ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4075/2009

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 757 din 24 mai 2007, Tribunalul Sibiu a admis în parte contestația precizată, formulată de contestatorul W.W. în contradictoriu cu pârâții U.L.B.S. și Primarul Municipiului Sibiu. A anulat decizia din 7 ianuarie 2005, emisă de U.L.B.S. și a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a cotei de 1/5 părți din imobilul construcții, constând în ateliere și arhivă, situat în Sibiu, în suprafață de 1.170 mp. A obligat pe intimatul Primarul Municipiului Sibiu să emită dispoziție prin care să restituie în natură cota de 1/5 părți din terenul aferent aceluiași imobil.

A admis în parte cererea reconvențională precizată, formulată de pârâta U.L.B.S. și a obligat contestatorul să plătească pârâtei suma de 48.643,4 lei, reprezentând cota de 1/5 părți din valoarea investițiilor efectuate la imobil, în valoare actualizată la data plății. A compensat în parte cheltuielile de judecată în limita sumei de 150 lei și a obligat contestatorul să plătească pârâtei suma de 3.430,07 lei diferență cheltuieli parțiale de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin decizia din 7 ianuarie 2005, U.L.B.S. a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Sibiu, în suprafață de 1.170 mp formulată de W.W., cu motivarea că deținătoarea construcțiilor este instituție de învățământ superior de stat, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a stabilit că valoarea echivalentă a imobilului este de 4.396.000.000 ROL și având în vedere că, la data preluării, imobilul era proprietatea a 5 frați, în cote egale, iar notificarea a fost formulată de succesorul unuia din frații coproprietari, s-au acordat notificatorului măsuri reparatorii în valoare echivalentă de 879.200.000 ROL, cu mențiunea că poate opta pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acordarea de acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital. Tribunalul a reținut că noile reglementări ale Legii nr. 10/2001 prevăd că în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa 2 lit. a) a legii speciale, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în natură, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe perioada prevăzută de lege.

Tribunalul a mai reținut că situația de carte funciară a evidențiat că imobilul a aparținut a 5 coproprietari, cu titlu de moștenire, în cote părți egale de câte 1/5 din imobil, respectiv W.K., W.J., W.F., W.E. și W.A., frați. Cota parte ce a aparținut lui W.F. s-a transmis în proprietatea lui W.E.E., cu titlu de dotă, iar în anul 1958, întregul imobil a trecut în proprietatea Statului Român, fiind comasat și redezmembrat. Contestatorul este fiul lui W.K., iar ceilalți frați ai săi au renunțat la succesiune, fiind astfel îndreptățit la întreaga cotă de 1/5 a tatălui său. A mai reținut tribunalul, că W.W. nu a făcut dovada că este și unul din moștenitorii celorlalți coproprietari, pentru a beneficia de dreptul de acrescămant, motiv pentru care are dreptul la restituirea în natură, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, a cotei sale de 1/5.

Tribunalul a mai reținut că imobilul a fost transmis din anul 1980 în administrarea U.L.B.S. În anul 1996 construcțiile au devenit proprietatea acesteia, conform Legii învățământului nr. 84/1995, iar terenul a rămas în proprietatea Statului Român. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtă, tribunalul a reținut că investițiile efectuate constau în extinderi ale construcțiilor existente, amenajări interioare, modernizări și reparații capitale care au transformat imobilul în suprafață construită de 1.170 mp (egală cu suprafața terenului) din ateliere de reparații auto și garaje în spații de învățământ și de arhivă. În măsura în care se impune restituirea în natură a cotei ideale de 1/5 părți din imobil, moștenitorului fostului proprietar îi revine și obligația de a restitui cota de 1/5 din contravaloarea lucrărilor efectuate, conform art. 992 C. civ.

Tribunalul a respins partea din cererea reconvențională referitoare la acordarea de daune cominatorii, cu motivarea că aceste măsuri de constrângere se pot aplica doar în cazul obligațiilor de a „face" sau „a nu face". A respins și cererea referitoare la acordarea unui drept de retenție, deoarece restituirea vizează 1/5 din imobil, iar caracteristica proprietății comune constă în aceea că drepturile coproprietarilor nu sunt individualizate. Prin decizia civilă nr. 42/ A din 22 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de contestator și cererea de aderare la apel formulată de pârâta U. L.B.S., împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit cota restituită în natură la 4/5 părți din imobil, iar suma la care a fost obligat contestatorul la 194.573 lei, aferentă cotei de 4/5 părți din valoarea investițiilor.

