ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1558/2010

Asupra cauzei penale de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 Curtea de Apel Pitești l-a condamnat pe inculpatul M.M.I. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1), din Legea nr. 78/2000 și a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară. În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen., a fixat un termen de încercare de 5 ani. A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. și în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendat executarea acestei pedepse accesorii. În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată în stare de reținere și arest preventiv, începând cu 20 februarie 2009, până la 25 martie 2009. A respins cererea de revocare a liberării provizorii sub control judiciar. A constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. În baza art. 189 și 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească 8.000 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: La data de 16 februarie 2009 D.R.

a formulat un denunț la Direcția Generală Anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva inculpatului M.M.I., ofițer de poliție judiciară cu gradul profesional de subcomisar, în cadrul I.P.J. Argeș - Poliția Municipiului Pitești - Biroul Cercetări Penale pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Astfel, în cursul anului 2005, denunțătorul D.R. a înstrăinat un autoturism proprietate personală marca X, înmatriculat sub nr. (...) prin înscris sub semnătură privată numitului P.M.. Întrucât nu a perfectat actele de vânzare-cumpărare cu persoana menționată și nici nu a solicitat radierea autoturismului la organul de poliție, în cursul anului 2007 denunțătorul D.R.

a fost contactat de două persoane, bărbat și femeie, care doreau să îndeplinească toate formalitățile la organele competente privind noul proprietar al autoturismului, însă nu s-a reușit acest lucru, cu mențiunea că cele două persoane se aflau deja în posesia autoturismului înstrăinat de denunțător. Conform denunțului formulat de D.R., în vara anului 2007 a fost chemat telefonic la Poliția Municipiului Pitești și cu această ocazie l-a cunoscut pe inculpatul M.M.I. care avea gradul profesional de subcomisar și efectua cercetările în Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, cauză în care denunțătorul era cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni de fals. D.R.

a fost încunoștiințat de subcomisarul de poliție că în cauză s-a efectuat un raport de expertiză grafică, iar din concluziile raportului ar rezulta că semnăturile de pe înscrisurile sub semnătură privată au fost falsificate și că este posibil ca aceste semnături să fi fost executate de el. La solicitarea lui D.R. ofițerul de poliție a dispus efectuarea unei expertize grafice, iar în concluziile raportului de expertiză întocmit cu această ocazie s-a stabilit că semnăturile în litigiu nu aparțin acestuia. La data de 05 februarie 2009 D.R. s-a prezentat la Poliția Municipiului Pitești, după ce fusese apelat telefonic de către inculpatul M.M.I. și a primit de la acesta un exemplar al opiniei expertului, ocazie în care inculpatul i-a spus că este posibil să extindă cercetările împotriva sa pentru infracțiunea de înșelăciune, întrucât procurorul care supraveghează cercetările penale are această opinie.

În timpul discuțiilor purtate inculpatul a dat muzica la un volum mai mare la un aparat radio ce-l avea pe birou, după care a scris un bilețel pe care l-a dat lui D.R. să-l citească, din care reieșea că inculpatul vroia să fie avocatul acestuia. În urma acestor convorbiri martorul D.R. a fost convins că ofițerul de poliție, respectiv inculpatul M.M.I. dorește să-i remită ceva pentru ca acesta să adopte o soluție favorabilă în dosarul în care era cercetat. Într-o discuție telefonică purtată în data de 11 februarie 2009, inculpatul l-a informat pe denunțător că se va deplasa la domiciliul părinților acestuia din urmă, în comuna I. pentru a-i audia în calitate de martori. Cu ocazia audierii părinților lui D.R.

inculpatul a lăsat impresia, prin modalitatea în care a luat declarațiile, că îi vor fi favorabile, iar după audiere i-a sugerat acestuia că ar fi bine să dea ceva pentru a obține o soluție care să-l avantajeze. Martorul D.R. a mai precizat că inculpatul M.M.I. i-a spus că pentru o soluție dintr-un dosar în care se fac cercetări pentru alcoolemie se dă mită 3.000 euro, iar în cazul său ar fi suficienți 1.000 euro, sumă pe care să i-o ducă la birou. Din declarațiile martorilor a rezultat că inculpatul M.M.I. s-a deplasat la domiciliul părinților martorului D.R. împreună cu fiica sa, iar la plecare a solicitat acestuia să-i plătească contravaloarea combustibilului, deoarece s-a deplasat cu autoturismul personal.

