ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 601/2008

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația din 8 iulie 2005, reclamantă I.L.F. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța ca prin hotărâre judecătorească să fie anulată dispoziția nr. 2113 din 16 iunie 2005 și să fie obligat pârâtul la restituirea în natură a terenului în suprafață de 1009 mp, situat în Constanța, și la plata despăgubirilor aferente construcțiilor demolate. Prin sentința civilă nr. 2508 din 4 decembrie 2006, Tribunalul Constanța a admis acțiunea precizată, a anulat dispoziția nr. 2113 din 16 iunie 2005, emisă de Primarul municipiului Constanța și a obligat pârâtul la emiterea dispoziției de acordarea a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Constanța, compus din teren și construcții.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 69/1960 pentru realizarea ansamblului de locuințe „Gara Nouă", construcția fiind demolată, iar terenul preluat în proprietatea statului; în prezent, acesta este în întregime afectat de parcul situat în fața gării Constanța, astfel că, deși nu există acte referitoare la proprietatea imobilului, existența lui în patrimoniul statului constituie prezumție relativă de preluare abuzivă. S-a mai reținut că, reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor al persoanei pe numele căreia s-a făcut exproprierea și că, în această calitate este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea lui în natură nu este posibilă, avându-se în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 227/C din 20 iunie 2007 a respins apelurile formulate de părți împotriva sentinței civile nr. 2508 din 4 decembrie 2006 a Tribunalului Constanța. Instanța de apel a reținut în esență următoarele: Cu privire la apelul reclamantei a avut în vedere că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 1009 mp și construcție, a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 69/1960. În aceste condiții, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 care, spre deosebire de caracterul de normă generală al art. 10, au natura unor prevederi speciale, nefiind aplicabile decât preluărilor abuzive prin expropriere.

A mai reținut instanța că și în cazul imobilelor expropriate, regula o constituie restituirea în natură, restituirea prin echivalent fiind măsura reparatorie care, potrivit art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 se acordă atunci când imobilul a fost înstrăinat sau este ocupat în tot sau în parte de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, de construcții noi, autorizate, este afectat servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale.

Aria de cuprindere a sintagmei "amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, conform cărora aceasta are în vedere „acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicare (străzi, alei, trotuare.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale, și altele". În speță, s-a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, rezultă că terenul ce a aparținut autorilor reclamantei este situat în zona verde a parcului din fața gării Constanța, străbătut de două alei pietonale, constituind o „amenajare de utilitate publică a localității", neputând fi restituit în natură, deoarece, potrivit art. 10.1 din Normele metodologice menționate anterior, această măsură reparatorie poate fi dispusă numai pentru acele terenuri care nu sunt afectate unor amenajări de utilitate publică.

S-a considerat că nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, faptul că pe anumite suprafețe ale terenului a început edificarea unor construcții, pentru că, pe de o parte, natura juridică a acestora lucrări și legalitatea amplasării lor pe terenul în litigiu, care aparține domeniului public al municipiului Constanța nu poate fi examinată de instanța în cauză, iar pe de altă parte, pentru că existența lor nu schimbă destinația terenului ce face obiectul solicitării reclamantei, respectiv aceea de parc public, necontestată, de altfel, de persoana îndreptățită.

S-a concluzionat că, în mod corect instanța de fond a reținut că, pentru terenul expropriat ce a aparținut autorilor reclamantei, restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 11 alin. (4) din lege, care nu pot fi decât cele strict determinate de alin. (8) al aceluiași text, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către pârât, cu acordul reclamantei, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, nu și compensarea terenului expropriat cu un teren echivalent, așa cum a susținut reclamanta.

S-a avut în vedere că posibilitatea atribuirii unui teren în compensare nu putea fi examinată în acest cadru procesual, deoarece legiuitorul a stabilit expres procedura de urmat în cazul acordării măsurilor reparatorii în echivalent, precum și autoritățile competente în desfășurarea acestei proceduri, iar prevederile art. 11 alin. (8) stabilesc fără echivoc necompetența instanței de judecată în determinarea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptățite în această fază a procedurii contencioase reglementată de Legea nr. 10/2001. Primarul municipiului Constanța, în apelul său a învederat că instanța de fond a schimbat nejustificat obiectul cererii de restituire, astfel cum a fost precizat prin notificare, deoarece reclamanta a pretins numai restituirea în natură a imobilului, teren și construcții.

A mai susținut că, instanța nu era îndreptățită să-1 oblige la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, ci numai la întocmirea documentației necesare pentru acordarea acestor măsuri reparatorii. S-a reținut că în mod corect instanța de fond a soluționat cauza, prin admiterea contestației împotriva dispoziției prin care pârâtul a respins notificarea reclamantei pentru lipsa calității de persoană îndreptățită, constatând dovedită această calitate, dar în același timp și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului și a dat eficiență dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, într-o asemenea situație stabilește vocația persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.

Procedând astfel, instanța nu a depășit limitele cererii de acordare a măsurilor reparatorii pretinse prin notificare, ci a făcut o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, al cărei scop este repararea prejudiciilor create prin preluarea abuzivă a imobilelor ce intră în sfera sa de reglementare, în principal prin restituirea în natură a acestora, sau, atunci când măsura nu este posibilă, prin acordarea celorlalte măsuri prevăzute de lege. S-a reținut ca nefondată și critica referitoare la limitele obligației ce putea fi impusă pârâtului ca urmare a anulării dispoziției de respingere a notificării și a constatării imposibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul material al acesteia, deoarece întinderea obligației este stabilită expres prin art. 26 alin. (1) din lege.

