ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4075/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4075/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor civile de față:

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 757 din 24 mai

2007, Tribunalul Sibiu a admis în parte contestația precizată, formulată de

contestatorul W.W. în contradictoriu cu pârâții U.L.B.S. și Primarul Municipiului

Sibiu.

A anulat decizia din 7 ianuarie 2005,

emisă de

U.L.B.S. și a obligat pârâta să

emită o

nouă decizie prin care să

dispună restituirea în natură a cotei de

1/5 părți din imobilul

construcții, constând în ateliere și arhivă, situat în Sibiu, în suprafață de 1.170

mp.

A obligat pe intimatul Primarul Municipiului

Sibiu să

emită dispoziție prin care să

restituie în natură cota de 1/5 părți

din terenul aferent aceluiași

imobil.

A admis în parte cererea

reconvențională precizată, formulată de pârâta U.L.B.S. și a obligat

contestatorul să plătească pârâtei suma de 48.643,4 lei, reprezentând cota de

1/5 părți din valoarea investițiilor

efectuate

la imobil, în valoare actualizată la data plății.

A compensat în parte cheltuielile de

judecată în limita sumei de 150 lei și a obligat contestatorul să plătească

pârâtei

suma de 3.430,07 lei diferență

cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin decizia

din 7 ianuarie

2005, U.L.B.S. a

respins cererea de restituire în natură a imobilului

situat în Sibiu, în suprafață de 1.170 mp formulată de W.W., cu motivarea că

deținătoarea construcțiilor este instituție de învățământ superior de stat,

conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a

stabilit că valoarea echivalentă a imobilului este de

4.396.000.000

ROL și având în vedere că, la data preluării,

imobilul

era proprietatea a 5 frați, în cote egale, iar notificarea a

fost

formulată de succesorul unuia din frații coproprietari, s-au

acordat notificatorului măsuri reparatorii în

valoare echivalentă

de 879.200.000 ROL, cu mențiunea că poate opta

pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul

de privatizare sau acordarea de acțiuni la societățile comerciale

tranzacționate pe piața de capital.

Tribunalul a reținut că noile

reglementări ale Legii nr. 10/2001 prevăd că în situația imobilelor având

destinațiile

arătate în anexa 2 lit. a) a

legii speciale, foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora li

se restituie imobilul în natură, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe

perioada prevăzută de lege.

Tribunalul a mai reținut că situația de

carte funciară a evidențiat că imobilul a aparținut a 5 coproprietari, cu titlu

de moștenire, în cote părți egale de câte 1/5 din imobil, respectiv W.K., W.J.,

W.F., W.E. și W.A., frați.

Cota

parte ce a aparținut lui W.F. s-a transmis în proprietatea lui W.E.E., cu titlu

de dotă, iar în anul

1958, întregul imobil a trecut în

proprietatea Statului Român, fiind comasat și redezmembrat.

Contestatorul

este fiul lui W.K., iar ceilalți frați ai

săi au renunțat

la succesiune, fiind astfel îndreptățit la întreaga cotă de 1/5 a tatălui său.

A mai reținut tribunalul, că W.W. nu a

făcut dovada că este și unul din moștenitorii celorlalți coproprietari, pentru

a beneficia de dreptul de acrescămant, motiv pentru care are dreptul la

restituirea în natură, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001,

republicată, a cotei sale de 1/5.

Tribunalul a mai reținut că imobilul a

fost transmis din anul 1980 în administrarea U.L.B.S.

În anul 1996 construcțiile au devenit

proprietatea acesteia, conform Legii învățământului nr. 84/1995, iar terenul a

rămas în proprietatea Statului Român.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de

pârâtă, tribunalul a reținut că investițiile efectuate constau în extinderi ale

construcțiilor existente, amenajări interioare,

modernizări și reparații capitale care au transformat imobilul în

suprafață construită de 1.170 mp (egală cu suprafața terenului)

din ateliere de reparații auto și garaje în

spații de învățământ și

de arhivă.

