ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2386/2009

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea din 11 iunie 2009, pronunțată în dosarul nr. 1754/54/2009, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive dispusă față inculpatul D.G.F., reținându-se că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive și nu au intervenit elemente noi care să impună punerea în libertate a inculpatului. Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs inculpatul.

Prin motivele de recurs, inculpatul critică hotărârea curții de apel întrucât temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu mai subzistă, având în vedere că s-a depășit durata rezonabilă a arestării preventive, ca urmare a faptului că, în urma deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1426/2009 a fost reluată judecarea apelurilor formulate împotriva sentinței de condamnare. Recurentul a mai susținut că a executat pedeapsa la care a fost condamnat de prima instanță. Examinând hotărârea atacată, sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Din actele și lucrările dosarului se reține că recurentul inculpat a fost condamnat, prin sentința penală nr. 108/2008 a Tribunalului Olt, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 278/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen. Prin aceeași hotărâre, a fost admisă cererea inculpatului și s-a recunoscut, pe cale incidentală, sentința penală din 16 octombrie 2007 din cauza CSN/074408 pronunțată de Tribunalul de Înaltă Instanță din Strasbourg – Franța și s-a substituit restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare pronunțată de instanța franceză cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare.

Ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 39 alin. (2), art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul, în final, să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare. S-a dedus din pedeapsă, durata arestării preventive de la 4 august 2000 la 8 septembrie 2000 și cu începere din 9 aprilie 2008, în continuare în România, cât și a perioadei de arest preventiv executată în Franța. Decizia nr. 21 din 30 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost casată prin sentința nr. 1426 din 16 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu consecința trimiterii spre rejudecare a apelurilor formulate, la aceeași instanță, constatând existența unor contradicții între considerente și dispozitiv.

Ca urmare a acestei casări, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, fază procesuală în care, după cum s-a arătat, a fost menținută starea de arest a inculpatului D.G.F., în temeiul art. 300 2 C. proc. pen., cu referire la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Potrivit acestor dispoziții legale, instanța este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune menținerea arestării preventive. În cauză, temeiul de drept în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc.

pen., care prevede că inculpatul a săvârșito infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În mod corect, a reținut instanța de apel că și în prezent se mențin temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat. Pe baza probelor administrate în cauză, s-a reținut, în fapt, că inculpatul împreună cu inculpata C.V.V., începând cu anul 2004 au început să racoleze persoane de sex feminin pe care, în baza promisiunii că le vor obține locuri de muncă în Franța, le ajutau să obțină documentele de călătorie, le achitau taxele de călătorie și contravaloarea transportului, iar la destinație le obligau să practice prostituția, în condițiile în care sumele obținute erau reținute de către cei doi inculpați.

Înalta Curte, în raport de situația de fapt reținută, apreciază că nu au intervenit elemente noi care să determine revocarea arestării preventive având în vedere regimul sancționator stabilit de lege pentru infracțiunea presupus săvârșită de recurent, pericolul concret pe care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere și insecuritate pentru societatea civilă, pericol care rezultă din natura și gravitatea faptei, din modalitatea în care se reține că ar fi fost comisă, precum și din datele care caracterizează persoana inculpatului. Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

C.E.D.O., referindu-se la „termenul rezonabil al duratei arestării preventive” îl raportează întotdeauna la complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a părților și la diligențele depuse de autoritățile judecătorești. Având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de părți și martori, precum și necesitatea înlăturării oricăror contradicții sau ambiguități, Înalta Curte constată că, chiar în condițiile reluării ciclului procesual al apelului, instanțele au luat toate măsurile legale pentru judecarea cu celeritate a cauzei, motiv pentru care critica vizând depășirea termenului rezonabil nu este fondată. De asemenea, Înalta Curte constată că nici critica referitoare la împrejurarea că pedeapsa stabilită de prima instanță a fost executată, nu este întemeiată.

Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul a executat din pedeapsă perioadele cuprinse între 4 august 2008 – 8 septembrie 2008 și 18 noiembrie 2005 la zi. Or, în aceste condiții, pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală de condamnare (care nu este definitivă) ar expira la 13 octombrie 2010. Mai mult decât atât, după cum se observă din partea introductivă a încheierii atacate, inculpatul în ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu menținerea stării de arest și nu a invocat niciunul din motivele invocate în fața instanței de recurs. În consecință, în raport de pericolul social concret al faptei presupus săvârșită de inculpat, Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G.F. împotriva încheierii din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 1754/54/2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2009.