Instanța de apel a reținut că este incontestabil că imobilul în litigiu a avut ca proprietari tabulari 5 frați, W.K., W.J., W.F., W.E. și W.A., fiecare având cota de 1/5 părți. Contestatorul este unicul moștenitor al fostului proprietar tabular W.K. Față de înscrisurile noi depuse în apel, instanța de apel a constatat că W.W. este și moștenitorul proprietarilor tabulari W.J., W.F. și W.A. și beneficiază de dreptul de acrescămant statuat de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001. Astfel, G.E.M.,moștenitoarea lui W.J. și I.R.B., moștenitoarea lui W.A., au renunțat la moștenire în favoarea contestatorului. Contestatorul, a reținut instanța de apel, beneficiază și de cota de 1/5, parte a fostului proprietar tabular W.F., decedat în decembrie 1977, a cărui unică moștenitoare a fost fiica sa, W.E.E., necăsătorită și fără copii, decedată.

Instanța de apel a mai reținut că, față de cota de 1/5 parte a fostului proprietar tabular W.E., contestatorul nu are calitate de persoană îndreptățită, deoarece nu a făcut dovada calității de moștenitor al unchiului său, care a lăsat ca moștenitori pe W.O., decedată în 1977 și pe W.E.C. În ceea ce privește criticile formulate de contestator cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale, instanța de apel a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, deoarece acestea vizează drepturile chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință, aplicabile fiind dispozițiile art. 997 C. civ., care recunosc dreptul la acțiune al celui care și-a micșorat patrimoniul împotriva celui care și l-a mărit.

Mai mult, a reținut instanța de apel, nu s-a dovedit și nici nu s-a solicitat să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu de către Statul Român. Instanța de apel a mai constatat că prima instanță a respins în mod corect cererile privind acordarea de daune cominatorii și a unui drept de retenție. Cererea formulată de pârâta U.L.B. S. și depusă la dosar pentru termenul din 28 septembrie 2007 a fost calificată de instanța de apel ca fiind cerere de aderare la apel, motivat de faptul că a fost formulată în termenul procedural prevăzut de art. 293 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs contestatorul W.W. și pârâții U. L.B.S. și Primarul Municipiului Sibiu.

Contestatorul nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar a arătat că decizia este nelegală, pentru că are dreptul la restituirea întregului imobil, beneficiind de dreptul de acrescământ. În ceea ce privește cererea reconvențională, contestatorul a arătat că instanța a ignorat dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevede că în situația în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare. În mod greșit instanța de apel a constatat că nu s-a dovedit și nu s-a solicitat să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu, deoarece, din actele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, este o preluare abuzivă, deci fără titlu.

A mai arătat recurentul - reclamant că instanța de apel a calificat în mod greșit cererea pârâtei ca fiind cerere de aderare la apel, deoarece termenul din 28 septembrie 2007 nu a fost prima zi de înfățișare, iar cererea nu conținea toate datele unei cereri de aderare la apel și nu a fost depusă de intimata - pârâtă cu acest titlu. Pârâta U.L.B.S. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că W.W. nu a făcut dovada că este moștenitorul și a celorlalți coproprietari. Deși a solicitat traduceri legalizate, copii legalizate sau originalele documentelor depuse pentru confruntare, renunțarea Ia succesiune, făcută de I.R.B. nu a fost depusă într-o astfel de formă. Instanța nu putea să aibă în vedere o astfel de probă, motiv pentru care trebuia să dispună restituirea în natură doar a cotei de 3/5 din imobil.

În ceea ce privește dreptul de retenție, recurenta a arătat că sunt întrunite toate condițiile pentru instituirea acestuia, deoarece universitatea este posesor de bună credință și a fost de bună credință și la momentul efectuării lucrărilor. Primarul Municipiului Sibiu a invocat, la rândul său, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dreptul de acrescământ și a desconsiderat principiile generale ale devoluțiunii legale. Recurentul a arătat că pentru a opera dreptul de acrescământ este necesar ca persoana care invocă acest drept să fie moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar și să vină în concurs cu alți succesibili ai defunctului din aceeași clasă de moștenitori.

