ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1558/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1558/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 124/F din 26

noiembrie 2009 Curtea de Apel Pitești l-a condamnat pe inculpatul M.M.I. la 3

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de

art. 254 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1), din

Legea nr. 78/2000 și a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a), b) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă

complementară.

În baza art. 81 C.

pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen.,

a fixat un termen de încercare de 5 ani.

A atras atenția

inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

În baza art. 71 C.

pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C.

pen. și în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a

executării pedepsei, a suspendat executarea acestei pedepse accesorii.

În baza art. 88 C.

pen. a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată în stare de reținere și

arest preventiv, începând cu 20 februarie 2009, până la 25 martie 2009.

A respins cererea de

revocare a liberării provizorii sub control judiciar.

A constatat că

inculpatul este arestat în altă cauză.

În baza art. 189 și

191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească 8.000 RON cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 16

februarie 2009 D.R. a formulat un denunț la Direcția Generală Anticorupție din

cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva inculpatului M.M.I.,

ofițer de poliție judiciară cu gradul profesional de subcomisar, în cadrul

I.P.J. Argeș - Poliția Municipiului Pitești - Biroul Cercetări Penale pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Astfel, în cursul

anului 2005, denunțătorul D.R. a înstrăinat un autoturism proprietate personală

marca X, înmatriculat sub nr. (...) prin înscris sub semnătură privată

numitului P.M.. Întrucât nu a perfectat actele de vânzare-cumpărare cu persoana

menționată și nici nu a solicitat radierea autoturismului la organul de

poliție, în cursul anului 2007 denunțătorul D.R. a fost contactat de două

persoane, bărbat și femeie, care doreau să îndeplinească toate formalitățile la

organele competente privind noul proprietar al autoturismului, însă nu s-a

reușit acest lucru, cu mențiunea că cele două persoane se aflau deja în posesia

autoturismului înstrăinat de denunțător.

Conform denunțului

formulat de D.R., în vara anului 2007 a fost chemat telefonic la Poliția

Municipiului Pitești și cu această ocazie l-a cunoscut pe inculpatul M.M.I.

care avea gradul profesional de subcomisar și efectua cercetările în Dosarul cu

nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, cauză în care

denunțătorul era cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni de fals.

D.R. a fost încunoștiințat

de subcomisarul de poliție că în cauză s-a efectuat un raport de expertiză

grafică, iar din concluziile raportului ar rezulta că semnăturile de pe

înscrisurile sub semnătură privată au fost falsificate și că este posibil ca

aceste semnături să fi fost executate de el. La solicitarea lui D.R. ofițerul

de poliție a dispus efectuarea unei expertize grafice, iar în concluziile

raportului de expertiză întocmit cu această ocazie s-a stabilit că semnăturile

în litigiu nu aparțin acestuia.

La data de 05

februarie 2009 D.R. s-a prezentat la Poliția Municipiului Pitești, după ce

fusese apelat telefonic de către inculpatul M.M.I. și a primit de la acesta un

exemplar al opiniei expertului, ocazie în care inculpatul i-a spus că este

posibil să extindă cercetările împotriva sa pentru infracțiunea de înșelăciune,

întrucât procurorul care supraveghează cercetările penale are această opinie.

În timpul discuțiilor

purtate inculpatul a dat muzica la un volum mai mare la un aparat radio ce-l

avea pe birou, după care a scris un bilețel pe care l-a dat lui D.R. să-l

citească, din care reieșea că inculpatul vroia să fie avocatul acestuia.

În urma acestor

convorbiri martorul D.R. a fost convins că ofițerul de poliție, respectiv

inculpatul M.M.I. dorește să-i remită ceva pentru ca acesta să adopte o soluție

favorabilă în dosarul în care era cercetat.

Într-o discuție

telefonică purtată în data de 11 februarie 2009, inculpatul l-a informat pe

denunțător că se va deplasa la domiciliul părinților acestuia din urmă, în

comuna I. pentru a-i audia în calitate de martori.

Cu ocazia audierii

părinților lui D.R. inculpatul a lăsat impresia, prin modalitatea în care a

luat declarațiile, că îi vor fi favorabile, iar după audiere i-a sugerat

acestuia că ar fi bine să dea ceva pentru a obține o soluție care să-l

avantajeze.

