ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1799/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 307/P/2008 din 19 ianuarie 2009, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimata-procuror J.C.L. pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen. Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a reținut următoarele: Numitul D.S. a formulat o plângere penală împotriva procurorului J.C.L., de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți, solicitând a se efectua cercetări sub aspectul infracțiunilor de abuz serviciu contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen.

În fapt, fiind nemulțumit de soluțiile dispuse de intimatu-procuror prin rezoluțiile nr. 2238/P/2007 din 10 octombrie 2008, nr. 3492/P/2007 din 17 iulie 2008 și nr. 2549/P/2006 din 17 iulie 2008, toate ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, numitul D.S. pretinde că acestea ar fi fost dispuse comițându-se infracțiunile reclamate. În cursul actelor premergătoare s-au stabilit următoarele: În dosarul 2594/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, la data de 07 septembrie 2006, numitul D.S. a sesizat organele de poliție că în perioada aprilie - mai 2005, fratele său, D.S., și cumnata lui, D.E.M., i-au intrat în casă și i-au furat mai multe bunuri (suma de 10.000 Euro, un robot de bucătărie, o cameră WEB pentru calculator, un set de linguri, un album de fotografii și un carnet de economii).

Prin rezoluția din 08 noiembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți s-a confirmat propunerea organelor de poliție și s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a) rap. la art. 210 C. pen., soluție dispusă în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. (inexistența faptei). Împotriva soluției, D.S. a formulat plângeri ce au fost respinse ca neîntemeiate prin rezoluția nr. 1393/II/2/2006 din 19 decembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți. Prin sentința penală nr. 100 din 05 februarie 2007 a Judecătoriei Rădăuți, definitivă și irevocabilă prin decizia penală nr. 316 din 18 mai 2007 a Tribunalului Suceava, plângerea a fost admisă, au fost desființate soluțiile procurorilor și cauza a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți în vederea suplimentării probatoriului, precum și în vederea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 284 C. proc.

pen. Prin rezoluția nr. 2594/P/2006 din 17 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți (procuror J.C.L.) s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen., motivat de faptul că plângerea a fost tardiv formulată, întrucât termenul de formulare a unei plângeri prealabile este de două luni de la data când este cunoscut făptuitorul; or însuși D.S. a declarat că a cunoscut făptuitorii încă din mai 2005, dar a formulat plângerea împotriva lor abia în septembrie 2006 (căci, pretinde el, abia atunci a apreciat că deține suficiente probe împotriva lor). Este reținut faptul că D.S. nu a reclamat în mai 2005 nici un fel de furt, nici măcar cu autori necunoscuți.

Dispoziția legală este că termenul de formulare a unei plângeri prealabile este de două luni din momentul în care se cunosc făptuitorii, și nu de două luni de când partea vătămată apreciază că deține suficiente probe care să demonstreze vinovăția lor. A interpreta în acest ultim mod prevederea legală, ar echivala cu lăsarea la latitudinea părții vătămate a alegerii momentului în care să formuleze plângerea, discreționar, ceea ce contravine intențiilor legiuitorului. Cum procurorul de caz nu a fost de acord cu modul de a interpreta legea a lui D.S., acesta consideră că respectivul procuror ar fi comis un act de abuz sau de neglijență în serviciu. În dosarul nr. 2238/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, la data de 09 iulie 2007, numitul D.S.C., prin mandatar D.S., a formulat plângere penală față de D.E.M.

pentru înșelăciune, pretinzând că i-ar fi dat, prin 2001 și 2004, bani să-i cumpere un camion și aceasta nu i l-ar fi cumpărat, dar nici banii nu i-a restituit. Prin rezoluția din 25 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Plângerea împotriva rezoluției, formulată de D.S., a fost respinsă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți și de Judecătoria Rădăuți, însă Tribunalul Suceava, prin decizia penală nr. 168 din 11 aprilie 2008 a admis plângerea, a desființat soluția și a trimis cauza la parchet. Au fost reluate și completate cercetările, după care, prin rezoluția nr. 2238/P/2007 din 10 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți (procuror J.C.L.) s-a dispus, din nou, neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 10 lit. a) C. proc.

