ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 601/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 601/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin contestația din 8 iulie

2005, reclamantă I.L.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul

Primarul Municipiului Constanța ca prin hotărâre judecătorească să fie anulată

dispoziția nr. 2113 din 16 iunie 2005 și să fie obligat pârâtul la restituirea

în natură a terenului în suprafață de 1009 mp, situat în Constanța, și la plata

despăgubirilor aferente construcțiilor demolate.

Prin sentința civilă nr. 2508

din 4 decembrie 2006, Tribunalul Constanța a

admis

acțiunea precizată, a anulat dispoziția nr. 2113 din 16 iunie 2005, emisă de

Primarul

municipiului Constanța și a obligat pârâtul la emiterea dispoziției de

acordarea a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

Constanța, compus din teren și construcții.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost expropriat

prin Decretul nr. 69/1960 pentru realizarea ansamblului

de

locuințe „Gara Nouă", construcția fiind demolată, iar terenul preluat în

proprietatea statului; în prezent, acesta este în întregime afectat de parcul

situat în fața gării Constanța, astfel că, deși nu există acte referitoare la

proprietatea imobilului, existența lui în patrimoniul statului constituie

prezumție relativă de preluare abuzivă.

S-a mai reținut că, reclamanta a

făcut dovada calității de moștenitor al persoanei pe numele căreia s-a făcut

exproprierea și că, în această calitate este îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea

lui în natură nu este posibilă, avându-se în vedere concluziile raportului de

expertiză întocmit în cauză.

Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 227/C din 20 iunie

2007 a respins apelurile formulate de părți

împotriva sentinței civile nr. 2508 din 4 decembrie 2006 a Tribunalului

Constanța.

Instanța de apel a reținut în

esență următoarele:

Cu privire la apelul reclamantei

a avut în vedere că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 1009

mp și construcție, a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 69/1960.

În aceste

condiții, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 11 din Legea

nr. 10/2001 care, spre deosebire de

caracterul de normă generală al art. 10, au natura unor prevederi speciale,

nefiind aplicabile decât preluărilor abuzive prin expropriere.

A mai reținut instanța că și în

cazul imobilelor expropriate, regula o constituie restituirea în natură,

restituirea prin echivalent fiind măsura

reparatorie

care, potrivit art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 se acordă atunci

când

imobilul a fost înstrăinat sau este ocupat în tot sau în parte de lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea, de construcții noi, autorizate, este

afectat

servitutilor legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale.

Aria de cuprindere a sintagmei "amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" este determinată

de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, conform cărora aceasta are în vedere „acele suprafețe de teren

afectate unei utilități publice,

respectiv

suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile

comunității,

și anume căi de comunicare (străzi, alei, trotuare.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale, și altele".

În speță, s-a reținut că,

potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat la instanța de fond,

rezultă că terenul ce a aparținut autorilor reclamantei este situat în zona

verde a parcului din fața gării Constanța, străbătut de două alei pietonale,

constituind o „amenajare de utilitate publică a localității", neputând fi

restituit în natură, deoarece, potrivit art. 10.1 din Normele metodologice

menționate anterior, această măsură reparatorie poate fi dispusă numai pentru

acele terenuri care nu sunt afectate unor amenajări de utilitate publică.

S-a considerat că nu prezintă

relevanță în soluționarea cauzei, faptul că pe anumite suprafețe ale terenului

a început edificarea unor construcții, pentru că, pe de o parte, natura

juridică a acestora lucrări și legalitatea amplasării lor pe terenul în

litigiu, care aparține domeniului public al municipiului Constanța nu poate fi

examinată de instanța în cauză, iar pe de altă parte, pentru că existența lor

nu schimbă destinația terenului ce face obiectul solicitării reclamantei,

respectiv aceea de parc public, necontestată, de altfel, de persoana

îndreptățită.

S-a concluzionat că, în mod

corect instanța de fond a reținut că, pentru terenul expropriat ce a aparținut

autorilor reclamantei, restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii

prin echivalent, conform art. 11 alin. (4) din lege, care nu pot fi decât cele

strict determinate de alin. (8) al aceluiași text, respectiv compensarea cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către pârât, cu acordul

reclamantei, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, nu și compensarea terenului expropriat cu un teren echivalent, așa cum

a susținut reclamanta.