Martorul D.R. a mai

precizat că inculpatul M.M.I. i-a spus că pentru o soluție dintr-un dosar în

care se fac cercetări pentru alcoolemie se dă mită 3.000 euro, iar în cazul său

ar fi suficienți 1.000 euro, sumă pe care să i-o ducă la birou.

Din declarațiile

martorilor a rezultat că inculpatul M.M.I. s-a deplasat la domiciliul

părinților martorului D.R. împreună cu fiica sa, iar la plecare a solicitat

acestuia să-i plătească contravaloarea combustibilului, deoarece s-a deplasat

cu autoturismul personal.

Atât martorul D.R.,

cât și părinții acestuia, respectiv D.D. și D.S. care au fost audiați în

calitate de martori, la data de 02 martie 2009 au specificat că i-au dat

inculpatului M.M.I. suma de 50 lei pentru combustibilul consumat, aspect negat

de către inculpatul M.M.I.

De asemenea, din

declarațiile martorilor a rezultat că la sfârșitul audierilor inculpatul M.M.I.

a fost invitat de către D.D. și D.S. pentru a servi masa, însă acesta a

refuzat, solicitându-le să-i pună la pachet o bucată de carne pentru friptură,

lucru care s-a și realizat. Acest aspect este confirmat și de inculpatul M.M.I.

După plecarea

inculpatului M.M.I. de la domiciliul martorilor D.D. și D.S. acesta l-a sunat

la telefon pe D.R., spunându-i că și-a uitat verigheta în baia locuinței

părinților săi, rugându-l să i-o restituie cu ocazia întâlnirii acestora.

Pe data de 18

februarie 2009 inculpatul M.M.I. a fost sunat de către D.R. spunându-i că a

doua zi, respectiv pe data de 19 februarie 2009 va veni în Pitești pentru a-i

restitui verigheta, iar cu această ocazie să discute și cealaltă problemă

referitoare la soluționarea dosarului în care era cercetat.

Cu ocazia întâlnirii

din ziua de 19 februarie 2009, în urma telefonului primit de denunțător de la

inculpat, acesta din urmă i-a dat martorului D.R. un bilețel cu schema unor

străzi pe care urma să se deplaseze, explicându-i și locul unde trebuia să se

întâlnească și să aibă loc discuția, printre altele, i-a dat de înțeles că

trebuie să dea banii, făcând referire că și o altă persoană o să-l ajute.

În cadrul aceleiași

discuții inculpatul M.M.I. l-a asigurat pe D.R. că face tot posibilul pentru

a-i soluționa dosarul favorabil, dându-i de înțeles că nu trebuie să îi spună

avocatei sale despre finalizarea din dosar, că procurorul este cel care dă

soluția, însă el va face tot posibilul ca să primească soluția mai repede.

Martorul i-a adus la

cunoștință că, în acel moment, nu are banii asupra sa, dar în seara respectivă

va face rost de bani și îi va remite, situație în care inculpatul M.M.I. i-a

acordat încredere.

În vederea remiterii

sumei de bani, inculpatul M.M.I. s-a înțeles cu martorul D.R. să se întâlnească

a doua zi, până la ora 14,00 în parcarea Supermarketului P., hotărând ca

anterior întâlnirii să aibă o discuție telefonică din care să rezulte că

aceștia se întâlnesc la Poliție, dar în realitate să se întâlnească la locul

stabilit.

Conform celor

stabilite de cei doi, în ziua de 20 februarie 2009, s-a realizat prinderea în

flagrant a inculpatului M.M.I., în momentul când i-a fost remisă suma de 1.000

euro.

Constatarea

infracțiunii flagrante a fost consemnată în procesul-verbal încheiat în acest

sens și a avut loc în următoarele împrejurări: în jurul orei 12,00 martorul

D.R. l-a sunat pe inculpatul M.M.I. discuția telefonică având loc conform

înțelegerii din data de 19 februarie 2009, respectiv să se întâlnească la

„Poliție", în realitate urma să se întâlnească în fața unui supermarket.

După discuția

telefonică purtată, în jurul orei 12,45 în parcarea din fața Hipermarket P.

Pitești, conform înțelegerii, și-a făcut apariția autoturismul marca D.L., de

culoare gri închis, cu numărul de înmatriculare (...), condus de inculpat fără

ca în autoturism să mai fie alți pasageri.