Atâta timp cât prin certificate de moștenitor s-a constatat că foștii coproprietari au câte un unic moștenitor, instanța de apel a constatat în mod nelegal că mai există și un alt moștenitor în persoana contestatorului. Ori, potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, calitatea de moștenitor legal sau testamentar se constată numai prin certificat de moștenitor. De asemenea, pentru a beneficia de dispozițiile legii de restituire, contestatorul trebuia să vină în concurs cu fiecare dintre moștenitorii foștilor proprietari tabulari. În aceste condiții, renunțarea la succesiune sau decesul unicului moștenitor nu profită contestatorului și nici declarațiile date de ceilalți moștenitori în vavoarea sa deoarece W.W.

nu era comoștenitor la succesiunea defuncților ce au fost coproprietari tabulari. Contestatorul are calitatea de succesibil, dar nu avea posibilitatea să accepte moștenirea după defuncții frați ai tatălui său, deoarece fiecare avea moștenitor din clasa I de moștenitori. Înalta Curte constată că susținerile părților permit încadrarea recursurilor în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de împrejurarea că atât recursul declarat de contestator, cât și recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu privesc problema calității de moștenitor a contestatorului și a dreptului de acrescământ, cele două recursuri vor fi tratate împreună și se vor constata următoarele: Astfel, conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. Pe de altă parte, conform alin. (4) al aceluiași articol, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de legea specială profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cerere de restituire.

Prin urmare, cele două alineate ale articolului în discuție reglementează acceptarea succesiunii și dreptul de acrescământ, dar numai în situația bunurilor care fac obiectul legii speciale de restituire. În cauză, este de necontestat faptul că imobilul a aparținut, conform mențiunilor din cartea funciară, celor 5 frați W.K., W.J., W.F.,W.E. și W.A., iar cererea pentru restituirea proprietății a fost transmisă, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 doar de contestator. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, W. K. a lăsat ca moștenitor pe contestator, W.J. pe G.E.M., W.F. pe fiica sa, W.E.E., necăsătorită și fără copii, decedată, W.A. pe I.R.B., iar W.E. pe fiica sa, W.O., decedată în 1977 și pe W.E.C.

La dosar nu există nici un înscris din care să rezulte că moștenitorii unchilor contestatorului ar fi acceptat sau nu succesiunea și nici vreun act din care să rezulte că ar fi solicitat restituirea imobilului. Deși recurentul Primarul Municipiului Sibiu menționează că la dosar există certificate de moștenitor ce atestă faptul că fiecare din frații proprietari tabulari au avut câte un unic moștenitor, la dosar nu există decât certificatul de moștenitor de pe urma tatălui contestatorului și certificatul de moștenitor eliberat la 23 iunie 1988 de Judecătoria Rosenheim, cu mențiunea „limitat la masa succesorală din țară", din care rezultă că unicul moștenitor al defunctei W.J. este fiica acesteia, G.E.M.

În schimb, la dosar există din partea tuturor verilor contestatorului cereri de renunțare la moștenirea părinților lor, ce a constat în imobilul din Sibiu, în favoarea contestatorului. Prin urmare, nefăcând dovada că au acceptat moștenirea părinților lor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcând declarații autentice de renunțare la moștenirea reprezentând imobilul în litigiu și nefăcând cerere de restituire conform legii speciale de reparație, verii contestatorului sunt renunțători la moștenire și nu au dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii. În schimb, contestatorul beneficiază de dispozițiile art. 675 și art. 697 C. civ., în aplicarea cărora, dacă defunctul nu are moștenitori din primele clase de moștenitori sau cei existenți nu pot sau nu vor să vină la moștenire, succesiunea se dă rudelor colaterale din gradul cel mai apropiat, iar partea renunțătorului profită coerezilor săi.

