ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2386/2009

Deliberând asupra recursului

penal de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 11 iunie

2009, pronunțată în dosarul nr. 1754/54/2009, Curtea

de Apel Craiova, secția penală și

pentru cauze cu minori, a dispus în temeiul art. 300

2

raportat la art.

160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării

preventive dispusă față inculpatul D.G.F., reținându-se că subzistă temeiurile

care au determinat luarea măsurii preventive și nu au intervenit elemente noi

care să impună punerea în libertate a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri,

în termen legal a formulat recurs inculpatul.

Prin motivele de recurs,

inculpatul critică hotărârea curții de apel întrucât temeiurile care au

determinat arestarea preventivă nu mai subzistă, având în vedere că s-a depășit

durata rezonabilă a arestării preventive, ca urmare a faptului că, în urma

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1426/2009 a fost reluată

judecarea apelurilor formulate împotriva sentinței de condamnare.

Recurentul a mai susținut că

a executat pedeapsa la care a fost condamnat de prima instanță.

Examinând hotărârea atacată,

sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția pronunțată

fiind legală și temeinică.

Din actele și lucrările

dosarului se reține că recurentul inculpat a fost condamnat, prin sentința

penală nr. 108/2008 a Tribunalului Olt, la o pedeapsă de 5 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 278/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, a

fost admisă cererea inculpatului și s-a recunoscut, pe cale incidentală,

sentința penală din 16 octombrie 2007 din cauza CSN/074408 pronunțată de

Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg – Franța și s-a substituit restul

de pedeapsă neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare pronunțată de instanța

franceză cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare.

Ca urmare a aplicării

dispozițiilor art. 39 alin. (2), art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen.,

s-a dispus ca inculpatul, în final, să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani și

6 luni închisoare.

S-a dedus din pedeapsă,

durata arestării preventive de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 și cu

începere din 9 aprilie 2008, în continuare în România, cât și a perioadei de

arest preventiv executată în Franța.

Decizia nr. 21 din 30

ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

a fost casată prin sentința  nr. 1426 din 16 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu consecința trimiterii spre rejudecare

a apelurilor formulate, la aceeași instanță, constatând existența unor

contradicții între considerente și dispozitiv.

Ca urmare a acestei casări,

cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, fază procesuală în

care, după cum s-a arătat, a fost menținută starea de arest a inculpatului D.G.F.,

în temeiul art. 300

2

C. proc. pen., cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Potrivit acestor dispoziții

legale, instanța este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile,

legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar când constată că temeiurile

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că

există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune

menținerea arestării preventive.

În cauză, temeiul de drept

în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților l-a constituit art.

148 lit. f) C. proc. pen., care prevede că inculpatul a săvârșito infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

În mod corect, a reținut

instanța de apel că și în prezent se mențin temeiurile de fapt și de drept care

au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.

Pe baza probelor

administrate în cauză, s-a reținut, în fapt, că inculpatul împreună cu inculpata

C.V.V., începând cu anul 2004 au început să racoleze persoane de sex feminin pe

care, în baza promisiunii că le vor obține locuri de muncă în Franța, le ajutau

să obțină documentele de călătorie, le achitau taxele de călătorie și

contravaloarea transportului, iar la destinație le obligau să practice prostituția,

în condițiile în care sumele obținute erau reținute de către cei doi inculpați.

Înalta Curte, în raport de

situația de fapt reținută, apreciază că nu au intervenit elemente noi care să

determine revocarea arestării preventive având în vedere regimul sancționator

stabilit de lege pentru infracțiunea presupus săvârșită de recurent, pericolul

concret pe care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea

publică, prin crearea unui sentiment de temere și insecuritate pentru

societatea civilă, pericol care rezultă din natura și gravitatea faptei, din

modalitatea în care se reține că ar fi fost comisă, precum și din datele care

caracterizează persoana inculpatului.

Totodată, Înalta Curte

constată că au fost respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O.,

conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii.

C.E.D.O., referindu-se la

„termenul rezonabil al duratei arestării preventive” îl raportează întotdeauna

la complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a părților și la diligențele

depuse de autoritățile judecătorești.

Având în vedere

complexitatea cauzei, numărul mare de părți și martori, precum și necesitatea

înlăturării oricăror contradicții sau ambiguități, Înalta Curte constată că,

chiar în condițiile reluării ciclului procesual al apelului, instanțele au luat

toate măsurile legale pentru judecarea cu celeritate a cauzei, motiv pentru

care critica vizând depășirea termenului rezonabil nu este fondată.

De asemenea, Înalta Curte

constată că nici critica referitoare la împrejurarea că pedeapsa stabilită de

prima instanță a fost executată, nu este întemeiată.

Astfel, din actele și

lucrările dosarului rezultă că inculpatul a executat din pedeapsă perioadele

cuprinse între 4 august 2008 – 8 septembrie 2008 și 18 noiembrie 2005 la zi.

Or, în aceste condiții,

pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală de

condamnare (care nu este definitivă) ar expira la 13 octombrie 2010.

Mai mult decât atât, după

cum se observă din partea introductivă a încheierii atacate, inculpatul în

ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu menținerea stării de arest și nu a

invocat niciunul din motivele invocate în fața instanței de recurs.

În consecință, în raport de

pericolul social concret al faptei presupus săvârșită de inculpat, Înalta Curte

apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia, motiv

pentru care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul formulat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul D.G.F. împotriva încheierii din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 1754/54/2009.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 iunie 2009.