ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2922/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea de ședință din 24 iunie 2008 Curtea

de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea

de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea art. 87

alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999 și ca inadmisibilă cererea de

sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea art. 33 din

H.G. nr. 341/2007.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile art. 87 alin.

(1) lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999, a căror neconstituționalitate se

invocă nu au legătură cu cauza, întrucât ele reglementează mobilitatea

funcționarilor publici de execuție și a funcționarilor publici de conducere și

nu a înalților funcționari publici din categoria cărora face parte reclamantul,

iar în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 33 din H.G. nr.

341/2007, s-a constatat că neconstituționalitatea invocată vizează dispozițiile

unei Hotărâri de Guvern, act exceptat din categoria actelor prevăzute de art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind Organizarea și funcționarea Curții

Constituționale.

Împotriva acestei încheieri reclamantul

G.A. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul, în motivele de

recurs arată că prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999,

republicată, privind Statutul funcționarilor publici încalcă dispozițiile

Constituției României, existența și aplicabilitatea normei respective făcând

ilegal orice demers juridic realizat în acest temei.

Legea nr. 188/1999,

republicată, privind Statutul funcționarilor publici, prevede că raporturile de

serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis

în condițiile legii, iar la alin. (2) se precizează că exercitarea raporturilor

de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată. În fapt, fiind vorba

despre un raport de serviciu, reținem deocamdată ideea unei manifestări de

voință bilaterală, fiind necesar acordul (exprimat prin consimțământ), între o

persoană fizică (funcționarul public) și o autoritate publică (centrală sau

locală).

Astfel, introducând în

analiză și alin. (2) art. 18 în care se precizează că persoanele care au

promovat concursul național pot fi numite în funcțiile publice corespunzătoare

categoriei înalților funcționari publici, lucrurile se complică. Aceasta

întrucât, finalitatea celor două forme de activitate ale factorilor implicați

(comisia de concurs și autoritatea publică centrală) este diferită.

Așadar, printr-o succesiune

de artificii, legiuitorul golește de valoare concursul național, rezultatul

obținut (promovarea) nereprezentând, cum ar fi fost normal un element de

imperativitate, ci doar o condiție. În esență, o condiție obligatorie, dar nu

și suficientă pentru transpunerea în practică a rezultatului pozitiv al

concursului.

Deci, pentru numirea într-o

funcție publică din categoria înalților funcționari publici, sunt obligatorii

cumulativ condițiile prevăzute în art. 16, însă emitentul nu este obligat în

emiterea actului de numire, chiar dacă acele condiții nu fost îndeplinite.

Recurentul arată că

mobilitatea este, prin natura ei, neconstituțională, aceasta afectând grav

dispozițiile art. 41 alin. (1) din Constituția României (dreptul constituțional

al oricărui cetățean român de a-și alege tipul muncii și locul prestării

acesteia). Ori, mobilitatea este instituția ce îngrădește acest drept

constituțional, ea nefiind altceva decât un transfer mascat (dar imperativ).

Fiind una din formele de

modificare a raporturilor de serviciu (ca raport între autoritatea publică și

înaltul funcționar public) mobilitatea este un transfer, noțiunea ''trece"

vizând schimbarea locului de prestare a activității. Urmează, logic, consecință

a mobilității, constituirea unui alt raport de serviciu, între înaltul

funcționar public și autoritatea (instituția) publică la care

"trece". Producând consecințele transferului, este cert că, în

conformitate chiar cu prevederile Legii 188/1999, republicată, cu modificările

ulterioare, transferul se poate realiza exclusiv cu acordul înaltului

funcționar public.

Recurentul mai susține că nu

poate opera caracterul discreționar - manifestarea unilaterală a voinței de

putere - prin invocarea interesului public. Acest interes public apare ca voință

arbitrară politico-partinică sau, mai grav, clientelară a emitentului actului

prin care se modifică raporturile de serviciu. Fiind un raport de serviciu,

este cert că modificarea definitivă a acestuia trebuie să presupună voința

autorității emitente și a înaltului funcționar public (deci, un acord de

voință).

În fine, se apreciază că,

textele din Legea 188/1999, cu modificările ulterioare, privitoare la

mobilitate, precum și alte acte normative inferioare, de completare a

instituției mobilității sunt vădit neconstituționale, și, deci, ilegale.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea

constată că recursul este nefondat.

În conformitate cu

prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare

ar fi obiectul acestuia.

Potrivit art. 146 lit. d)

teza întâi din Constituție, instanța de contencios constituțional

"hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile si

ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial".

Cu alte cuvinte condiția de

admisibilitate care trebuie îndeplinită pentru ca instanța să poată sesiza

Curtea Constituțională este ca legea, ordonanța sau dispoziții din acestea să

aibă legătură cu soluționarea litigiului.

Prin aplicarea procedurii

mobilității nu se poate aprecia că se încalcă dreptul la muncă. Cu privire la

dreptul de alegere al profesiei, consacrat prin Constituția României,

republicată, de asemenea nu se poate susține o încălcare a acestuia având în

vedere că prin aplicarea procedurii mobilității, reclamantului nu îi este

schimbată profesia, cu atât mai mult cu cât acesta a avut acces la funcția de

înalt funcționar public, asumându-și toate drepturile și obligațiile ce decurg

din această calitate.

Prin Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, înalții funcționari publici sunt

supuși mobilității în funcție și prezintă disponibilitate la numirile în una

din celelalte funcții, corespunzătoare categoriei. Deci, din momentul în care

înaltul funcționar public își asumă această calitate el este obligat la

respectarea principiului disponibilității. Rațiunea acestui principiu are la

bază promovarea cu prioritate a interesului public și exercitarea atribuțiilor

cu eficiență și eficacitate.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod corect a constatat că dispozițiile art. 87 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 a căror neconstituționalitate a fost

invocată nu au legătură cu cauza, respingând cererea de sesizare a Curții

Constituționale.

În ceea ce privește excepția

de neconstituționalitate a art. 33 din H.G. nr. 341/2007, Înalta Curte apreciază

că și de această dată instanța de fond, în mod corect, a respins sesizarea

Curții Constituționale ca fiind inadmisibilă.

Având în vedere textele de

lege menționate mai sus, se constată cu ușurință faptul că excepția invocată

este contrară art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, articolele unei Hotărâri

de Guvern neputând constitui obiect al controlului de neconstituționalitate.

Așa fiind, se constată că

Încheierea pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală.

În consecință, față de cele

ce preced și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.A., împotriva Încheierii din 24 iunie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 septembrie 2008.