ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3279/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Botoșani la data de 18 noiembrie 2008, reclamanta V.E.B. a chemat în judecată pe

pârâta Direcția de Muncă și Solidaritate Socială Botoșani, solicitând anularea

în parte a deciziei nr. 113 din 10 ianuarie 2006, emisă de pârâtă și comunicată

la data de 27 octombrie 2008, și obligarea pârâtei la plata sumei de 6.400 lei,

reprezentând indemnizația cuvenită și neachitată în perioada 1 ianuarie 2006 –

31 august 2006, în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta a invocat și excepția de nelegalitate a art. 2 alin. (3) din H.G. nr.

1825/2005, cu motivarea că definiția dată noțiunii de „naștere” prin actul

administrativ-normativ menționat contravine art. 1 și art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005,

precum și art. 16 alin. (1) și art. 49 alin. (1) și (2) din Constituția

României, instituind o discriminare între persoane aflate în situații identice,

respectiv între copiii proveniți dintr-o naștere multiplă și cei rezultați

dintr-o naștere simplă.

Prin încheierea din data de 18 februarie

2009, Tribunalul Botoșani, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, a dispus sesizarea Curții de Apel Suceava în vederea soluționării

excepției de nelegalitate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel învestită, prin sentința nr. 71

din 27 martie 2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității excepției de

nelegalitate, invocată de Guvernul României și a admis excepția de nelegalitate

invocată de reclamantă, reținând contrarietatea art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 1825/2005

în raport cu prevederile art. 1 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005.

În considerentele sentinței, instanța a

reținut, în esență, că prin modul în care definesc nașterea, prevederile art. 2

alin. (3) din H.G. nr. 1825/2005 creează posibilitatea interpretării dreptului

de acordare a indemnizației pentru faptul nașterii, iar nu pentru toți copiii

rezultați, așa cum ar fi firesc și cum rezultă din dispozițiile art. 1 și art. 6

alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005.

A fost reținută, totodată, contrarietatea

normei supuse analizei cu dispozițiile art. 2 pct. 1 și art. 29 pct. 2 din

declarația Universală a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la

nediscriminare și limitează condițiile în care pot fi acceptate îngrădiri ale

exercițiului drepturilor și libertăților persoanei.

Pârâtul Guvernul României a declarat

recurs împotriva sentinței menționate, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-pârât s-a referit, în primul rând, la soluția de respingere a

excepției de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, pe care o consideră

greșită dintr-o dublă perspectivă:

- H.G. nr. 1825/2005 a fost abrogată

expres prin H.G. nr. 1025/2006, astfel că nu mai putea forma obiect al

controlului de legalitate exercitat de instanță;

- art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevede

posibilitatea cenzurării, pe calea excepției de nelegalitate, a actelor

administrative unilaterale cu caracter individual.

În ceea ce privește „fondul” cauzei,

recurentul-pârât a arătat că soluția primei instanțe este nelegală, pentru că

dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1825/2005 sunt conforme O.U.G. nr. 148/2005,

care a prevăzut acordarea unei singure indemnizații lunare, indiferent de

numărul de copii rezultați în urma nașterii, astfel cum s-a constatat în

decizia nr. 937/2006, pronunțată de Curtea Constituțională.

Guvernul României a mai arătat că

instanța de fond nu a avut în vedere că măsurile de protecție socială prevăzute

de legea în aplicarea căreia a fost emis actul normativ contestat urmăresc

îmbunătățirea echilibrului social-economic al familiei și nu reprezintă măsuri

de protecție a copilului, cum sunt cele privind alocația de stat pentru copii.

Recurentul a precizat că norma legală a

recunoscut dreptul la acordarea unei singure indemnizații pentru familie, chiar

dacă aceasta are doi copii gemeni, și că aceeași reglementare a fost menținută

de noile norme de aplicare a Ordonanței de urgență, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006,

indemnizația reprezentând un substitut al salariului părintelui, iar nu o

măsură de ocrotire a copilului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre

criticile formulate de recurentul-pârât.

Direcția de Muncă și Protecție Socială a

județului Botoșani a formulat și ea o întâmpinare, prin care a solicitat

admiterea recursului Guvernul României, casarea sentinței ca fiind netemeinică

și nelegală și pe cale de consecință respingerea excepției de nelegalitate ca

neîntemeiată.

Examinând cauza prin prisma motivelor

invocate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Excepția de nelegalitate pe care curtea

de apel a fost învestită să o soluționeze, în temeiul art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, are ca obiect o normă cuprinsă în H.G. nr. 1825/2005, prin

care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.

148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

Așa cum a reținut și prima instanță, împrejurarea

că H.G. nr. 1825/2005 a fost abrogată prin H.G. nr. 1025/2006 nu îngrădește

controlul exercitat de instanța de contencios administrativ pe calea excepției

de nelegalitate, pentru că, pe de o parte, actul administrativ–normativ în

discuție a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, efecte

care nu sunt înlăturate prin evenimentul legislativ al abrogării, iar pe de

altă parte, soluționarea acțiunii de fond depinde de legalitatea actului

respectiv, în litigiu fiind sume pretinse pentru perioada anterioară abrogării.