Atât martorul D.R., cât și părinții acestuia, respectiv D.D. și D.S. care au fost audiați în calitate de martori, la data de 02 martie 2009 au specificat că i-au dat inculpatului M.M.I. suma de 50 lei pentru combustibilul consumat, aspect negat de către inculpatul M.M.I. De asemenea, din declarațiile martorilor a rezultat că la sfârșitul audierilor inculpatul M.M.I. a fost invitat de către D.D. și D.S. pentru a servi masa, însă acesta a refuzat, solicitându-le să-i pună la pachet o bucată de carne pentru friptură, lucru care s-a și realizat. Acest aspect este confirmat și de inculpatul M.M.I. După plecarea inculpatului M.M.I. de la domiciliul martorilor D.D. și D.S. acesta l-a sunat la telefon pe D.R., spunându-i că și-a uitat verigheta în baia locuinței părinților săi, rugându-l să i-o restituie cu ocazia întâlnirii acestora.

Pe data de 18 februarie 2009 inculpatul M.M.I. a fost sunat de către D.R. spunându-i că a doua zi, respectiv pe data de 19 februarie 2009 va veni în Pitești pentru a-i restitui verigheta, iar cu această ocazie să discute și cealaltă problemă referitoare la soluționarea dosarului în care era cercetat. Cu ocazia întâlnirii din ziua de 19 februarie 2009, în urma telefonului primit de denunțător de la inculpat, acesta din urmă i-a dat martorului D.R. un bilețel cu schema unor străzi pe care urma să se deplaseze, explicându-i și locul unde trebuia să se întâlnească și să aibă loc discuția, printre altele, i-a dat de înțeles că trebuie să dea banii, făcând referire că și o altă persoană o să-l ajute.

În cadrul aceleiași discuții inculpatul M.M.I. l-a asigurat pe D.R. că face tot posibilul pentru a-i soluționa dosarul favorabil, dându-i de înțeles că nu trebuie să îi spună avocatei sale despre finalizarea din dosar, că procurorul este cel care dă soluția, însă el va face tot posibilul ca să primească soluția mai repede. Martorul i-a adus la cunoștință că, în acel moment, nu are banii asupra sa, dar în seara respectivă va face rost de bani și îi va remite, situație în care inculpatul M.M.I. i-a acordat încredere. În vederea remiterii sumei de bani, inculpatul M.M.I. s-a înțeles cu martorul D.R. să se întâlnească a doua zi, până la ora 14,00 în parcarea Supermarketului P., hotărând ca anterior întâlnirii să aibă o discuție telefonică din care să rezulte că aceștia se întâlnesc la Poliție, dar în realitate să se întâlnească la locul stabilit.

Conform celor stabilite de cei doi, în ziua de 20 februarie 2009, s-a realizat prinderea în flagrant a inculpatului M.M.I., în momentul când i-a fost remisă suma de 1.000 euro. Constatarea infracțiunii flagrante a fost consemnată în procesul-verbal încheiat în acest sens și a avut loc în următoarele împrejurări: în jurul orei 12,00 martorul D.R. l-a sunat pe inculpatul M.M.I. discuția telefonică având loc conform înțelegerii din data de 19 februarie 2009, respectiv să se întâlnească la „Poliție", în realitate urma să se întâlnească în fața unui supermarket. După discuția telefonică purtată, în jurul orei 12,45 în parcarea din fața Hipermarket P. Pitești, conform înțelegerii, și-a făcut apariția autoturismul marca D.L., de culoare gri închis, cu numărul de înmatriculare (...), condus de inculpat fără ca în autoturism să mai fie alți pasageri.

