Di Pietro împotriva Italiei

La originea cauzei se află o plângere (nr. 73575/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care o cetățeană a acestui stat, Doamna Paola di Pietro ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 1 februarie 2001 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de către Doamna F. Magro, avocat la Avola. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de către agentul acestuia, Domnu I. M. Braguglia, și de către co-agentul acestuia, Domnu N. Lettieri.

La 14 iunie 2004, Curtea (prima secție) a hotărât comunicarea plângerii Guvernului. Se prevalând de art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta plângere a fost atribuită secției a treia astfel remaniate (art. 52 § 1).

Ea era proprietară a unui teren situat la Avola și înregistrat în cadastru foaia 56.

Prin ordonanță din 13 iunie 1979, regiunea Sicilia a dispus ocuparea de urgență a 4 263 de metri pătrați din terenul reclamantei cu scopul construirii unei școli. Ordonanța a fixat termenul pentru expropriere la 5 octombrie 1981. Ulterior, termenul a fost prelungit cu un an în conformitate cu legea nr. 385 din 1980.

La 9 august 1979, terenul a fost ocupat material de către ministerul Lucrărilor Publice și lucrările de construcție au fost începute.

La 12 mai 1980, municipalitatea Avola a procedat la o ofertă de avans asupra indemnității de expropriere, fixată la 2 131 500 lire italiene (ITL). Reclamanta, considerând această sumă ridicolă, a refuzat oferta administrației și suma a fost versată la Trezoreria și Serviciul de Depozite.

Prin ordonanță din 15 iunie 1983, municipalitatea Avola a declarat exproprierea definitivă a terenului reclamantei. A. Procedura de reparație

La 19 octombrie 1983, reclamanta a citat municipalitatea Avola și ministerul Lucrărilor Publice în fața tribunalului din Catania. Ea a invocat că ocuparea terenului ei continuase dincolo de perioada autorizată și a solicitat o compensație pentru ocupare ilegală.

Tribunalul a ordonat o expertiză tehnică. În raportul depus la 24 noiembrie 1986, expertul a concluzionat că valoarea de piață a terenului reclamantei în octombrie 1982 era de 330 000 000 ITL. La 7 aprilie 1989, ministerul Lucrărilor Publice a depus un memoriu prin care se opunea concluziilor expertului.

Prin ordonanță din 9 noiembrie 1994, tribunalul, dând curs argumentelor părții defender, a dispus o nouă investigație și a numit un alt expert.

Al doilea raport de expertiză a fost depus la grefia tribunalului la 11 aprilie 1995. Expertul a afirmat că terenul litigios avea caracter de construire și a concluzionat că valoarea de piață a acestuia în octombrie 1982 era de 225 000 000 ITL. În plus, a fixat indemnitatea de ocupare legală la 10 657 500 ITL.

Prin ordonanță din 1 octombrie 2001, tribunalul din Catania a dispus o expertiză suplimentară pentru a recalcula suma datorată reclamantei conform criteriilor introduse de legea nr. 662 din 1996, între timp intrate în vigoare.

Prin sentință din 17 martie 2003, tribunalul din Catania a aplicat regula exproprierii indirecte și, urmând concluziile expertizei suplimentare, a condamnat părțile defender să plătească reclamantei suma de 372 675 122 ITL la titlu de compensație și indemnitate de ocupare legală și 339 412 182 ITL la titlu de dobânzi.

La 12 mai 2003, municipalitatea Avola a apelat.

Procedura este în prezent în curs devant curtea de apel din Catania. B. Procedura Pinto

La 12 aprilie 2002, reclamanta a depus la curtea de apel din Messina o cerere de reparație pentru durata procedurii, în sensul legii Pinto.

Reclamanta solicita reparația daunelor morale rezultate din lungimea excesivă a procedurii. Cerea suma de cel puțin 6 197,48 EUR.

Prin decizie din 4 octombrie 2002, curtea de apel a acordat reclamantei suma de 6 000 EUR la titlu de satisfacție echitabilă.

Aceasta a estimat ulterior inutilă depunerea de casație.

Curtea constată că procedura de examen conjunct în cauză nu împiedică o examinare atentă a întrebărilor ridicate și a argumentelor invocate de Guvern.

Prin urmare, nu este locul satisfacerii cererii Guvernului.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne. El observă că reclamanta nu a apelat în casație împotriva deciziei curții de apel din Messina, deși apelul în casație era o cale de atac de epuizat, în special din cauza schimbării jurisprudenței Curții de Casație în această materie.

Reclamanta cere respingerea acestei excepții și precizează că schimbarea jurisprudenței Curții de Casație, pe baza căreia o grievă privind insuficiență a indemnității "Pinto" poate fi examinată, intervine doar după ce decizia curții de apel din cazul prezent a dobândit autoritatea unui lucru judecat.