pen., motivându-se că între părți nu a existat nici-o convenție în formă autentică sau vreun înscris sub semnătură privată care să ateste realitatea celor susținute în plângerea penală. Nemulțumit de soluție, D.S. consideră că aceasta este rezultatul unui abuz sau a unei neglijențe comise de către procurorul de caz. S-a apreciat că și în cazul în care s-ar fi probat existența unei asemenea convenții, fapta de a nu o respecta tot n-ar fi constituit infracțiunea de înșelăciune, ci doar o nerespectare a unor clauze contractuale, nerespectare ce ar fi putut fi sancționată în conformitate cu clauzele de penalizare din acea convenție, printr-o acțiune civilă în instanță. O primă plângere formulată de D.S.

împotriva soluției a fost respinsă prin rezoluția nr. 1209/II/2/2008 din 02 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți. S-a mai stabilit în cursul cercetărilor că între D.S., pe de o parte, și soții D.S. și D.E.M., pe de altă parte, s-au ivit neînțelegeri de la un apartament din Rădăuți. În cauză s-au efectuat și cercetări penale în dosarul nr. 339/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți pentru infracțiunea de înșelăciune, în care, prin rezoluția din 01 aprilie 2005, s-a dispus neînceperea urmăririi penale și s-a apreciat că este o cauză de natură civilă. La data de 04 aprilie 2005, părțile au încheiat o tranzacție autentificând semnăturile la Biroul Notarului Public B. din Rădăuți, prin încheierea de autentificare nr. 1437. După încheierea tranzacției, între părți au apărut iarăși neînțelegeri și D.S.

a deschis o acțiune civilă prin care solicita instanței să-i oblige pe fratele și cumnata lui la plata sumei de 764.400.000 lei ROL, reprezentând îmbunătățirile pe care, după opinia sa, ei trebuiau să le aducă la spațiul pe care l-au eliberat. În tranzacția încheiată între părți se menționa în mod expres că : - D.S. și D.E.M. i-au achitat la data încheierii tranzacției (04 aprilie 2005) suma de 25.000 dolari și urmează să-i plătească la data de 03 aprilie 2006 încă 7.700 dolari; - D.S. este de acord ca D.S. și D.E.M. să intre în proprietatea apartamentului din Rădăuți, în ziua încheierii tranzacției (04 aprilie 2005) și le predă cheile ; - Se mai menționează „Noi, D.S. și D.E.M.

ne obligăm ca în termen de o lună, respectiv până la 04 mai 2005, să evacuăm spațiul din Dornești ocupat în prezent de magazinul ce aparține societății noastre, în stare perfectă, cu toate îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană competentă". Judecătoria Rădăuți, prin sentința civilă nr. 330 din 29 ianuarie 2007, a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului 58.141,96 lei RON cu titlu de daune, și 3.415,03 lei RON, cheltuieli de judecată. Împotriva hotărârii au declarat recurs ambele părți, iar Tribunalul Suceava (în completul menționat în plângerea penală), prin decizia nr. 138 din 22 iunie 2007, a respins ca nefondat recursul lui D.S., a admis recursul formulat de pârâți și a modificat sentința civilă nr. 330/2007 a Judecătoriei Rădăuți, a respins acțiunea ca nefondată și 1-a obligat pe D.S.

să plătească cheltuielile de judecată. D.S. susține că, atât timp cât a lucrat în străinătate, a trimis diverse sume de bani fratelui său cu care convenise să-i cumpere un apartament în Rădăuți și să-i deschidă un cont în care să-i depună banii. Soții D. au cumpărat apartamentul pe numele lor, și nu pe numele lui D.S., iar când acesta a venit în țară, între ei, s-au iscat neînțelegeri. Pentru a se sfârși starea conflictuală, mama lui D.S. și-a trecut casa pe numele acestuia, motiv pentru care între cei doi frați s-a încheiat tranzacția sus-amintită, în sensul că ei i-au plătit o sumă de bani reprezentând contravaloarea apartamentului respectiv, iar el le-a transmis proprietatea asupra apartamentului pe care ei îl cumpăraseră pe numele lor, dar din banii lui, și - în plus - ei se obligau să elibereze spațiul din casa pe care mama lor o trecuse pe numele lui D.S., spațiu pe care soții D. îl închiriaseră anterior de la mamă și în care funcționa un magazin.