De asemenea, Înalta Curte constată că

natura juridică de act administrativ unilateral cu caracter normativ a H.G. nr.

1825/2005 nu atrage inadmisibilitatea excepției de nelegalitate, concluzie la

care conduce interpretarea sistematică, logică și istorico-teleologică a Legii

nr. 554/2004.

Evoluția în timp a actualei legi a

contenciosului administrativ și însăși terminologia uzitată în textele care

reglementează excepția de nelegalitate nu sunt de natură să configureze un fine

de neprimire a excepției de nelegalitate a actelor administrativ-normative,

principiul coerenței legislative impunând interpretarea art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 în sensul admisibilității excepției de nelegalitate pentru

ambele categorii de acte administrative unilaterale, astfel încât acest mijloc

de apărare să nu fie aplicat restrictiv, deturnat de la scopul pentru care a

fost instituit de legiuitor.

Pe baza argumentului de interpretare

logică a fortiori, dacă legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe

calea excepției de nelegalitate, pentru acte de autoritate individuale, cu atât

mai mult un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit subiectelor de drept în

legătură cu actele administrativ-normative, ale căror efecte au caracter

general, impersonal și abstract.

În fine, nu poate fi ignorată, în această

privință, practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, care s-a pronunțat în mod repetat

în sensul admisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ cu

caracter normativ, atât anterior cât și ulterior modificării Legii nr. 554/2004

prin Legea nr. 262/2007.

Interpretând legea națională prin prisma

art. 20 alin. (2) din Constituția României, într-un sens care să concorde

prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, Înalta Curte reține că o normă juridică

trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate,

astfel încât să permită destinatarilor săi să-și orienteze conduita în acord cu

imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, așa cum este art. 4

din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înțelesuri, se

impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudență

uniformă, care să asigure celor implicați în procedurile judiciare

posibilitatea de a-și regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile

și interesele legitime să nu fie atinse în substanța lor (Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Cauza Sunday Times c. Regatului Unit, 1979).

Cât privește soluția dată „fondului”

excepției de nelegalitate, Înalta Curte constată că instanța a efectuat o

analiză judicioasă a concordanței art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 1825/2004 cu

actul normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea a fost

adoptată, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor

normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituția României și în art. 4

alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Astfel, după ce în art. 2 alin. (1) al

H.G. nr. 1825/2005 se prevede că indemnizația pentru creșterea copilului sau,

după caz, stimulentul prevăzut de O.U.G. nr. 148/2005 se cuvin pentru fiecare

dintre primele trei nașteri sau, după caz, pentru primii trei copii încredințați

în vederea adopției, adoptați sau aflați în plasament sau în regim de tutelă,

alin. (3) stabilește că, în înțelesul dispozițiilor alin. (1), prin naștere se

înțelege aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii.

Această definiție a nașterii, ca premisă

pentru acordarea indemnizației, contravine, într-adevăr, prevederilor art. 1

din O.U.G. nr. 148/2005, (în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1825/2005),

care folosește sintagma de „naștere a copilului”, și creează o discriminare

nejustificată, pe de o parte, între copiii rezultați din nașteri multiple și

cei rezultați din nașteri simple și, pe de altă parte, între copiii „născuți”

și copiii adoptați sau aflați în una dintre celelalte situații prevăzute de

art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 148/2005 (aflați în plasament ori sub tutelă).

Aceasta, pentru că art. 6 alin. (1) din aceeași ordonanță prevedea că

indemnizația lunară se cuvine „pentru fiecare dintre primele 3 nașteri” sau,

după caz, „pentru primii trei copii” în situațiile prevăzute de art. 5 alin. (2).

Nu poate fi acceptată susținerea

recurentului-pârât, în sensul că măsurile de protecție socială prevăzute în

O.U.G. nr. 148/2005 urmăresc îmbunătățirea echilibrului social-economic al

familiei, iar nu protecția copilului, pentru că o asemenea interpretare ar

contraveni spiritului ordonanței de urgență și scopului urmărit de legiuitor,

așa cum pot fi ele decelate chiar din titlul și din preambulul actului normativ

în discuție, „susținerea familiei în vederea creșterii copilului”.

Această interpretare a fost, de altfel,

confirmată de evoluția legislativă ulterioară, art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, așa

cum a fost modificat prin Legea nr.239 din 10 iunie 2009, prevăzând majorarea

cuantumului indemnizației cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o

sarcină generală, de tripleți sau de multipleți, începând cu al doilea copil

provenit dintr-o astfel de naștere.

Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006,

prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a

art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, nu poate fundamenta o soluție

contrară celei pronunțate de instanța de fond, având în vedere distincțiile de

regim juridic între excepția de neconstituționalitate și excepția de

nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum și argumentul, corect

reținut de curtea de apel, că instanțelor judiciare le revine obligația,

instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, de a interpreta

normele interne astfel încât să asigure concordanța acestora cu pactele și

tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este

parte.

Având în vedere toate considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Guvernul

României împotriva sentinței civile nr. 71 din 27 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal , ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12

iunie 2009.