Inculpatul M.M.I. a

parcat autoturismul său lângă autoturismul marca S.T., de culoare bej metalizat

cu numărul de înmatriculare (...) în care se afla martorul D.R.

La momentul când

inculpatul M.M.I. a coborât din autoturism, a coborât și martorul D.R., între

aceștia având loc o discuție scurtă, moment în care inculpatul M.M.I. a scris

un mesaj pe un bilețel de culoare verde pe care i l-a arătat martorului fără a

i-l înmâna. După ce martorul a văzut acest bilet, s-a apropiat de parbrizul

autoturismului (...) și i-a introdus sub ștergătorul de pe partea dreaptă,

într-un pliant care se afla sub ștergător, suma de 1.000 euro.

Inculpatul M.M.I. a

refuzat să aibă discuții cu martorul D.R. referitor la bani, rezumându-se să-i

arate înscrisul prin care îl îndruma unde trebuie să pună banii.

Din convorbirea

înregistrată în mediul ambiental dintre inculpatul M.M.I. și martorul D.R. cu

ocazia realizării flagrantului a rezultat că inculpatul M.M.I. se temea ca

întâlnirea să nu fie o cursă, dându-i însă de înțeles că a vrut să-l ajute, iar

în momentul când martorul D.R. i-a spus că a reușit să facă rost de bani,

acesta a scris bilețelul prin care îl îndruma unde trebuie să fie puși banii.

În momentul când martorul D.R. a început să citească cu glas tare conținutul

bilețelului, inculpatul M.M.I. l-a atenționat, spunându-i să vorbească mai

încet, însă l-a îndrumat și verbal, spunându-i unde trebuie să pună banii.

După intervenția

organelor de urmărire penală s-a găsit sub ștergătorul de pe partea dreaptă a

autoturismului cu numărul de înmatriculare (...) în care se afla inculpatul

M.M.I. suma de 1.000 euro în bancnote de câte 50 euro, iar cu această ocazie

inculpatul M.M.I. a menționat că nu știe ce reprezintă suma respectivă și că i

se pun mereu pliante sub ștergătorul de la parbriz.

La verificarea

interiorului autoturismului în care se afla inculpatul s-a identificat, în zona

în care se află maneta frânei de mână, între scaunele șoferului și a

pasagerului dreapta față, o parte dintr-un bilet post-it de culoare verde, cu

dimensiunile de aproximativ de 4,5 cm x 4,00 cm, cu forme neregulate, bilet ce

conținea mențiunea „La mine s/e o vedere/./ec/" scrise cu mină de culoare

albastră, iar pe scaunul din partea dreaptă față s-a descoperit un pachet cu

post-it-uri de culoare verde deasupra căruia se afla o parte dintr-un astfel de

bilet ce conține mențiunea „JȘip." scrisă cu mină de culoare albastră. La

îmbinarea celor două bucăți de bilet post-it s-a constatat mențiunea „ La mine

s/e o vedere/și pleci".

Inculpatul M.M.I. a

susținut că nu cunoaște proveniența sumei găsită sub ștergătorul parbrizului,

menționând că este o înscenare din partea denunțătorului D.R. pe care l-a

întâlnit în parcarea Hyermarket-ului P.

Pe parcursul

urmăririi penale, fiind audiat în prezența apărătorului ales, inculpatul M.M.I.

a recunoscut că a pretins martorului D.R. să facă un efort, pentru a da o

soluție favorabilă în dosarul în care acesta era cercetat, menționând că

efortul nu l-a pretins acestuia pentru soluția propriu-zisă din dosar, ci

pentru a definitiva cât mai repede cercetările, a întocmi referatul și a-i

comunica soluția.

Cu ocazia prezentării

materialului de urmărire penală inculpatul M.M.I. a declarat că datorită

stresului și timpului trecut de la evenimente nu a putut să-și amintească în

totalitate succesiunea faptelor și a discuțiilor cu denunțătorul, că nu a

acționat după un scenariu, ci sub impulsul momentului și este posibil ca în

timpul discuțiilor cu denunțătorul D.R. să-i fi spus acestuia că se pot extinde

cercetările față de el în Dosarul cu nr. 1975/P/2007.