Inculpatul M.M.I. a parcat autoturismul său lângă autoturismul marca S.T., de culoare bej metalizat cu numărul de înmatriculare (...) în care se afla martorul D.R. La momentul când inculpatul M.M.I. a coborât din autoturism, a coborât și martorul D.R., între aceștia având loc o discuție scurtă, moment în care inculpatul M.M.I. a scris un mesaj pe un bilețel de culoare verde pe care i l-a arătat martorului fără a i-l înmâna. După ce martorul a văzut acest bilet, s-a apropiat de parbrizul autoturismului (...) și i-a introdus sub ștergătorul de pe partea dreaptă, într-un pliant care se afla sub ștergător, suma de 1.000 euro. Inculpatul M.M.I. a refuzat să aibă discuții cu martorul D.R. referitor la bani, rezumându-se să-i arate înscrisul prin care îl îndruma unde trebuie să pună banii.

Din convorbirea înregistrată în mediul ambiental dintre inculpatul M.M.I. și martorul D.R. cu ocazia realizării flagrantului a rezultat că inculpatul M.M.I. se temea ca întâlnirea să nu fie o cursă, dându-i însă de înțeles că a vrut să-l ajute, iar în momentul când martorul D.R. i-a spus că a reușit să facă rost de bani, acesta a scris bilețelul prin care îl îndruma unde trebuie să fie puși banii. În momentul când martorul D.R. a început să citească cu glas tare conținutul bilețelului, inculpatul M.M.I. l-a atenționat, spunându-i să vorbească mai încet, însă l-a îndrumat și verbal, spunându-i unde trebuie să pună banii. După intervenția organelor de urmărire penală s-a găsit sub ștergătorul de pe partea dreaptă a autoturismului cu numărul de înmatriculare (...) în care se afla inculpatul M.M.I.

suma de 1.000 euro în bancnote de câte 50 euro, iar cu această ocazie inculpatul M.M.I. a menționat că nu știe ce reprezintă suma respectivă și că i se pun mereu pliante sub ștergătorul de la parbriz. La verificarea interiorului autoturismului în care se afla inculpatul s-a identificat, în zona în care se află maneta frânei de mână, între scaunele șoferului și a pasagerului dreapta față, o parte dintr-un bilet post-it de culoare verde, cu dimensiunile de aproximativ de 4,5 cm x 4,00 cm, cu forme neregulate, bilet ce conținea mențiunea „La mine s/e o vedere/./ec/" scrise cu mină de culoare albastră, iar pe scaunul din partea dreaptă față s-a descoperit un pachet cu post-it-uri de culoare verde deasupra căruia se afla o parte dintr-un astfel de bilet ce conține mențiunea „JȘip." scrisă cu mină de culoare albastră.

La îmbinarea celor două bucăți de bilet post-it s-a constatat mențiunea „ La mine s/e o vedere/și pleci". Inculpatul M.M.I. a susținut că nu cunoaște proveniența sumei găsită sub ștergătorul parbrizului, menționând că este o înscenare din partea denunțătorului D.R. pe care l-a întâlnit în parcarea Hyermarket-ului P. Pe parcursul urmăririi penale, fiind audiat în prezența apărătorului ales, inculpatul M.M.I. a recunoscut că a pretins martorului D.R. să facă un efort, pentru a da o soluție favorabilă în dosarul în care acesta era cercetat, menționând că efortul nu l-a pretins acestuia pentru soluția propriu-zisă din dosar, ci pentru a definitiva cât mai repede cercetările, a întocmi referatul și a-i comunica soluția.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatul M.M.I. a declarat că datorită stresului și timpului trecut de la evenimente nu a putut să-și amintească în totalitate succesiunea faptelor și a discuțiilor cu denunțătorul, că nu a acționat după un scenariu, ci sub impulsul momentului și este posibil ca în timpul discuțiilor cu denunțătorul D.R. să-i fi spus acestuia că se pot extinde cercetările față de el în Dosarul cu nr. 1975/P/2007. Având în vedere faptul că din declarația martorului D.R. a rezultat că la momentul când acesta s-a aflat în biroul inculpatul M.M.I. din cadrul Poliției Municipiului Pitești, acesta ar fi scris un bilețel în același format ca cel scris cu ocazia flagrantului și în care se preciza că „încerc să fiu avocatul tău în acest caz!". În cauză s-a solicitat Curții de Apel Pitești eliberarea unui mandat de percheziție.