În măsura în care se impune restituirea

în natură a cotei ideale de 1/5 părți din imobil, moștenitorului fostului

proprietar îi revine și obligația de a restitui cota de 1/5 din contravaloarea

lucrărilor efectuate, conform art. 992 C. civ.

Tribunalul a respins partea din cererea

reconvențională referitoare la acordarea de daune cominatorii, cu motivarea că

aceste măsuri de constrângere se pot aplica doar în cazul obligațiilor de a

„face" sau „a nu face". A respins și cererea referitoare la acordarea

unui drept de retenție, deoarece

restituirea

vizează 1/5 din imobil, iar caracteristica proprietății

comune constă în

aceea că drepturile coproprietarilor nu sunt individualizate.

Prin decizia civilă nr. 42/ A din 22

februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de

contestator și cererea de aderare la apel formulată de pârâta U.

L.B.S., împotriva sentinței, pe care a schimbat-o

în parte, în sensul că a stabilit cota restituită în natură la 4/5 părți

din imobil, iar suma la care a fost obligat contestatorul la

194.573 lei, aferentă cotei de 4/5 părți din

valoarea investițiilor.

Instanța de apel a reținut că este

incontestabil că imobilul în litigiu a avut ca proprietari tabulari 5 frați, W.K.,

W.J., W.F., W.E. și W.A.,

fiecare

având cota de 1/5 părți.

Contestatorul este unicul moștenitor al fostului

proprietar tabular W.K.

Față de înscrisurile noi depuse în

apel, instanța de apel a constatat că W.W. este și moștenitorul proprietarilor

tabulari W.J., W.F. și W.A. și beneficiază de dreptul de acrescămant statuat de

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, G.E.M.,moștenitoarea lui W.J. și

I.R.B., moștenitoarea lui W.A., au renunțat la moștenire în favoarea

contestatorului.

Contestatorul, a reținut instanța de

apel, beneficiază și de cota de 1/5, parte a fostului proprietar tabular W.F.,

decedat în decembrie 1977, a cărui unică moștenitoare a fost

fiica sa, W.E.E., necăsătorită și fără copii,

decedată.

Instanța de apel a mai reținut că, față

de cota de 1/5 parte a fostului proprietar tabular W.E., contestatorul nu are

calitate de persoană îndreptățită, deoarece nu a făcut dovada calității de

moștenitor al unchiului său, care a lăsat ca moștenitori pe W.O., decedată în

1977 și pe W.E.C.

În ceea ce privește criticile formulate

de contestator cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale,

instanța de apel a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 48 din Legea

nr. 10/2001, deoarece acestea vizează drepturile chiriașilor pentru sporul de

valoare adus imobilului cu destinația de locuință, aplicabile fiind

dispozițiile art. 997 C. civ., care recunosc dreptul la acțiune al celui care

și-a

micșorat patrimoniul împotriva celui

care și l-a mărit.

Mai mult, a reținut instanța de apel,

nu s-a dovedit și nici

nu s-a solicitat să

se constate că imobilul a fost preluat fără titlu

de către Statul Român.

Instanța de apel a mai constatat că

prima instanță a respins în mod corect cererile privind acordarea de daune

cominatorii și a unui drept de retenție.

Cererea

formulată de pârâta U.L.B.

S. și depusă la dosar pentru

termenul din 28 septembrie 2007 a fost calificată de instanța de apel ca fiind

cerere de aderare la apel, motivat de faptul că a fost formulată în termenul

procedural prevăzut de art. 293 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs contestatorul W.W. și pârâții U.

L.B.S. și Primarul Municipiului Sibiu.

Contestatorul nu a invocat vreunul din

motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., dar a arătat

că decizia este nelegală, pentru că are dreptul

la restituirea

întregului imobil,

beneficiind de dreptul de acrescământ.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, contestatorul

a arătat că

instanța a ignorat dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001,

republicată, care prevede că în situația în care

imobilul a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire

revine

statului sau unității deținătoare.