Având în vedere faptul

că din declarația martorului D.R. a rezultat că la momentul când acesta s-a

aflat în biroul inculpatul M.M.I. din cadrul Poliției Municipiului Pitești,

acesta ar fi scris un bilețel în același format ca cel scris cu ocazia

flagrantului și în care se preciza că „încerc să fiu avocatul tău în acest

caz!". În cauză s-a solicitat Curții de Apel Pitești eliberarea unui

mandat de percheziție. Cu ocazia percheziției la biroul inculpatul M.M.I. au

fost identificate peste 70 de bilețele, în format identic ca cel găsit cu

ocazia flagrantului, realizat în data de 20 februarie 2009, bilețele care nu au

legătură cu cauza.

Instanța de fond a

constatat că fapta inculpatului M.M.I. care în calitatea sa de ofițer de

poliție judiciară la biroul Cercetări Penale din rândul Poliției Municipiului

Pitești, la data de 11 februarie 2009 a pretins de la denunțătorul D.R. suma de

1000 euro pentru a-i rezolva favorabil Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, în care era cercetat pentru

săvârșirea infracțiunii de fals, sumă de bani pe care a primit-o efectiv în

data de 20 februarie 2009, când s-a realizat și prinderea în flagrant a

acestuia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită,

faptă prevăzută și pedepsită de art. 254 C. pen. raportat la art. 5 alin. (1),

art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Au fost respinse apărările

inculpatului în sensul că fapta sa întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune sau de trafic de influență.

La individualizarea

pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.,

apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins prin suspendarea condiționată a

executării pedepsei.

A fost respinsă

cererea de revocare a liberării provizorii sub control judiciar, apreciindu-se

că scopul măsurii preventive se poate realiza pe deplin prin menținerea

liberării provizorii sub control judiciar.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Pitești și

inculpatul M.M.I.

În motivele de recurs

ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. -

Serviciul Teritorial Pitești scrise și susținute de reprezentantul Ministerului

Public, se critică Sentința penală nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 pentru

nelegalitate sub aspectul aplicării pedepselor accesorii și complementare

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I și netemeinicie sub aspectul

individualizării pedepsei aplicate (se impunea aplicarea unei pedepse într-un

cuantum mai mare cu executarea acesteia în regim de detenție) și al respingerii

cererii de revocare a liberării provizorii sub control judiciar (ulterior s-au

descoperit fapte de corupție noi săvârșite de inculpat pentru care era cercetat

în Dosarul nr. 140P/2008 al D.N.A. și astfel se impune arestarea preventivă a

acestuia).

Inculpatul, prin

apărător ales, a solicitat casarea sentinței penale și achitarea sa în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu

este îndeplinită latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită, respectiv

cerința ca folosul să fie primit în realizarea exercitării atribuțiilor de

serviciu, având în vedere că, inculpatul în calitatea sa de ofițer de cercetare

penală nu avea atribuții în sensul de a dispune o soluție în dosarul penal al

denunțătorului. De asemenea, în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării

juridice a faptei din infracțiunea de luare de mită în infracțiunea de trafic

de influență sau de înșelăciune, precum și reducerea cuantumului cheltuielilor

judiciare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursurile declarate în cauză prin prisma

cazurilor de casare invocate (art. 385

9

pct. 18, 17, 14 C. proc.

pen.) și din oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. le

consideră fondate numai sub aspectul conținutului pedepselor complementare și

accesorii, precum și cu privire la cuantumul cheltuielilor judiciare și

nefondate cu privire la celelalte motive, pentru următoarele considerente:

Înainte de a proceda

la examinarea apărărilor inculpatului M.M.I., Înalta Curte apreciază ca

necesare următoarele considerații cu privire la cadrul legal în materia

probațiunii, raportat și la scopul procesului penal.

Conform art. 1 din C.

proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și

în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană

care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și

nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal

trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a

drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și

la educarea cetățenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul

penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății

potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

În desfășurarea

procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele

și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele

de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ pe întreg cursul

procesului penal, să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului,

inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal, obligație respectată în

prezenta cauză (conform speței Dănilă contra României).

Orice persoană,

bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la

stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau

inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și

dovedească nevinovăția.

Conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul prezumției de

nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca

dubiul să fie profitabil inculpatului. Acuzării îi revine obligația de a arăta

învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe

suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție. Statul este obligat să

asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuși sau cu asistența unui avocat)

și să-i permită să interogheze sau să solicite să fie audiați martorii

acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare și apărare,

ci, impune ca audierea martorilor să fie în general în contradictoriu.

Elementele de probă trebuie să fie în principiu produse în fața acuzatului în

audiență publică și în vederea dezbaterii în contradictoriu (Plenul Hotărârii

nr. 6 din decembrie 1988, cauza Barbera, Messegue și Jabordo vs. Spania).

Vinovăția nu se poate

stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina

administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței de

judecată.

Probele trebuie să

fie concludente și utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte

să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde

adevărului.

„Dreptul să probeze

lipsa de temeinicie" a probelor în acuzare, drept procesual recunoscut de

lege acuzatului, nu presupune o contestare ori criticare a probelor de

vinovăție, o interpretare personală a acestor probe, combaterea lor prin

exprimarea unor opinii proprii.

Folosind expresia

„are dreptul să probeze", legiuitorul a impus acuzatului, deopotrivă ca și

acuzării, obligația de a proba apărările sale, obligația de a proba lipsa de

temeinicie a probelor în acuzare.

În consecință, în

aplicarea principiului general înscris în art. 62 C. proc. pen., în cazul în

care există probe de vinovăție, lipsa de temeinicie a probelor în acuzare se

probează tot cu probe, iar nu prin simpla negare a acestora prin interpretări

proprii, deoarece potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. - aprecierea

fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de

judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării

adevărului.

Față de aceste

considerente, rezultate din dispozițiile legale care reglementează aflarea

adevărului în procesul penal numai prin probe, Înalta Curte apreciază, pentru

motivele care se vor arăta, insuficiente explicațiile inculpatului cu privire

la înregistrările ambientale și a convorbirilor telefonice pentru a proba

„lipsa de temeinicie" a acestor probe în acuzare, cu atât mai mult cu cât

aceste mijloace de probă nu au fost contestate sub aspectul legalității și

conținutului în faza urmăririi penale.

Inculpatului în

cursul judecății i s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces

echitabil prin respectarea principiului egalității de arme, promovat de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu privire la acest principiu, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului precizează că „exigența egalității armelor, în

sensul unui echilibru just între părți, implică obligația de a oferi fiecărei

părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, inclusiv probele, în

condițiile care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj net în comparație

cu adversarul său. Obligația de a veghea în fiecare caz la respectarea

condițiilor unui proces echitabil revine autorităților naționale" (Hotărârea

nr. 27 din octombrie 1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Din analiza

coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod

corect, instanța de fond a stabilit în mod judicios și motivat, vinovăția

inculpatului în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen., raportat

la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în

raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte,

consideră că în cauză prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 63

alin. (2) C. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta

inculpatului M.M.I., care în calitatea sa de ofițer de poliție judiciară la

Biroul Cercetări Penale din cadrul Poliției municipiului Pitești la data de 11

februarie 2009 a pretins de la denunțătorul D.R. suma de 1.000 euro pentru a-i

rezolva favorabil Dosarul cu nr. 1975/P/2007 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Pitești în care era cercetat pentru infracțiunea de fals, sumă pe

care a primit-o efectiv în data de 20 februarie 2009, când s-a realizat și

prinderea în flagrant a acestuia, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv

conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită prevăzută și pedepsită

de art. 254 C. pen. raportată la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000.

Din probele și

mijloacele de probă (denunț, proces-verbal întocmit la 16 februarie 2009,

declarație denunțător, proces-verbal constatare acte premergătoare,

proces-verbal de constatare infracțiune flagrantă, elastic tip bancar, bilet

scris de mână, culoare verde, înscrisuri ridicate de la inculpat cu ocazia

flagrantului, planșe foto, declarații inculpat, declarații martori,

proces-verbal de percheziție, autorizații interceptare) administrate atât în

cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești (declarație

inculpat, declarație martori D.R., D.D., D.S., acte în circumstanțiere) au

rezultat împrejurările comiterii faptei.