Cu ocazia percheziției la biroul inculpatul M.M.I. au fost identificate peste 70 de bilețele, în format identic ca cel găsit cu ocazia flagrantului, realizat în data de 20 februarie 2009, bilețele care nu au legătură cu cauza. Instanța de fond a constatat că fapta inculpatului M.M.I. care în calitatea sa de ofițer de poliție judiciară la biroul Cercetări Penale din rândul Poliției Municipiului Pitești, la data de 11 februarie 2009 a pretins de la denunțătorul D.R. suma de 1000 euro pentru a-i rezolva favorabil Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, în care era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de fals, sumă de bani pe care a primit-o efectiv în data de 20 februarie 2009, când s-a realizat și prinderea în flagrant a acestuia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, faptă prevăzută și pedepsită de art. 254 C. pen.

raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Au fost respinse apărările inculpatului în sensul că fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune sau de trafic de influență. La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins prin suspendarea condiționată a executării pedepsei. A fost respinsă cererea de revocare a liberării provizorii sub control judiciar, apreciindu-se că scopul măsurii preventive se poate realiza pe deplin prin menținerea liberării provizorii sub control judiciar. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

- Serviciul Teritorial Pitești și inculpatul M.M.I. În motivele de recurs ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești scrise și susținute de reprezentantul Ministerului Public, se critică Sentința penală nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 pentru nelegalitate sub aspectul aplicării pedepselor accesorii și complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I și netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei aplicate (se impunea aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare cu executarea acesteia în regim de detenție) și al respingerii cererii de revocare a liberării provizorii sub control judiciar (ulterior s-au descoperit fapte de corupție noi săvârșite de inculpat pentru care era cercetat în Dosarul nr. 140P/2008 al D.N.A.

și astfel se impune arestarea preventivă a acestuia). Inculpatul, prin apărător ales, a solicitat casarea sentinței penale și achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu este îndeplinită latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, respectiv cerința ca folosul să fie primit în realizarea exercitării atribuțiilor de serviciu, având în vedere că, inculpatul în calitatea sa de ofițer de cercetare penală nu avea atribuții în sensul de a dispune o soluție în dosarul penal al denunțătorului. De asemenea, în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de luare de mită în infracțiunea de trafic de influență sau de înșelăciune, precum și reducerea cuantumului cheltuielilor judiciare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate în cauză prin prisma cazurilor de casare invocate (art. 385 9 pct. 18, 17, 14 C. proc. pen.) și din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. le consideră fondate numai sub aspectul conținutului pedepselor complementare și accesorii, precum și cu privire la cuantumul cheltuielilor judiciare și nefondate cu privire la celelalte motive, pentru următoarele considerente: Înainte de a proceda la examinarea apărărilor inculpatului M.M.I., Înalta Curte apreciază ca necesare următoarele considerații cu privire la cadrul legal în materia probațiunii, raportat și la scopul procesului penal. Conform art. 1 din C. proc. pen.

român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ pe întreg cursul procesului penal, să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în prezenta cauză (conform speței Dănilă contra României). Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil inculpatului.

Acuzării îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuși sau cu asistența unui avocat) și să-i permită să interogheze sau să solicite să fie audiați martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu produse în fața acuzatului în audiență publică și în vederea dezbaterii în contradictoriu (Plenul Hotărârii nr. 6 din decembrie 1988, cauza Barbera, Messegue și Jabordo vs. Spania).

Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței de judecată. Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului. „Dreptul să probeze lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare, drept procesual recunoscut de lege acuzatului, nu presupune o contestare ori criticare a probelor de vinovăție, o interpretare personală a acestor probe, combaterea lor prin exprimarea unor opinii proprii. Folosind expresia „are dreptul să probeze", legiuitorul a impus acuzatului, deopotrivă ca și acuzării, obligația de a proba apărările sale, obligația de a proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare.