În mod greșit instanța de apel a

constatat că nu s-a dovedit și nu s-a solicitat să se constate că imobilul a

fost

preluat fără titlu, deoarece, din

actele depuse la dosar rezultă că

imobilul a fost preluat în baza

Decretului nr. 92/1950, ceea ce, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, este o preluare abuzivă, deci fără titlu.

A mai arătat recurentul - reclamant că

instanța de apel a

calificat în mod greșit

cererea pârâtei ca fiind cerere de aderare

la apel, deoarece termenul

din 28 septembrie 2007 nu a fost prima zi de înfățișare, iar cererea nu

conținea toate datele unei

cereri de

aderare la apel și nu a fost depusă de intimata - pârâtă

cu acest titlu.

Pârâta U.L.B.S. a invocat dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că W.W. nu a făcut dovada că este

moștenitorul și a celorlalți coproprietari.

Deși a

solicitat traduceri legalizate, copii legalizate sau

originalele

documentelor depuse pentru confruntare,

renunțarea

Ia succesiune, făcută de I.R.B. nu a

fost depusă într-o astfel de formă.

Instanța nu putea să aibă în vedere o

astfel de probă,

motiv pentru care trebuia

să dispună restituirea în natură doar a

cotei de 3/5 din imobil.

În ceea ce privește dreptul de

retenție, recurenta a arătat că sunt întrunite toate condițiile pentru

instituirea acestuia, deoarece universitatea este posesor de bună credință și a

fost

de bună credință și la momentul

efectuării lucrărilor.

Primarul Municipiului Sibiu a invocat,

la rândul său, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că

instanța de apel a interpretat greșit dreptul de acrescământ și a desconsiderat

principiile generale ale devoluțiunii legale.

Recurentul a arătat că pentru a opera

dreptul de

acrescământ este necesar ca

persoana care invocă acest drept să

fie moștenitor legal sau testamentar

al fostului proprietar și să vină în concurs cu alți succesibili ai defunctului

din aceeași clasă de moștenitori.

Atâta timp cât prin certificate de

moștenitor s-a constatat că foștii coproprietari au câte un unic moștenitor,

instanța de apel a constatat în mod nelegal că mai există și un alt moștenitor

în persoana contestatorului. Ori, potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001,

adoptate prin H.G. nr. 250/2007, calitatea de moștenitor legal sau testamentar

se constată numai prin certificat de moștenitor.

De asemenea, pentru a beneficia de

dispozițiile legii de restituire, contestatorul trebuia să vină în concurs cu

fiecare

dintre moștenitorii foștilor

proprietari tabulari.

În aceste condiții, renunțarea la

succesiune sau decesul

unicului moștenitor

nu profită contestatorului și nici declarațiile

date de ceilalți

moștenitori în vavoarea sa deoarece W.W. nu era comoștenitor la succesiunea

defuncților ce au fost coproprietari tabulari.

Contestatorul are calitatea de

succesibil, dar nu avea

posibilitatea să

accepte moștenirea după defuncții frați ai tatălui

său, deoarece fiecare

avea moștenitor din clasa I de moștenitori.

Înalta Curte constată că susținerile

părților permit încadrarea recursurilor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Față de împrejurarea că atât recursul

declarat de contestator, cât și recursul declarat de pârâtul Primarul

Municipiului Sibiu privesc problema calității de

moștenitor a

contestatorului și a dreptului de acrescământ, cele două

recursuri vor fi tratate împreună și se vor

constata următoarele:

Astfel, conform dispozițiilor art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, succesibilii care, după data de 6

martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac

obiectul legii, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a

succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.

Pe de altă parte, conform alin. (4) al

aceluiași articol, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura prevăzută de legea specială profită ceilalți moștenitori ai

persoanei îndreptățite, care au depus în termen cerere de restituire.

Prin

urmare, cele două alineate ale articolului în discuție

reglementează acceptarea succesiunii și dreptul de

acrescământ,

dar numai în

situația bunurilor care fac obiectul legii speciale de

restituire.