În motivele de recurs

inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu este îndeplinită latura obiectivă a

infracțiuni de luare de mită, respectiv cerința ca folosul să fie primit în

vederea exercitării atribuțiilor de serviciu. În calitatea sa de ofițer de

cercetare penală, inculpatul susține că nu avea atribuții în sensul de a

dispune o soluție în dosarul penal al denunțătorului, susținere pe care Înalta

Curte o consideră nefondată pentru următoarele considerente:

Conform art. 254 C.

pen. infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului care, direct

sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin

ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de

a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle

sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Una dintre condițiile

existenței infracțiunii de luare de mită, așa cum susține și inculpatul, este

ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire (...) funcționarul pretinde,

primește (...) bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuțiilor de

serviciu ale acestuia. Or inculpatul M.M.I. solicită achitarea sa, tocmai

pentru neîndeplinirea acestei condiții: în calitatea sa de ofițer de cercetare

penală nu avea atribuții în sensul de a dispune o soluție în dosarul penal al

denunțătorului.

Așa cum s-a stabilit

și în doctrină, competența funcționarului în privința unui act trebuie

apreciată obiectiv. Prin îndatoriri de serviciu se înțelege tot ceea ce cade în

sarcina funcționarului potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv

ori este inerent naturii acelui serviciu. Astfel, un act privitor la

îndatoririle de serviciu este de competența funcționarului dacă se circumscrie

sferei serviciului pe care acesta îl desfășoară.

În speță există

infracțiunea de luare de mită, chiar dacă ofițerul de poliție judiciară nu avea

competența în mod direct să dispună scoaterea de sub urmărire penală, atâta

vreme cât el putea influența îndeplinirea actului de către funcționarul

competent, inculpatul făcând parte din cadrul organelor de poliție judiciară cu

atribuții în desfășurarea urmăririi penale. Dealtfel legea nu face nicio

precizare cu privire la natura îndatoririlor de serviciu, astfel încât acesta

le vizează atât pe cele specifice cât și pe cele generice. Deși inculpatul avea

atribuții limitate, fără exercitarea acestora actul nu putea fi îndeplinit,

astfel încât nu se poate susține că nu este îndeplinită una dintre condițiile

privind elementul material al infracțiunii de luare de mită.

De altfel, din modul

în care inculpatul a acționat rezultă că acesta a solicitat banii pentru sine

și nu pentru altul, dându-i de înțeles denunțătorului că îl poate ajuta în

virtutea obligațiilor de serviciu, soluționând într-un mod favorabil dosarul

său. Inițial inculpatul în declarația de la urmărirea penală a învederat faptul

că a pretins suma de bani pentru a definitiva cât mai repede cercetările, a

întocmit referatul cu propunere a soluției, după care a revenit și a arătat că

a solicitat suma pentru ca aceasta să fie înmânată procurorului. Din probele

dosarului rezultă că inculpatul a lăsat impresia denunțătorului că suma de bani

este solicitată pentru îndeplinirea unui act de către acesta. Astfel,

inculpatul M.M.I., i-a scris un bilețel denunțătorului în care preciza „încerc

să fiu avocatul tău în acest caz", l-a îndrumat în mod detaliat cu privire

la modalitatea în care urma să-i înmâneze suma de bani, lăsându-i

denunțătorului impresia că banii sunt dați pentru ca inculpatul să pronunțe o

soluție favorabilă acestuia.

În ceea ce privește

solicitarea inculpatului M.M.I. de a schimba încadrarea juridică din

infracțiunea de luare de mită în infracțiunea de înșelăciune sau trafic de

influență, Înalta Curte o consideră nefondată.

Principalul criteriu

de diferențiere dintre infracțiunea de luare de mită și înșelăciune îl

reprezintă faptul că, în vreme ce în cazul primei infracțiuni, actul în vederea

căruia funcționarul a primit folosul necuvenit intră în sfera atribuțiilor sale

de serviciu, în cazul înșelăciunii, actul îndeplinit nu face parte din sfera

acestor atribuții, dar a făcut-o pe persoana vătămată să creadă că are

abilitatea legală de a-l efectua. În speță, inculpatul nu l-a indus în eroare,

pe denunțător, ci chiar avea în virtutea atribuțiunilor de serviciu,

posibilitatea de a propune o soluție favorabilă, această îndatorire privește o

parte dintr-un act final și practic are rol în realizarea actului final.