În consecință, în aplicarea principiului general înscris în art. 62 C. proc. pen., în cazul în care există probe de vinovăție, lipsa de temeinicie a probelor în acuzare se probează tot cu probe, iar nu prin simpla negare a acestora prin interpretări proprii, deoarece potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. - aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Față de aceste considerente, rezultate din dispozițiile legale care reglementează aflarea adevărului în procesul penal numai prin probe, Înalta Curte apreciază, pentru motivele care se vor arăta, insuficiente explicațiile inculpatului cu privire la înregistrările ambientale și a convorbirilor telefonice pentru a proba „lipsa de temeinicie" a acestor probe în acuzare, cu atât mai mult cu cât aceste mijloace de probă nu au fost contestate sub aspectul legalității și conținutului în faza urmăririi penale. Inculpatului în cursul judecății i s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, cu privire la acest principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „exigența egalității armelor, în sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în condițiile care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său. Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale" (Hotărârea nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda). Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect, instanța de fond a stabilit în mod judicios și motivat, vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte, consideră că în cauză prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului M.M.I., care în calitatea sa de ofițer de poliție judiciară la Biroul Cercetări Penale din cadrul Poliției municipiului Pitești la data de 11 februarie 2009 a pretins de la denunțătorul D.R. suma de 1.000 euro pentru a-i rezolva favorabil Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești în care era cercetat pentru infracțiunea de fals, sumă pe care a primit-o efectiv în data de 20 februarie 2009, când s-a realizat și prinderea în flagrant a acestuia, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită prevăzută și pedepsită de art. 254 C. pen.

raportată la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Din probele și mijloacele de probă (denunț, proces-verbal întocmit la 16 februarie 2009, declarație denunțător, proces-verbal constatare acte premergătoare, proces-verbal de constatare infracțiune flagrantă, elastic tip bancar, bilet scris de mână, culoare verde, înscrisuri ridicate de la inculpat cu ocazia flagrantului, planșe foto, declarații inculpat, declarații martori, proces-verbal de percheziție, autorizații interceptare) administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești (declarație inculpat, declarație martori D.R., D.D., D.S., acte în circumstanțiere) au rezultat împrejurările comiterii faptei.

În motivele de recurs inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu este îndeplinită latura obiectivă a infracțiuni de luare de mită, respectiv cerința ca folosul să fie primit în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu. În calitatea sa de ofițer de cercetare penală, inculpatul susține că nu avea atribuții în sensul de a dispune o soluție în dosarul penal al denunțătorului, susținere pe care Înalta Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente: Conform art. 254 C. pen. infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Una dintre condițiile existenței infracțiunii de luare de mită, așa cum susține și inculpatul, este ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire (...) funcționarul pretinde, primește (...) bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale acestuia. Or inculpatul M.M.I. solicită achitarea sa, tocmai pentru neîndeplinirea acestei condiții: în calitatea sa de ofițer de cercetare penală nu avea atribuții în sensul de a dispune o soluție în dosarul penal al denunțătorului. Așa cum s-a stabilit și în doctrină, competența funcționarului în privința unui act trebuie apreciată obiectiv. Prin îndatoriri de serviciu se înțelege tot ceea ce cade în sarcina funcționarului potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori este inerent naturii acelui serviciu.

Astfel, un act privitor la îndatoririle de serviciu este de competența funcționarului dacă se circumscrie sferei serviciului pe care acesta îl desfășoară. În speță există infracțiunea de luare de mită, chiar dacă ofițerul de poliție judiciară nu avea competența în mod direct să dispună scoaterea de sub urmărire penală, atâta vreme cât el putea influența îndeplinirea actului de către funcționarul competent, inculpatul făcând parte din cadrul organelor de poliție judiciară cu atribuții în desfășurarea urmăririi penale. Dealtfel legea nu face nicio precizare cu privire la natura îndatoririlor de serviciu, astfel încât acesta le vizează atât pe cele specifice cât și pe cele generice. Deși inculpatul avea atribuții limitate, fără exercitarea acestora actul nu putea fi îndeplinit, astfel încât nu se poate susține că nu este îndeplinită una dintre condițiile privind elementul material al infracțiunii de luare de mită.