S-a avut în vedere că

posibilitatea atribuirii unui teren în compensare nu

putea fi examinată în acest cadru procesual, deoarece legiuitorul a

stabilit expres procedura de urmat în cazul acordării măsurilor reparatorii în

echivalent, precum

și autoritățile

competente în desfășurarea acestei proceduri, iar prevederile art. 11

alin.

(8) stabilesc fără echivoc necompetența instanței de judecată în determinarea

măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptățite în această fază a

procedurii contencioase reglementată de Legea nr.

10/2001.

Primarul municipiului Constanța,

în apelul său a învederat că instanța de fond a schimbat nejustificat obiectul

cererii de restituire, astfel cum a fost precizat prin notificare, deoarece

reclamanta a pretins numai restituirea în natură a imobilului, teren și

construcții.

A mai susținut că, instanța nu

era îndreptățită să-1 oblige la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, ci numai la întocmirea documentației necesare

pentru acordarea acestor măsuri reparatorii.

S-a reținut că în mod corect

instanța de fond a soluționat cauza, prin admiterea contestației împotriva

dispoziției prin care pârâtul a respins notificarea reclamantei pentru lipsa

calității de persoană îndreptățită, constatând dovedită această calitate, dar

în același timp și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului și a dat

eficiență dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, într-o

asemenea situație stabilește vocația persoanei îndreptățite la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Procedând astfel, instanța nu a

depășit limitele cererii de acordare a măsurilor reparatorii pretinse prin

notificare, ci a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, al

cărei scop este repararea prejudiciilor create prin preluarea abuzivă a

imobilelor ce intră în sfera sa de reglementare, în principal prin restituirea

în natură a acestora, sau, atunci când măsura nu este posibilă, prin acordarea

celorlalte măsuri prevăzute de lege.

S-a

reținut ca nefondată și critica referitoare la limitele obligației ce putea fi

impusă pârâtului ca urmare a anulării

dispoziției de respingere a notificării și a constatării imposibilității

restituirii în natură a imobilului ce face obiectul material al acesteia,

deoarece întinderea obligației este stabilită expres prin

art. 26 alin. (1) din lege. Acest text prevede că

„dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului,

sau, după caz, entitatea investită potrivit

prezentei

legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie, sau, după

caz,

prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită".

Împotriva acestei decizii, în

termen legal au declarat recurs ambele părți.

Reclamanta I.L.F. în motivarea

cererii de recurs învederează că, greșit s-a reținut incidența dispozițiilor

art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deși este posibilă restituirea în

natură a terenului solicitat, deoarece prin raportul de expertiză întocmit în

cauză, s-a concluzionat că terenul este liber, străbătut de două alei, dar că

nu s-a identificat suprafața efectiv liberă și cât din teren este ocupat de

alei.

În drept, a invocat motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Pârâtul Primarul municipiului

Constanța susține că instanța de apel corect a

soluționat apelul declarat de reclamantă, astfel că recursul acesteia

este nefondat. Hotărârea recurată de acesta este criticabilă sub aspectul

soluționării apelului pe

care l-a promovat în cauză. In acest sens,

învederează că greșit s-a reținut a fi

dovedit

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care nu

s-a

dovedit dreptul de proprietate al bunicii reclamantei.

Se mai susține că reclamanta nu

a făcut dovada caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și nu

s-a stabilit dacă s-au acordat sau nu despăgubiri.

În drept, recurentul pârât nu a

indicat motivele de recurs.

Recursurile declarate de ambele

părți sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Critica formulată de reclamanta I.L.F.

face posibilă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. vizând

aplicarea greșită a art.

11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dar aceasta este nefondată.

Este adevărat că, la instanța de

fond s-a efectuat raportul de expertiză, întocmit de către expertul B.E., prin

care s-a concluzionat că imobilul revendicat de reclamantă are suprafața de

1009 mp și în prezent fosta zonă de amplasament a acestuia este dată de

domeniul public al municipiului Constanța, reprezentând „parcul din fața gării

Constanța".