În tranzacție se menționează că predarea spațiului se va face „în stare perfectă, cu toate îmbunătățirile executate și evaluate de o persoană competentă". Acum D.S. pretinde că se înțeleseseră ca soții D. să mai facă niște îmbunătățiri la spațiu și, cum ei nu le-au făcut, el pretinde daune. Instanța de recurs a interpretat expresia „cu îmbunătățirile efectuate" în sensul că se va preda spațiul cu toate îmbunătățirile efectuate până la data tranzacției, adică nu se va lua nimic din îmbunătățiri și, în consecință, nu a admis acțiunea prin care D.S. cerea despăgubiri pentru îmbunătățiri nefăcute.

Totodată, nu se pune problema că instanța de recurs ar fi confundat o tranzacție cu un contract de vânzare-cumpărare, ci că a interpretat, în mod corect, termenii tranzacției referitori la faptul că soții D. îi dădeau o sumă importantă de bani lui D.S., iar acesta preda în proprietate lor acel apartament, predând și cheile, ca având valoarea unei vânzări-cumpărări cu privire la apartament. Instanța nu „a luat de bun" faptul că un spațiu închiriat ar fi un spațiu proprietatea părților adverse, ci, așa cum este menționat în tranzacție, expresia referitoare la evacuarea spațiului din Dornești „ocupat în prezent de magazinul ce aparține societății noastre" se referă nu la faptul că spațiul este proprietatea societății ci că magazinul aflat în acel spațiu este proprietatea societății.

Indiferent ce credea sau dorea D.S., atât timp cât el a semnat în fața notarului tranzacția rezultă că a fost de acord cu ea în forma redactată și cum tranzacția nu vorbește nimic despre noi îmbunătățiri pe care trebuiau să le aducă spațiului soții D. (nu se enumera în concret îmbunătățirile ce se vor aduce după încheierea tranzacției și nici valoarea lor), instanța era obligată să țină cont de termenii tranzacției, care reprezintă manifestarea de voință a părților în momentul încheierii ei și asta indiferent de regretele sau ideile ce apar ulterior. Riscul de a nu se menționa în tranzacție toate dorințele celor ce tranzacționează revine celor ce semnează acea tranzacție ca și părți, ei achiesând la termenii concreți inserați în actul de tranzacție.

În atare situație, prin rezoluția nr. 231/P/2007 din 30 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a apreciat că cei trei judecători, care au judecat recursul și au pronunțat decizia de care D.S. este nemulțumit și împotriva cărora a formulat plângere penală pentru faptele prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen., nu au comis nici o faptă penală și s-a dispus neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. Apoi, la 16 noiembrie 2007 și, respectiv, la 21 noiembrie 2007, D.S. a formulat plângeri penale împotriva lui D.E.M.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., plângeri ce fac obiectul dosarului nr. 3492 /P/ 2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, pretinzând că a fost indus în eroare cu prilejul semnării tranzacției din 04 aprilie 2005, că el dorea un alt spațiu ce să fi fost proprietatea soților D., și nu acel spațiu ce era doar închiriat, că el dorea ca ei „să își ia îmbunătățirile" (anterior afirmase, în alt dosar, că ar fi vrut ca aceștia să mai aducă îmbunătățiri) și că, oricum, nu se făcuse evaluarea, ceea ce ar reprezenta înșelăciune. Indiferent ce intenționa D.S., termenii în care a încheiat tranzacția pot fi interpretați doar într-un anumit sens, iar mențiunile privind evaluarea nu au nici o consecință în economia acelei tranzacții.