În cauză, este de necontestat faptul că

imobilul a aparținut, conform mențiunilor din cartea funciară, celor 5 frați W.K.,

W.J., W.F.,W.E. și W.A., iar cererea pentru restituirea proprietății a fost

transmisă, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 doar de contestator.

Așa cum

în mod corect a reținut instanța de apel, W.

K. a lăsat ca

moștenitor pe contestator, W.J. pe G.E.M., W.F. pe fiica sa, W.E.E.,

necăsătorită și fără copii, decedată, W.A. pe I.R.B., iar W.E. pe fiica sa, W.O.,

decedată în 1977 și pe W.E.C.

La dosar nu există nici un înscris din

care să rezulte că moștenitorii unchilor contestatorului ar fi acceptat sau nu

succesiunea și nici vreun act din care să rezulte

că ar fi solicitat

restituirea imobilului.

Deși recurentul Primarul Municipiului

Sibiu menționează că la dosar există certificate de moștenitor ce atestă faptul

că fiecare din frații proprietari tabulari au avut câte un unic moștenitor, la

dosar nu există decât certificatul de moștenitor de pe urma tatălui

contestatorului și certificatul de moștenitor eliberat la 23 iunie 1988 de

Judecătoria Rosenheim, cu mențiunea „limitat la masa succesorală din

țară", din care

rezultă că unicul

moștenitor al defunctei W.J. este fiica

acesteia, G.E.M.

În schimb, la dosar există din partea tuturor verilor

contestatorului cereri de renunțare la moștenirea părinților lor,

ce a constat în imobilul din Sibiu, în favoarea

contestatorului.

Prin urmare, nefăcând dovada că au

acceptat moștenirea părinților lor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

făcând declarații autentice de renunțare la moștenirea reprezentând imobilul în

litigiu și nefăcând cerere de restituire conform legii speciale de reparație,

verii contestatorului sunt renunțători la moștenire și nu au dreptul de a

beneficia de măsuri reparatorii.

În schimb, contestatorul beneficiază de

dispozițiile art. 675 și art. 697 C. civ., în aplicarea cărora, dacă defunctul

nu are moștenitori din primele clase de moștenitori sau cei

existenți nu pot sau nu vor să vină la moștenire,

succesiunea se

dă rudelor colaterale din gradul cel mai apropiat, iar

partea renunțătorului profită coerezilor săi.

De aceea este nereală susținerea

recurentului Primarul Municipiului Sibiu că existența moștenitorilor din clasa

I de moștenitori îl înlătură pe contestator de la moștenirea unchilor săi,

pentru că, așa cum s-a arătat, nu este suficient ca

moștenitorii din clasa I să existe, fiind esențial ca aceștia să vrea

să

culeagă moștenirea.

Pentru același motiv, în cauză,

instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind dreptul de

acrescământ, deoarece, nefăcând notificare și renunțând la succesiune,

moștenirea este culeasă conform regulilor instituite de art. 675 și art. 697 C.

civ.

Cât privește criticile formulate de

contestator vizând

ignorarea de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 48 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001,

republicată, Înalta Curte constată că acest text nu este aplicabil în speță,

deoarece textul de lege invocat de contestator are în vedere situația în care

chiriașii au adus un spor de valoare imobilelor cu destinația de locuință.

Prin urmare, în mod corect instanța de

apel a constatat că textul nu își găsește aplicare, pentru că imobilul

solicitat nu a avut destinația de locuință, iar U.L.B.S. nu a avut calitatea de

chiriaș.

Pentru aceleași considerente nu sunt

fondate nici criticile contestatorului referitoare la trecerea fără titlu a

imobilului în proprietatea statului.

De fapt, prin această critică, recurentul - contestator

dorește să demonstreze că, față de dispozițiile art.