De aceea este nereală susținerea recurentului Primarul Municipiului Sibiu că existența moștenitorilor din clasa I de moștenitori îl înlătură pe contestator de la moștenirea unchilor săi, pentru că, așa cum s-a arătat, nu este suficient ca moștenitorii din clasa I să existe, fiind esențial ca aceștia să vrea să culeagă moștenirea. Pentru același motiv, în cauză, instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind dreptul de acrescământ, deoarece, nefăcând notificare și renunțând la succesiune, moștenirea este culeasă conform regulilor instituite de art. 675 și art. 697 C. civ. Cât privește criticile formulate de contestator vizând ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, Înalta Curte constată că acest text nu este aplicabil în speță, deoarece textul de lege invocat de contestator are în vedere situația în care chiriașii au adus un spor de valoare imobilelor cu destinația de locuință.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că textul nu își găsește aplicare, pentru că imobilul solicitat nu a avut destinația de locuință, iar U.L.B.S. nu a avut calitatea de chiriaș. Pentru aceleași considerente nu sunt fondate nici criticile contestatorului referitoare la trecerea fără titlu a imobilului în proprietatea statului. De fapt, prin această critică, recurentul - contestator dorește să demonstreze că, față de dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu putea fi obligat la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului. Acest text de lege, însă, este aplicabil doar în ipoteza chiriașilor care au adus îmbunătățiri imobilelor cu destinație de locuință, ceea ce nu este cazul în speță, motiv pentru care critica nu este fondată.

Nefondată este și critica ce privește faptul că instanța de apel a calificat în mod greșit cererea pârâtei, din 28 septembrie 2007 ca fiind cerere de aderare la apel. Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, dar până la prima zi de înfățișare, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, iar potrivit art. 134 din cod, este socotită ca prima zi de înfățișare, aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii. În cauză, termenul din 28 septembrie 2007 a fost prima zi de înfățișare, deoarece părțile legal citate au putut pune concluzii. Este adevărat că termenul din 28 septembrie 2007 a fost al doilea termen de judecată, dar prima zi de înfățișare nu coincide întotdeauna cu primul termen de judecată.

Primul termen de judecată acordat în dosar a fost 7 septembrie 2007, dar acest termen nu a coincis cu prima zi de înfățișare, pentru că părțile nu au putut pune concluzii din cauza faptului că pârâta U.L.B.S. a cerut amânarea cauzei pentru a i se comunica cererea de declarare a căii de atac și pentru a-și formula apărările. Este nerelevant că partea nu și-a definit cererea ca cerere de aderare la apel și nu i-a dat o anumită formă, din moment ce singura exigență pe care o cere art. 293 alin. (1) C. proc. civ. este aceea să existe o cerere prin care să se tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Ori, o astfel de cerere a existat, iar pârâta a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe.

De altfel, era și greu ca pârâta să-și intituleze cererea ca cerere de aderare la apel, din moment ce, invocând dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, contestatorul a declarat recurs și atât el, cât și pârâta au susținut în fața curții de apel că aceasta este calea de atac prevăzută de lege și abia la termenul din 28 septembrie 2007 instanța a calificat calea de atac ca fiind apel. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta U.L.B.S., acesta este nefondat. Astfel, instanța de apel a luat în mod corect în considerare declarația de renunțarea la succesiune făcută de I.R.B., deoarece la dosar au fost depuse copii ale declarațiilor autentice de renunțare la succesiune, iar pârâta nu a contestat aceste înscrisuri.

La instanța de recurs contestatorul a depus și originalul declarației de renunțare la succesiune, în traducere legalizată de notar. În ceea ce privește susținerile care vizează neacordarea dreptului de retenție, constând în faptul că recurenta este posesor de bună credință, calitate avută și la momentul efectuării lucrărilor, nu fac posibilă încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Față de cele arătate, se va admite recursul declarat de contestator și se va casa în parte decizia atacată, în sensul că obligația de restituire în natură privește întregul imobil, cu obligația corelativă a contestatorului de a restitui contravaloarea tuturor îmbunătățirilor aduse imobilului, iar recursurile declarate de pârâți vor fi respinse.

Față și de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenții - pârâți și intimatul Municipiul Sibiu, prin primar, care a figurat în această calitate în faza de judecată a apelului, vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către contestator, reprezentând onorariu avocat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatorul W.W., împotriva deciziei nr. 42/ A din 22 februarie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, pe care o casează în parte, în sensul că obligația de restituire în natură privește întregul imobil, iar suma la plata căreia este obligat contestatorul este de 243.217 lei. Menține restul dispozițiilor deciziei. Respinge recursurile declarate de pârâții U. L.B.S. și Primarul Municipiului Sibiu. Obligă pe recurenții pârâți și pe intimatul Municipiul Sibiu, prin primar la 1.800 lei cheltuieli de judecată către recurentul contestator. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2009.