Din punct de vedere fizic, terenul

este liber de sarcini, fiind situat în zona verde a parcului, traversat de două

alei pietonale, iar construcțiile au fost demolate.

Expertul precizează că terenul

poate fi restituit în natură, cu condiția ca

suprafața

revendicată să poată fi trecută din domeniul public în domeniul privat.

Așa cum corect a reținut

instanța de apel, terenul fiind expropriat prin Decretul nr. 69/1960, cade sub

incidența dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Este de necontestat că și în

cazul imobilelor expropriate operează principiul restituirii în natură, dar în

speță, s-a făcut dovada că imobilul este afectat de amenajări de utilitate

publică, având destinația de parc, necesar deservirii „nevoilor

comunității", situație în care acest principiu nu mai poate fi aplicat.

Amenajările de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale sunt determinate de prevederile art. 10.3

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit

cărora sunt avute în vedere suprafețele de teren afectate unei utilități

publice, respectiv „suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a

deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicare (străzi, alei,

trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice și altele".

Terenul revendicat constituind o

amenajare de utilitate publică, așa cum

corect

a reținut instanța de apel, nu poate fi restituit în natură, deoarece, conform

art.10.1 din aceleași Norme, măsura reparatorie pretinsă poate fi acordată

numai

pentru terenurile ce nu sunt afectate de astfel de amenajări.

In aceste condiții,

corect s-a apreciat că, pentru terenul ce a aparținut autorilor reclamantei nu

se pot acorda decât măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 11 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenta

reclamantă nu se regăsește în critica formulată

prin cererea de recurs, fiind trecut

numai cu titlul enunțiativ.

Și recursul declarat

de Primarul municipiului Constanța este nefondat.

Așa cum s-a reținut

în cauză, reclamanta, prin notificarea adresat Primăriei Constanța a solicitat

restituirea imobilului, compus din construcție și teren, în suprafață de 1009

mp, notificare ce a fost respinsă prin dispoziția emisă pentru lipsa calității

de persoană îndreptățită.

Ca urmare a

contestației adresată instanței, s-a anulat dispoziția și s-a reținut calitatea

de persoană îndreptățită a reclamantei.

Contrar

susținerii recurentului pârât, reclamanta a făcut dovada dreptului de

proprietate prin actele de stare civilă,

anexate la dosar, confirmând că este unica moștenitoare a bunicii sale E.L. și

a mamei sale L.P.Z.

În plus, recurenta a

dovedit prin proba testimonială că antecesorii săi au fost evacuați forțat din

imobilul în litigiu la sfârșitul anului 1947, fiind obligați să locuiască cu

chirie în localitatea Constanța, în imobil fiind cazate familii de cetățeni

ruși.

Reclamanta a făcut

dovada stăruinței pentru obținerea relațiilor în legătură cu acordarea sau nu a

despăgubirilor la momentul exproprierii imobilului, prin adresele repetate

către organelor competente.

Prin soluția dată de

către instanța de fond și menținută în apel, s-a dat eficiență prevederilor

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabilind vocația persoanei

îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța nu a depășit

limitele cererii inițiale, așa cum se susține de pârât, ci a urmărit scopul

Legii nr. 10/2001, acela de reparare a prejudiciilor create prin preluarea

abuzivă a imobilelor, ce intră în sfera sa de reglementare, respectiv, în

principal, restituirea în natură, iar când această măsură nu este posibilă,

acordarea celorlalte măsuri reparatorii.

De asemenea, prin

anularea dispoziției emisă de pârât, corect instanța a dispus ca acesta să se

conformeze dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, fără a depăși limitele obligației ce îi puteau fi impuse.

Toate aceste

considerente conduc la concluzia că, prin hotărârea recurată,

instanța a făcut o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

astfel că în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de părți urmează să fie respinse

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta I.L.F. și de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva

deciziei nr. 227/C din 20 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 4 februarie 2008.