Infracțiunea de

trafic de influență (art. 257 C. pen.) se consumă în momentul în care o

persoană primește sau pretinde bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea

unor astfel de daruri, în scopul intervenției sale asupra unui funcționar

pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale

de serviciu. Or, din actele dosarului (cu excepția declarației inculpatului

care nu se coroborează cu alte probe) nu rezultă că suma primită de la

denunțător ar reprezenta o cumpărare a influenței pe care inculpatul să o aibă

asupra unui funcționar public să îndeplinească sau nu un act ce intră în

competența sa, ci reprezintă o recompensă pentru îndeplinirea unui act pe care

el însuși trebuia să-l efectueze (propunerea unei soluții favorabile).

Relevantă în acest sens este declarația denunțătorului.

Față de aceste

considerente, încadrarea juridică dată faptei este cea de luare de mită, la

care în mod legal și temeinic, a fost condamnat de către instanța de fond la

închisoare de 3 ani, a cărei executare a fost suspendată condiționat pe un

termen de încercare de 5 ani.

Cu privire la

pedepsele accesorii și complementare [unul din motivele recursului Parchetului

vizează nelegala aplicare a prevederilor art. 64 lit. a) teza I C. pen. ca

pedeapsa accesorie și complementară], Înalta Curte apreciază că aplicarea

dispozițiilor art. 71 alin. (2) C. pen. trebuie realizată prin prisma

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst C. Regatului

Unit și Sabou și Pârcălab contra României) cât și a Deciziei nr. XXIV/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că interzicerea

drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) - e) C. pen. nu se face de drept, ci

instanțele trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile

prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen., precum și la principiul proporționalității.

Prin urmare, ținând

cont de natura și gravitatea infracțiunilor, de împrejurările cauzei și de

persoana inculpatului, Înalta Curte va aplica inculpatului pe lângă pedeapsa

principală, pedeapsa accesorie și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. Va

limita pedeapsa accesorie la drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în

autoritățile publice sau funcțiile publice elective și dreptul de a ocupa o

funcție implicând exercițiul autorităților de stat, precum și la dreptul

prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. (dreptul de a exercita o profesie ori de a

desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru

săvârșirea infracțiunii) pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C.

pen.

Înalta Curte

apreciază că interzicerea drepturilor electorale de a fi ales, precum și

dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat este

justificată în privința inculpatului întrucât acesta, atâta timp cât nu a fost

în măsură să aprecieze valoarea unora din drepturile fundamentale prin care se

exprimă personalitatea umană, respectiv dreptul la demnitate, la libertate de

mișcare, nu este îndreptățit nici să fie ales ori să ocupe o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat.

De asemenea, Înalta

Curte apreciază că se impune în cauză și interzicerea dreptului prevăzut de

art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă complementară având în vedere fapta

săvârșită de inculpat, împrejurările în care a fost comisă, folosindu-se de

profesia sa, fapt ce vădește un grad de periculozitate sporită și o atitudine

de dispreț și compromitere a funcției îndeplinite, motiv pentru care se va

interzice și acest drept pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei

principale.

La individualizarea

pedepsei, Înalta Curte constată că au fost avute în vedere împrejurările

concrete în care fapta a fost săvârșită, precum și persoana inculpatului,

calitatea în care acesta a săvârșit fapta.

Potrivit art. 72 C.

pen. la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții

generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pentru a-și îndeplini

funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii,

pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă

de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol

social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și

atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.

Funcțiile de

constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi

realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama

de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în

sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Exemplaritatea

pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la

reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care

este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări

viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o

pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea

dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul

preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să

reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Numai o pedeapsă

justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât și

finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal

român, art. - 52 alin. (1) -, potrivit căruia "scopul pedepsei este

prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni".

Fapta inculpatului

este neîndoielnic gravă, însă în operația complexă a individualizării tratamentului

penal, instanța de fond a avut în vedere atât consecințele negative ale

acesteia asupra societății, cât și persoana inculpatului (s-a bucurat de o bună

apreciere profesională, atitudinea sinceră și de regret, starea precară de

sănătate), astfel încât pedeapsa aplicată, cât și modalitatea de executare sunt

în deplin acord cu dispozițiile art. 1 și 52 C. pen.

