ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4022/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC C. SRL Sibiu, societate în

lichidare judiciară, reprezentată prin lichidator judiciar B.G. și

administrator social B.P., a chemat în judecată pârâta A.N.A.F., solicitând

instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea deciziei nr. 69

din 22 mai 2006 ca neîntemeiată și nelegală.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în urma unui control fiscal s-a emis Decizia de impunere nr. 6187 din

25 noiembrie 2005 pentru suma totală de 894.854 lei reprezentând: 101.455 lei

impozit pe profit, 73.814 lei dobândă, 17.957 lei penalități de întârziere,

22.065 lei impozit pe veniturile din salarii, penalități, 10%, stopaj la sursă,

397.272 lei TVA, 220.262 lei dobândă și 62.629 lei penalități de întârziere.

Reclamanta a mai arătat că, în urma

contestației decizia de impunere suplimentară a fost desființată parțial prin

decizia nr.69 din 22 mai 2006 pentru suma de 22.065 lei, respingând în rest

contestația pentru suma de 679.563 lei, decizie pe care o apreciază neîntemeiată,

întrucât veniturile suplimentare stabilite de către organul de control au la

bază numai cheltuieli care nu sunt purtătoare de TVA, respectiv cheltuieli

excepționale, cheltuieli de protocol, cheltuieli cu salariile și aferente

salariilor, precum și cheltuielile cu amortismentele.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 106 din 28 septembrie 2007 a respins

acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că susținerile reclamantei în sensul că organele de control

nu au determinat corect cuantumul TVA nu sunt întemeiate, întrucât TVA-ul

aferent materialelor se deduce la data achiziționării lor, prin înscrierea în

decontul de TVA lunar, ca taxă deductibilă, conform prevederilor art. 22 alin.

(4) și art. 25 din Legea nr. 345/2002, astfel că față de procedura prevăzută de

lege pentru deducerea TVA pentru materii prime și materiale aferente lucrărilor

efectuate, aceste sume au fost deja luate în calcul la data achiziționării lor.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs B.G., lichidator judiciar al

debitoarei SC C. SRL Sibiu.

Recurentul a susținut în esență că, în

speță, activitatea de control fiscal a fost efectuată cu încălcarea flagrantă a

prevederilor legii insolvenței, întrucât deschiderea procedurii simplificate a

falimentului împotriva debitoarei SC C. SRL s-a făcut fără aprobarea

judecătorului sindic.

Nici pentru refacerea controlului, susține

recurentul, nu s-a solicitat de către organul fiscal aprobarea efectuării

controlului, încălcându-se prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, așa cum

acesta a fost preluat din art. 35 din Legea nr. 64/1995.

Pe fond, s-a susținut că fără concluziile

unei expertize contabile, instanța a apreciat incorect fondul problemei dedusă

judecății.

A mai susținut și că trecând peste

prevederile Codului fiscal art. 134, referitor la exigibilitatea TVA, instanța

reține faptul că societatea ar fi avut posibilitatea de a încasa venituri, dacă

ar fi fost facturate, ori în situația dată (societate în faliment) la data

efectuării controlului nu mai avea posibilitatea de a emite facturi și de a le

încasa.

Examinând sentința atacată în raport de

actele și lucrările dosarului ca și de normele incidente pricinii, se constată

că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce

urmează:

În fapt, recurenta-reclamantă a fost

supusă controlului fiscal pentru verificarea modului de constituire-evidențiere

și virare a obligațiilor fiscale la bugetul general consolidat al statului,

ocazie cu care s-a constatat că a influențat contul de profit și pierdere în

fiecare an cu cheltuieli de materii prime, materiale și cheltuieli indirecte,

necesare unor lucrări de amenajări și construcții, fără a emite facturi fiscale

la terminarea lucrărilor.

Prin decizia nr. 69 din 22 mai 2006 emisă

de Ministerul Economiei și Finanțelor urmare a contestației formulate de

reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 6187 din 25 noiembrie 2005 s-a

dispus desființarea deciziei de impunere pentru suma de 193.226 lei impozit pe

profit și accesorii, respingerea contestației pentru suma de 679,563 RON

reprezentând TVA și accesorii și anularea parțială a deciziei de impunere

pentru suma de 22.065 lei, urmând ca să fie valorificate constatările în noul

control.

Reclamanta a susținut că decizia de mai

sus este nelegală deoarece organul de control a stabilit că veniturile

suplimentare au la bază numai cheltuieli excepționale, cheltuieli de protocol,

cheltuieli cu salariile, etc., or această susținere nu este întemeiată,

întrucât din actele de control rezultă că reclamanta nu a mai desfășurat

activitate economică începând cu 1 iunie 2003, iar din evidențele contabile

întocmite până la acea dată a înregistrat producție neterminată aferentă

perioadei martie 2002-septembrie 2003.

Astfel, din actele depuse la dosar

rezultă că reclamanta a înregistrat o producție neterminată de 21.127.651,409

lei fără să emită facturi sau să justifice data finalizării lucrărilor prin

contracte încheiate cu beneficiari, așa încât în baza art. 16 și art. 18 din

Legea nr. 345/2002 se constată că organele de control au stabilit corect data

finalizării fiecărei lucrări în funcție de data notării ultimului consum de

materiale.

Cât privește valoarea minimă care ar fi

trebuit facturată clienților, aceasta s-a stabilit având în vedere prețul de

cost al prestației care include cheltuielile directe, cheltuieli cu personalul

direct productiv și cheltuieli indirecte, pe baza unui coeficient mediu.

De fapt, această valoare minimă stabilită

pentru fiecare lucrare efectuată reprezintă veniturile realizate de reclamantă

ce constituie baza de determinare a TVA-ului la care s-a aplicat cota de 19%

prevăzută de lege.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond

a reținut că susținerile reclamantei în sensul nedeterminării corecte de către

organul de control a cuantumului TVA, nu sunt întemeiate deoarece TVA aferent

materialelor se deduce la data achiziționării acestora, prin înscrierea în

decontul de TVA lunar, ca taxă deductibilă, conform art. 22 alin. (4) și art. 25

din Legea nr. 345/2002, astfel că cererea de admitere la deducerea TVA pentru

materii prime și materiale aferente lucrărilor efectuate este inadmisibilă,

sumele respective fiind luate în calcul la data achiziționării lor.

Cum organele de inspecție fiscală au

stabilit totalul veniturilor pe care recurenta le-ar fi încasat dacă ar fi

facturat către beneficiari lucrările efectuate, recursul nu poate fi admis.

De asemenea, așa cum corect reține

și pârâta D.G.F.P. Sibiu, nu poate fi admis nici comportamentul economic

pretins de reclamantă care înregistrează cheltuieli dar refuză să factureze

veniturile realizate, situație în care nu achită obligațiile către bugetul

general consolidat al statului.

Examinând și din oficiu hotărârea

atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența nici unui motiv de casare, recursul declarat de B.G., lichidator

judiciar al SC C. SRL Sibiu va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.G.,

lichidator judiciar al SC C. SRL Sibiu împotriva sentinței civile nr. 106 din

28 septembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

noiembrie 2008.