Prin rezoluția nr. 3492/P/2007 din 17 iulie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, (procuror J.C.L.) s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. O primă plângere împotriva soluției, formulată de D.S., a fost respinsă prin rezoluția nr. 1121/II/2/2008 din 03 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți. Acum, nemulțumit de soluțiile dispuse, D.S. a formulat plângere penală împotriva procurorului de caz, afirmând că acesta ar fi comis, prin dispunerea celor trei soluții, acte de abuz și neglijență în serviciu. Se reține că intimata-procuror J.C.L. a efectuat activități, în cele trei dosare, în virtutea dreptului cu care este investită în funcția pe care o îndeplinește și a dispus soluțiile potrivit convingerilor pe care și le-a format din probele administrate.

Activitățile magistraților, circumscrise înfăptuirii actului de justiție, nu pot fi cenzurate prin formularea unor plângeri penale, eventualele nemulțumiri cu privire la soluțiile pronunțate, putând fi valorificate prin exercitarea dreptului de a formula plângeri împotriva soluțiilor, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Plângerea petiționarului împotriva acestei rezoluții a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 65/II/2/2009 din 20 februarie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. În temeiul art. 278/1 C. proc. pen., petiționarul s-a adresat instanței competente. Prin sentința penală nr. 38 din 20 martie 2009, Curtea de Apel Suceava, secția penală, a respins ca nefondată plângerea petiționarului.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, în sinteză, că procurorul reclamat a efectuat verificările și a dispus măsurile care, potrivit legii, se impuneau în cauzele repartizate, soluțiile fiind în acord cu probatoriul administrat. De asemenea, s-a reținut și că soluțiile dispuse au fost confirmate pe căile de control (plângerea adresată procurorului ierarhic superior și plângere adresată instanței). Împotriva sentinței, petiționarul a declarat prezentul recurs. Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele: - pet iționarul s-a prezentat la soluționarea plângerii în primă instanță, nu și la soluționarea recursului; - motivele de recurs au fost menționate în înscrisul transmis la dosar (fi.

7). În aceste motive sunt reiterate nemulțumirile cu privire la soluționarea cauzelor sale civile, și invocate diverse apărări cu privire la fondul acestor cauze civile. La motivele scrise de recurs, petiționarul a anexat un raport de expertiză tehnică efectuat în dosarul civil nr. 25/285/2005 (număr nou). Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta. După sesizarea organelor judiciare, în conformitate cu dispozițiile art. 224 C. proc. pen., procurorul a efectuat actele premergătoare necesare completei și legalei soluționări a plângerii penale, fiind format dosarul penal nr. 307/P/2008, dosar care cuprinde, în copie, toate înscrisurile și actele procedurale aflate în legătură cu aspectele reclamate de petiționar.

În urma efectuării acestor acte premergătoare, nu au fost relevate minime indicii ale săvârșirii de către intimata-procuror a faptelor apreciate ca infracțiuni și reclamate de către petiționar. Or, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., care reflectă, în mod specific prezumția de nevinovăție instituită, deopotrivă, de Constituția României [art. 23 alin. (11) și de C. proc. pen. (art. 5/2)], începerea urmării penale față de o persoană este legal posibilă numai în măsura în care din actul de sesizare ori din actele premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. pen.

Însă, așa cum corect a reținut procurorul și, respectiv, procurorul general, actele premergătoare efectuate nu au relevat indicii ale săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar, și nici indicii ale săvârșirii altor fapte prevăzute de legea penală, astfel încât, fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. pen. (fapta nu există), consecința juridică este neînceperea urmăririi penale. Pentru realizarea drepturilor sale, petiționarul s-a adresat organelor judiciare de urmărire penală și instanțelor de judecată care, prin rezoluții și sentințe, s-au pronunțat asupra celor solicitate ori reclamate, după care a exercitat, atunci când a apreciat, căile de atac specifice.

Soluționarea pe fond a unor cauze civile se poate realiza numai prin modalitățile prevăzute de lege, respectiv prin accesul la justiție în realizarea drepturilor și prin exercitarea căilor specifice de atac (art. 21, art. 126 și art. 129 din Constituția României), iar nu prin modalități indirecte, respectiv prin formularea unor plângeri penale împotriva organelor judiciare. Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul petiționarului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.S. împotriva sentinței penale nr. 38 din 20 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 mai 2009.