48 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, nu putea fi obligat la

plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Acest text de lege, însă, este

aplicabil doar în ipoteza

chiriașilor care

au adus îmbunătățiri imobilelor cu destinație de

locuință, ceea ce nu

este cazul în speță, motiv pentru care critica nu este fondată.

Nefondată este și critica ce privește

faptul că instanța de

apel a calificat în

mod greșit cererea pârâtei, din 28 septembrie

2007 ca fiind cerere de

aderare la apel.

Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc.

civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, dar

până la prima zi de înfățișare, să adere la apelul făcut de partea potrivnică,

printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe,

iar potrivit art. 134 din

cod, este

socotită ca prima zi de înfățișare, aceea în care părțile

legal citate

pot pune concluzii.

În cauză, termenul din 28 septembrie

2007 a fost prima zi de înfățișare, deoarece părțile legal citate au putut pune

concluzii.

Este adevărat că termenul din 28

septembrie 2007 a fost al doilea termen de judecată, dar prima zi de înfățișare

nu coincide întotdeauna cu primul termen de judecată. Primul termen de judecată

acordat în dosar a fost 7 septembrie 2007, dar acest termen nu a coincis cu

prima zi de înfățișare, pentru că părțile nu au putut pune concluzii din cauza

faptului că

pârâta U.L.B.S. a cerut

amânarea cauzei

pentru a i se comunica cererea de declarare a căii de

atac și pentru a-și formula apărările.

Este nerelevant că partea nu și-a

definit cererea ca cerere

de aderare la

apel și nu i-a dat o anumită formă, din moment ce

singura exigență pe

care o cere art. 293 alin. (1) C. proc. civ. este aceea să existe o cerere prin

care să se tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Ori, o astfel de cerere a existat, iar

pârâta a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe.

De altfel, era și greu ca pârâta să-și

intituleze cererea ca

cerere de aderare la

apel, din moment ce, invocând dispozițiile

art. 16 din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, contestatorul a declarat

recurs și atât el, cât și pârâta au susținut în fața curții de apel că aceasta

este calea de atac prevăzută de lege și abia la termenul din 28

septembrie 2007 instanța a calificat calea de

atac ca fiind apel.

În ceea ce privește recursul declarat

de pârâta

U.L.B.S., acesta este nefondat.

Astfel,

instanța de apel a luat în mod corect în considerare

declarația

de renunțarea la succesiune făcută de I.R.B., deoarece la dosar au fost depuse

copii ale declarațiilor autentice de renunțare la succesiune, iar pârâta nu a

contestat aceste înscrisuri.

La instanța de recurs contestatorul a depus și

originalul

declarației de renunțare la

succesiune, în traducere legalizată de

notar.

În ceea ce privește susținerile care vizează

neacordarea dreptului de retenție, constând în faptul că recurenta este posesor

de bună credință, calitate avută și la momentul efectuării lucrărilor, nu fac

posibilă încadrarea în motivele de

nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Față de cele arătate, se va admite recursul declarat de

contestator și se va casa în parte decizia atacată, în sensul că obligația de

restituire în natură privește întregul imobil, cu

obligația corelativă a contestatorului de a restitui contravaloarea

tuturor

îmbunătățirilor aduse imobilului, iar recursurile declarate de pârâți vor fi

respinse.

Față și de dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., recurenții - pârâți și intimatul Municipiul Sibiu, prin

primar, care a figurat în această calitate în

faza de judecată a

apelului, vor fi obligați la plata cheltuielilor de

judecată către contestator, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Admite recursul

declarat de contestatorul W.W., împotriva deciziei nr. 42/ A din 22 februarie

2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, pe care o casează în parte, în

sensul că obligația de restituire în natură privește întregul

imobil, iar suma la plata căreia este obligat

contestatorul este de

243.217 lei.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Respinge recursurile declarate de

pârâții U.

L.B.S. și Primarul Municipiului

Sibiu.

Obligă pe recurenții pârâți și pe

intimatul Municipiul Sibiu, prin primar la 1.800 lei cheltuieli de judecată

către recurentul contestator.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2009.