Cu privire la

cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte apreciază că a fost just

individualizată, având în vedere că rolul prioritar al pedepsei este acțiunea

de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, nu acela al represiunii, deoarece

numai acțiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ce privește adaptarea

conduitelor destinatarilor legii penale, în dezvoltarea conștiinței juridice și

morale a membrilor societății și numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor

sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată

constrângerea.

Necesitatea aplicării

unei pedepse și evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub

semnul fermității care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse

severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui

tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei și

persoanei făptuitorului, apt să-și realizeze cu maximă eficiență finalitatea

educativ-preventivă.

Din economia textului

art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de

constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcția constrângerii

nu este o funcție a pedepselor, deoarece examenul realist al conținutului

pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcțiile pedepsei,

măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esența pedepsei,

însușirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei,

întrucât constrângerea, ca esență a pedepsei este însăși pedeapsa.

Primul scop al

oricărei pedepse este prevenția specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice

pe condamnat de a săvârși din nou o infracțiune; la realizarea acestui scop

pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcții: reeducarea și

intimidarea.

Intimidarea își

produce efectele imediat, cât există și durează teama de pedeapsă, în timp ce

reeducarea își produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus

unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări

intervenite în conștiința subiectului și are un caracter relativ statornic,

durabil.

Funcția de reeducare

se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând

cunoștință de constrângerea la care va fi supus, ca o consecință a

infracțiunii, înțelege semnificația exigențelor sociale și necesitatea de a

respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă și

disciplinată.

Această funcție de

reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepsei, precum și în

cazul suspendării condiționate sau sub supraveghere a executării acesteia, are

în esență același rol și aceeași funcție, deoarece persoana căreia i-a fost

aplicată se află în situația în care conștientizează natura și rolul acestor

sancțiuni menite să-i influențeze pozitiv conștiința, caracterul și

deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigențele vieții în

societate, fără a intra în conflict cu ceilalți oameni sau cu societatea

însăși.

Față de aceste

considerente, motivul de recurs al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. apare ca nefondat.

De asemenea, în mod

corect, a fost respinsă cererea de revocare a liberării sub control judiciar,

textul de lege, art. 160

10

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nu

impune obligația de a revoca în mod automat liberarea provizorie pe

considerentul că s-au descoperit fapte care nu au fost cunoscute de instanță la

soluționarea cererii de liberare provizorie a inculpatului, instanța având

posibilitatea de a aprecia de la caz la caz probabilitatea adoptării acestei

soluții.

În raport de datele

ce caracterizează persoana inculpatului (lipsa antecedentelor penale, poziția

sinceră exprimată, recunoașterea și regretul săvârșirii infracțiunii, starea de

sănătate) scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. se

poate realiza pe deplin prin menținerea liberării provizorii sub control

judiciar.

Cu privire la motivul

de recurs al inculpatului ce vizează reducerea cuantumului cheltuielilor de

judecată la care a fost obligat acesta, Înalta Curte apreciază că acesta este

fondat. Astfel în raport de actele de urmărire penală efectuate (înregistrări

ambientale, înregistrări telefonice, prindere în flagrant), cât și de numărul

termenelor acordate la instanța de fond, de numărul redus al părților care au

fost citate, se impune reducerea cuantumului cheltuielilor judiciare de la

8.000 RON la 7.000 RON.

Față de cele

reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 385 pct. 2 lit. d)

C. proc. pen. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploiești și de

inculpatul M.M.I., va casa în parte sentința penală numai cu privire la

pedepsele complementară și accesorie.

Va limita pedeapsa

accesorie la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, b) și c) C. pen.

Va aplica

inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

Va reduce de la 8.000

RON la 7.000 RON cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat

inculpatul la instanța de fond.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

Având în vedere și

dispozițiile 192 alin. (3) C. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în

sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

- Serviciul Teritorial Pitești și de inculpatul M.M.I. împotriva Sentinței

penale nr. 124/F din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe intimatul inculpat M.M.I.

Casează, în parte,

sentința penală atacată numai cu privire la pedepsele complementară și

accesorie.

Limitează pedeapsa

accesorie la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, b) și c) C. pen.

Aplică inculpatului

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

Reduce de la 8.000

RON la 7.000 RON, cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat

inculpatul de instanța de fond.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului, din care suma de 50 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului

ales al inculpatului, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 aprilie 2010.