În cauza Scordino c. Italia ((dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003-IV), Curtea a estimat că, atunci când un reclamant se plânge doar de suma compensației și de diferența existentă între aceasta și suma care i-ar fi acordată la titlu al articolului 41 al Convenției, persoana interesată nu este obligată, în scopuri de epuizare a căilor de atac interne, să apeleze în casație împotriva deciziei curții de apel. Pentru a ajunge la această concluzie, s-a bazat pe examinarea a aproximativ o sută de hotărâri ale Curții de Casație, dintre care nu găsi nici un caz în care aceasta luat în considerare o grievă privind faptul că suma acordată de curtea de apel era insuficientă în raport cu prejudiciul susținut sau inadecvată în raport cu jurisprudența Strasbourg.

Or, Curtea amintește că, la 26 ianuarie 2004, Curtea de Casație, hotărând în plenul în patru cauze, efectua o schimbare a jurisprudenței constante a sa. Ea amintește de asemenea că judecă rezonabil să rețină că schimbarea jurisprudenței, și în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai putea fi ignorată de public de la 26 iulie 2004. Prin urmare, consideră că de la acea dată se cere reclamanților să folosească acest recurs în scopuri ale articolului 35 § 1 al Convenției ( Di Sante c. Italia (dec.), nr. 56079/00, 24 iunie 2004, și, mutatis mutandis, Broca și Texier-Micault c. Franța, nr. 27928/02 și 31694/02, § 20, 21 octombrie 2003).

În cauza de față, Curtea constată că termenul pentru apel în casație expiraseră înainte de 26 iulie 2004 și estimează că, în aceste circumstanțe, reclamanta era dispensată de obligația de a epuiza căile de atac interne.

La lumina acestor considerente, Curtea estimează că această excepție trebuie respingă. Ea observă de asemenea că greava nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Reclamanta se plânge de suma daunelor acordate în cadrul recursului "Pinto" pe care l-a intenționat la nivel național și cere Curții să concluzioneze privind încălcarea dispoziciei invocate.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea estimează că, prin constatarea depășirii termenului rezonabil și prin acordarea sumei de 6 000 EUR reclamantei, la titlu de reparație a prejudiciului non-patrimonial în aplicarea legii Pinto, curtea de apel din Messina nu a remediat în mod corespunzător și suficient încălcarea susținută de reclamantă. Referindu-se la principiile privind "victima" în cadrul duratelor excesive ale procedurii ( Scordino c. Italia (nr. 1), [MC], nr. 36813/97, §§ 178-207, CEDO 2006-), Curtea observă că suma acordată de curtea de apel în cauza de față reprezintă într-adevăr aproximativ 20% din ceea ce Curtea acordă în general în cauze italiene similare. Acest element singur conduce la un rezultat manifest deraizonable în raport cu jurisprudența sa și cu principiile pe care se bazează aceasta.

Curtea estimează că perioada care trebuie considerată a început la 19 octombrie 1983, cu citarea defendant de către reclamantă în fața tribunalului din Catania, pentru a se încheia la 12 aprilie 2002, data la care reclamanta a depus recursul Pinto în fața curții de apel din Messina. La acea épocă, procedura rămânea în curs devant tribunal. A durat deci puțin peste optsprezece ani pentru o instanță.

Curtea amintește că a concluzionat în patru hotărâri împotriva Italiei din 28 iulie 1999 ( Bottazzi c. Italia [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V; Ferrari c. Italia [MC], nr. 33440/96, § 21, 28 iulie 1999, A.P. c. Italia [MC], nr. 35265/97, § 18, 28 iulie 1999, și Di Mauro c. Italia [MC], nr. 34256/96, § 23, CEDO 1999-V) asupra existenței unei practici în Italia incompatibilă cu Convenția.

Ea amintește de asemenea că a afirmat în nouă hotărâri împotriva Italiei din 29 martie 2006 ( Scordino (nr. 1), precitată, § 224, Cocchiarella c. Italia [MC], nr. 64886/01, § 119, CEDO 2006-..., Musci c. Italia [MC], nr. 64699/01, § 119, CEDO 2006-..., Riccardi Pizzati c. Italia [MC], nr. 62361/00, § 116, 29 martie 2006, Giuseppe Mostacciuolo c. Italia (nr. 1) [MC], nr. 64705/01, § 117, 29 martie 2006, Giuseppe Mostacciuolo c. Italia (nr. 2) [MC], nr. 65102/01, § 116, 29 martie 2006, Apicella c. Italia [MC], nr. 64890/01, § 116, 29 martie 2006, Ernestina Zullo c. Italia [MC], nr. 64897/01, § 121, 29 martie 2006, și Giuseppina și Orestina Procaccini c. Italia [MC], nr. 65075/01, § 117, 29 martie 2006) că situația Italiei privind întârzierile în administrarea justiției nu s-a modificat suficient pentru a pune în discuție evaluarea conform căreia acumularea de încălcări constituie o practică incompatibilă cu Convenția.

Faptul că procedura "Pinto" examinată în ansamblu nu o privase pe reclamantă de calitatea de "victimă" constituie o circumstanță agravantă în contextul unei încălcări a articolului 6 § 1 pentru depășirea termenului rezonabil. Curtea va fi deci obligată să revină la această întrebare sub aspectul articolului 41.

