ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2922/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea de ședință din 24 iunie 2008 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea art. 87 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999 și ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea art. 33 din H.G. nr. 341/2007. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999, a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu cauza, întrucât ele reglementează mobilitatea funcționarilor publici de execuție și a funcționarilor publici de conducere și nu a înalților funcționari publici din categoria cărora face parte reclamantul, iar în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 33 din H.G.

nr. 341/2007, s-a constatat că neconstituționalitatea invocată vizează dispozițiile unei Hotărâri de Guvern, act exceptat din categoria actelor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind Organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Împotriva acestei încheieri reclamantul G.A. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul, în motivele de recurs arată că prevederile art. 87 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarilor publici încalcă dispozițiile Constituției României, existența și aplicabilitatea normei respective făcând ilegal orice demers juridic realizat în acest temei.

Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarilor publici, prevede că raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii, iar la alin. (2) se precizează că exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată. În fapt, fiind vorba despre un raport de serviciu, reținem deocamdată ideea unei manifestări de voință bilaterală, fiind necesar acordul (exprimat prin consimțământ), între o persoană fizică (funcționarul public) și o autoritate publică (centrală sau locală). Astfel, introducând în analiză și alin. (2) art. 18 în care se precizează că persoanele care au promovat concursul național pot fi numite în funcțiile publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, lucrurile se complică.

Aceasta întrucât, finalitatea celor două forme de activitate ale factorilor implicați (comisia de concurs și autoritatea publică centrală) este diferită. Așadar, printr-o succesiune de artificii, legiuitorul golește de valoare concursul național, rezultatul obținut (promovarea) nereprezentând, cum ar fi fost normal un element de imperativitate, ci doar o condiție. În esență, o condiție obligatorie, dar nu și suficientă pentru transpunerea în practică a rezultatului pozitiv al concursului. Deci, pentru numirea într-o funcție publică din categoria înalților funcționari publici, sunt obligatorii cumulativ condițiile prevăzute în art. 16, însă emitentul nu este obligat în emiterea actului de numire, chiar dacă acele condiții nu fost îndeplinite.

Recurentul arată că mobilitatea este, prin natura ei, neconstituțională, aceasta afectând grav dispozițiile art. 41 alin. (1) din Constituția României (dreptul constituțional al oricărui cetățean român de a-și alege tipul muncii și locul prestării acesteia). Ori, mobilitatea este instituția ce îngrădește acest drept constituțional, ea nefiind altceva decât un transfer mascat (dar imperativ). Fiind una din formele de modificare a raporturilor de serviciu (ca raport între autoritatea publică și înaltul funcționar public) mobilitatea este un transfer, noțiunea ''trece" vizând schimbarea locului de prestare a activității.

Urmează, logic, consecință a mobilității, constituirea unui alt raport de serviciu, între înaltul funcționar public și autoritatea (instituția) publică la care "trece". Producând consecințele transferului, este cert că, în conformitate chiar cu prevederile Legii 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, transferul se poate realiza exclusiv cu acordul înaltului funcționar public. Recurentul mai susține că nu poate opera caracterul discreționar - manifestarea unilaterală a voinței de putere - prin invocarea interesului public. Acest interes public apare ca voință arbitrară politico-partinică sau, mai grav, clientelară a emitentului actului prin care se modifică raporturile de serviciu.

Fiind un raport de serviciu, este cert că modificarea definitivă a acestuia trebuie să presupună voința autorității emitente și a înaltului funcționar public (deci, un acord de voință). În fine, se apreciază că, textele din Legea 188/1999, cu modificările ulterioare, privitoare la mobilitate, precum și alte acte normative inferioare, de completare a instituției mobilității sunt vădit neconstituționale, și, deci, ilegale. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Constituție, instanța de contencios constituțional "hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile si ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial". Cu alte cuvinte condiția de admisibilitate care trebuie îndeplinită pentru ca instanța să poată sesiza Curtea Constituțională este ca legea, ordonanța sau dispoziții din acestea să aibă legătură cu soluționarea litigiului.

Prin aplicarea procedurii mobilității nu se poate aprecia că se încalcă dreptul la muncă. Cu privire la dreptul de alegere al profesiei, consacrat prin Constituția României, republicată, de asemenea nu se poate susține o încălcare a acestuia având în vedere că prin aplicarea procedurii mobilității, reclamantului nu îi este schimbată profesia, cu atât mai mult cu cât acesta a avut acces la funcția de înalt funcționar public, asumându-și toate drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate. Prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, înalții funcționari publici sunt supuși mobilității în funcție și prezintă disponibilitate la numirile în una din celelalte funcții, corespunzătoare categoriei.

Deci, din momentul în care înaltul funcționar public își asumă această calitate el este obligat la respectarea principiului disponibilității. Rațiunea acestui principiu are la bază promovarea cu prioritate a interesului public și exercitarea atribuțiilor cu eficiență și eficacitate. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a constatat că dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 a căror neconstituționalitate a fost invocată nu au legătură cu cauza, respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 33 din H.G. nr. 341/2007, Înalta Curte apreciază că și de această dată instanța de fond, în mod corect, a respins sesizarea Curții Constituționale ca fiind inadmisibilă.

Având în vedere textele de lege menționate mai sus, se constată cu ușurință faptul că excepția invocată este contrară art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, articolele unei Hotărâri de Guvern neputând constitui obiect al controlului de neconstituționalitate. Așa fiind, se constată că Încheierea pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală. În consecință, față de cele ce preced și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.A., împotriva Încheierii din 24 iunie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2008.