De altfel, din modul în care inculpatul a acționat rezultă că acesta a solicitat banii pentru sine și nu pentru altul, dându-i de înțeles denunțătorului că îl poate ajuta în virtutea obligațiilor de serviciu, soluționând într-un mod favorabil dosarul său. Inițial inculpatul în declarația de la urmărirea penală a învederat faptul că a pretins suma de bani pentru a definitiva cât mai repede cercetările, a întocmit referatul cu propunere a soluției, după care a revenit și a arătat că a solicitat suma pentru ca aceasta să fie înmânată procurorului. Din probele dosarului rezultă că inculpatul a lăsat impresia denunțătorului că suma de bani este solicitată pentru îndeplinirea unui act de către acesta.

Astfel, inculpatul M.M.I., i-a scris un bilețel denunțătorului în care preciza „încerc să fiu avocatul tău în acest caz", l-a îndrumat în mod detaliat cu privire la modalitatea în care urma să-i înmâneze suma de bani, lăsându-i denunțătorului impresia că banii sunt dați pentru ca inculpatul să pronunțe o soluție favorabilă acestuia. În ceea ce privește solicitarea inculpatului M.M.I. de a schimba încadrarea juridică din infracțiunea de luare de mită în infracțiunea de înșelăciune sau trafic de influență, Înalta Curte o consideră nefondată. Principalul criteriu de diferențiere dintre infracțiunea de luare de mită și înșelăciune îl reprezintă faptul că, în vreme ce în cazul primei infracțiuni, actul în vederea căruia funcționarul a primit folosul necuvenit intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu, în cazul înșelăciunii, actul îndeplinit nu face parte din sfera acestor atribuții, dar a făcut-o pe persoana vătămată să creadă că are abilitatea legală de a-l efectua.

În speță, inculpatul nu l-a indus în eroare, pe denunțător, ci chiar avea în virtutea atribuțiunilor de serviciu, posibilitatea de a propune o soluție favorabilă, această îndatorire privește o parte dintr-un act final și practic are rol în realizarea actului final. Infracțiunea de trafic de influență (art. 257 C. pen.) se consumă în momentul în care o persoană primește sau pretinde bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea unor astfel de daruri, în scopul intervenției sale asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Or, din actele dosarului (cu excepția declarației inculpatului care nu se coroborează cu alte probe) nu rezultă că suma primită de la denunțător ar reprezenta o cumpărare a influenței pe care inculpatul să o aibă asupra unui funcționar public să îndeplinească sau nu un act ce intră în competența sa, ci reprezintă o recompensă pentru îndeplinirea unui act pe care el însuși trebuia să-l efectueze (propunerea unei soluții favorabile). Relevantă în acest sens este declarația denunțătorului. Față de aceste considerente, încadrarea juridică dată faptei este cea de luare de mită, la care în mod legal și temeinic, a fost condamnat de către instanța de fond la închisoare de 3 ani, a cărei executare a fost suspendată condiționat pe un termen de încercare de 5 ani.

Cu privire la pedepsele accesorii și complementare [unul din motivele recursului Parchetului vizează nelegala aplicare a prevederilor art. 64 lit. a) teza I C. pen. ca pedeapsa accesorie și complementară], Înalta Curte apreciază că aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (2) C. pen. trebuie realizată prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst C. Regatului Unit și Sabou și Pârcălab contra României) cât și a Deciziei nr. XXIV/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) - e) C. pen. nu se face de drept, ci instanțele trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen., precum și la principiul proporționalității.

Prin urmare, ținând cont de natura și gravitatea infracțiunilor, de împrejurările cauzei și de persoana inculpatului, Înalta Curte va aplica inculpatului pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa accesorie și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. Va limita pedeapsa accesorie la drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau funcțiile publice elective și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorităților de stat, precum și la dreptul prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. (dreptul de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii) pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.