Acest text prevede că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului, sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită". Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs ambele părți. Reclamanta I.L.F.

în motivarea cererii de recurs învederează că, greșit s-a reținut incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deși este posibilă restituirea în natură a terenului solicitat, deoarece prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a concluzionat că terenul este liber, străbătut de două alei, dar că nu s-a identificat suprafața efectiv liberă și cât din teren este ocupat de alei. În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Pârâtul Primarul municipiului Constanța susține că instanța de apel corect a soluționat apelul declarat de reclamantă, astfel că recursul acesteia este nefondat. Hotărârea recurată de acesta este criticabilă sub aspectul soluționării apelului pe care l-a promovat în cauză.

In acest sens, învederează că greșit s-a reținut a fi dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care nu s-a dovedit dreptul de proprietate al bunicii reclamantei. Se mai susține că reclamanta nu a făcut dovada caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și nu s-a stabilit dacă s-au acordat sau nu despăgubiri. În drept, recurentul pârât nu a indicat motivele de recurs. Recursurile declarate de ambele părți sunt nefondate pentru următoarele considerente: Critica formulată de reclamanta I.L.F. face posibilă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dar aceasta este nefondată.

Este adevărat că, la instanța de fond s-a efectuat raportul de expertiză, întocmit de către expertul B.E., prin care s-a concluzionat că imobilul revendicat de reclamantă are suprafața de 1009 mp și în prezent fosta zonă de amplasament a acestuia este dată de domeniul public al municipiului Constanța, reprezentând „parcul din fața gării Constanța". Din punct de vedere fizic, terenul este liber de sarcini, fiind situat în zona verde a parcului, traversat de două alei pietonale, iar construcțiile au fost demolate. Expertul precizează că terenul poate fi restituit în natură, cu condiția ca suprafața revendicată să poată fi trecută din domeniul public în domeniul privat. Așa cum corect a reținut instanța de apel, terenul fiind expropriat prin Decretul nr. 69/1960, cade sub incidența dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Este de necontestat că și în cazul imobilelor expropriate operează principiul restituirii în natură, dar în speță, s-a făcut dovada că imobilul este afectat de amenajări de utilitate publică, având destinația de parc, necesar deservirii „nevoilor comunității", situație în care acest principiu nu mai poate fi aplicat.

Amenajările de utilitate publică ale localităților urbane și rurale sunt determinate de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora sunt avute în vedere suprafețele de teren afectate unei utilități publice, respectiv „suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicare (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice și altele". Terenul revendicat constituind o amenajare de utilitate publică, așa cum corect a reținut instanța de apel, nu poate fi restituit în natură, deoarece, conform art.10.1 din aceleași Norme, măsura reparatorie pretinsă poate fi acordată numai pentru terenurile ce nu sunt afectate de astfel de amenajări.

In aceste condiții, corect s-a apreciat că, pentru terenul ce a aparținut autorilor reclamantei nu se pot acorda decât măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă nu se regăsește în critica formulată prin cererea de recurs, fiind trecut numai cu titlul enunțiativ. Și recursul declarat de Primarul municipiului Constanța este nefondat. Așa cum s-a reținut în cauză, reclamanta, prin notificarea adresat Primăriei Constanța a solicitat restituirea imobilului, compus din construcție și teren, în suprafață de 1009 mp, notificare ce a fost respinsă prin dispoziția emisă pentru lipsa calității de persoană îndreptățită.

Ca urmare a contestației adresată instanței, s-a anulat dispoziția și s-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei. Contrar susținerii recurentului pârât, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate prin actele de stare civilă, anexate la dosar, confirmând că este unica moștenitoare a bunicii sale E.L. și a mamei sale L.P.Z. În plus, recurenta a dovedit prin proba testimonială că antecesorii săi au fost evacuați forțat din imobilul în litigiu la sfârșitul anului 1947, fiind obligați să locuiască cu chirie în localitatea Constanța, în imobil fiind cazate familii de cetățeni ruși. Reclamanta a făcut dovada stăruinței pentru obținerea relațiilor în legătură cu acordarea sau nu a despăgubirilor la momentul exproprierii imobilului, prin adresele repetate către organelor competente.

Prin soluția dată de către instanța de fond și menținută în apel, s-a dat eficiență prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabilind vocația persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent. Instanța nu a depășit limitele cererii inițiale, așa cum se susține de pârât, ci a urmărit scopul Legii nr. 10/2001, acela de reparare a prejudiciilor create prin preluarea abuzivă a imobilelor, ce intră în sfera sa de reglementare, respectiv, în principal, restituirea în natură, iar când această măsură nu este posibilă, acordarea celorlalte măsuri reparatorii. De asemenea, prin anularea dispoziției emisă de pârât, corect instanța a dispus ca acesta să se conformeze dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără a depăși limitele obligației ce îi puteau fi impuse.

Toate aceste considerente conduc la concluzia că, prin hotărârea recurată, instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de părți urmează să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta I.L.F. și de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 227/C din 20 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2008.