Înalta Curte apreciază că interzicerea drepturilor electorale de a fi ales, precum și dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat este justificată în privința inculpatului întrucât acesta, atâta timp cât nu a fost în măsură să aprecieze valoarea unora din drepturile fundamentale prin care se exprimă personalitatea umană, respectiv dreptul la demnitate, la libertate de mișcare, nu este îndreptățit nici să fie ales ori să ocupe o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că se impune în cauză și interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă complementară având în vedere fapta săvârșită de inculpat, împrejurările în care a fost comisă, folosindu-se de profesia sa, fapt ce vădește un grad de periculozitate sporită și o atitudine de dispreț și compromitere a funcției îndeplinite, motiv pentru care se va interzice și acest drept pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale. La individualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că au fost avute în vedere împrejurările concrete în care fapta a fost săvârșită, precum și persoana inculpatului, calitatea în care acesta a săvârșit fapta. Potrivit art. 72 C. pen.

la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Pentru a-și îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate. Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român, art. - 52 alin. (1) -, potrivit căruia "scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni". Fapta inculpatului este neîndoielnic gravă, însă în operația complexă a individualizării tratamentului penal, instanța de fond a avut în vedere atât consecințele negative ale acesteia asupra societății, cât și persoana inculpatului (s-a bucurat de o bună apreciere profesională, atitudinea sinceră și de regret, starea precară de sănătate), astfel încât pedeapsa aplicată, cât și modalitatea de executare sunt în deplin acord cu dispozițiile art. 1 și 52 C. pen.

Cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte apreciază că a fost just individualizată, având în vedere că rolul prioritar al pedepsei este acțiunea de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce privește adaptarea conduitelor destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conștiinței juridice și morale a membrilor societății și numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.

Necesitatea aplicării unei pedepse și evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermității care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și persoanei făptuitorului, apt să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea educativ-preventivă. Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcția constrângerii nu este o funcție a pedepselor, deoarece examenul realist al conținutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esența pedepsei, însușirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei este însăși pedeapsa.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenția specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat de a săvârși din nou o infracțiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcții: reeducarea și intimidarea. Intimidarea își produce efectele imediat, cât există și durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea își produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conștiința subiectului și are un caracter relativ statornic, durabil. Funcția de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoștință de constrângerea la care va fi supus, ca o consecință a infracțiunii, înțelege semnificația exigențelor sociale și necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă și disciplinată.

Această funcție de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepsei, precum și în cazul suspendării condiționate sau sub supraveghere a executării acesteia, are în esență același rol și aceeași funcție, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situația în care conștientizează natura și rolul acestor sancțiuni menite să-i influențeze pozitiv conștiința, caracterul și deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigențele vieții în societate, fără a intra în conflict cu ceilalți oameni sau cu societatea însăși. Față de aceste considerente, motivul de recurs al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. apare ca nefondat. De asemenea, în mod corect, a fost respinsă cererea de revocare a liberării sub control judiciar, textul de lege, art. 160 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu impune obligația de a revoca în mod automat liberarea provizorie pe considerentul că s-au descoperit fapte care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cererii de liberare provizorie a inculpatului, instanța având posibilitatea de a aprecia de la caz la caz probabilitatea adoptării acestei soluții. În raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului (lipsa antecedentelor penale, poziția sinceră exprimată, recunoașterea și regretul săvârșirii infracțiunii, starea de sănătate) scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc.

pen. se poate realiza pe deplin prin menținerea liberării provizorii sub control judiciar. Cu privire la motivul de recurs al inculpatului ce vizează reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat acesta, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat. Astfel în raport de actele de urmărire penală efectuate (înregistrări ambientale, înregistrări telefonice, prindere în flagrant), cât și de numărul termenelor acordate la instanța de fond, de numărul redus al părților care au fost citate, se impune reducerea cuantumului cheltuielilor judiciare de la 8.000 RON la 7.000 RON. Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385 pct. 2 lit. d) C. proc.

pen. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpatul M.M.I., va casa în parte sentința penală numai cu privire la pedepsele complementară și accesorie. Va limita pedeapsa accesorie la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. Va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. Va reduce de la 8.000 RON la 7.000 RON cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul la instanța de fond. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Având în vedere și dispozițiile 192 alin. (3) C. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești și de inculpatul M.M.I. împotriva Sentinței penale nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimatul inculpat M.M.I. Casează, în parte, sentința penală atacată numai cu privire la pedepsele complementară și accesorie. Limitează pedeapsa accesorie la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

Reduce de la 8.000 RON la 7.000 RON, cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul de instanța de fond. Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 aprilie 2010.