După examinarea faptelor la lumina informațiilor furnizate de părți și a practicii sus-menționate, și ținând seama de jurisprudența sa în această materie, Curtea estimează că în cauza de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Curtea constată că această grievă nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Reclamanta susține lipsa de eficacitate a recursului Pinto din cauza faptului că suma acordată de curtea de apel a fost insuficientă.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea amintește că art. 13 al Convenției garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând invocarea drepturilor și libertăților precum se găsesc consacrate în acesta. Aceasta are consecința cererii unui recurs intern autorizând instanța națională competentă să cunoască din conținutul grievei bazate pe Convenție și, de asemenea, să ofere redresul corespunzător în cazurile care o merit (vezi Mifsud c. Franța (dec.) [MC], nr. 57220/00, § 17, CEDO 2002-VIII, Scordino (nr. 1), precitată, §§ 186-188, și Surmeli c. Germania [MC], nr. 75529/01, § 99, 8 iunie 2006). Curtea amintește de asemenea că dreptul la un recurs efectiv în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca dând dreptul ca o cerere să fie admisă în sensul în care o înțelege persoana interesată ( Surmeli, precitată, § 98).

Curtea trebuie să determine dacă mijlocul oferit reclamantei în dreptul italian poate fi considerat un recurs efectiv, adecvat și accesibil, permițând sancționarea duratei excesive a unei proceduri judiciare. În acest sens, ea amintește că estimase deja că recursul devant curțile de apel introdus în Italia de legea Pinto este accesibil și că nimic nu permite a pune la îndoială eficacitatea sa ( Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, și Scordino (nr. 1), precitată, § 144).

În cauza de față, curtea de apel din Bologna avea competență să se pronunțe asupra grievei reclamantei și a procedat la examinarea acesteia. În ochii Curții, pur și simplu faptul că nivelul sumei compensației nu este ridicat nu constituie în sine element suficient pentru a pune în discuție caracterul efectiv al recursului "Pinto" (vezi, mutatis mutandis, Zarb c. Malta, nr. 16631/04, §§ 50 și 51, 4 iulie 2006).

Prin urmare, reclamanta dispunând de un recurs efectiv pentru a invoca încălcările Convenției pe care le susținea, nu a existat o încălcare a articolului 13.

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, invocând că procedura este în curs devant curtea de apel din Catania.

Reclamanta se opune tezei Guvernului.

Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fond grievei și decide să o unească cu fondul. Ea constată că greava nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond 1. Tezele părților

Guvernul reia argumentele avansate în numeroase cauze (vezi, printre altele, Serrao c. Italia, hotărâre precitată, §§ 56-72; Immobiliare Cerro s.a.s c. Italia, nr. 35638/03, §§ 49-65, 23 februarie 2006): deposezia bunurilor rezultând din expropriere indirectă este "prevăzută de lege" și răspunde unui interes colectiv de utilitate publică; constatarea ilegalității din partea judecătorului este elementul care condiționer transferul la patrimoniul public a bunului ocupat ilegal; ilegalitatea comisă de administrație este o simplă nerespectare a regulilor care prezidează procedura administrativă; compensația poate fi inferioară prejudiciului suferit de persoana interesată deoarece fixarea sumei cade în marja de apreciere lăsată Statelor.

La lumina acestor considerente, Guvernul cere Curții să concluzioneze privind neîncălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanta se opune argumentelor Guvernului și observă că expropriere indirectă este un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun în toată ilegalitatea.

Ea denunță lipsa de claritate, previzibilitate și precizie a principiilor și dispozițiilor aplicate cazului ei pe motiv că un principiu jurisprudențial, cum ar fi cel al exproprierii indirecte, nu este suficient pentru a satisface principiul legalității.

În fine, reclamanta susține că în orice caz nu va putea cere revendicarea terenului și va putea primi doar o indemnitate mult mai mică decât prejudiciul suferit, ținând seama de legea bugetară nr. 662 din 1996 aplicată în cauza de față. 2. Aprecierea Curții

Curtea amintește din start că a unit la fond excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne.

Pentru reclamantă, a existat pierderea disponibilității totale a terenului fără decret de expropriere nici compensație, deci în esență ar fi existat o expropriere de fapt.

Pentru Guvern, reclamanta a fost deposedată de bun de la momentul în care acesta a fost ireversibil transformat sau, în orice caz, de la momentul reținut de instanțele naționale ca moment al transferului de proprietate.

Curtea amintește că, pentru a determina dacă a existat "deposezie de bunuri", nu trebuie doar examina dacă a existat o deposezie sau expropriere formală, ci trebuie să se uite dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase. Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective", este important să se cerceteze dacă situația menționată era echivalentă unei exproprierii de fapt ( Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pp. 24-25, § 63).

Ea amintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, în primul rând și cel mai important, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectul bunurilor să fie legală. Preeminența dreptului, unu dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției ( Iatridis c. Grecia [MC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II). Principiul legalității înseamnă existența normelor de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile ( Hentrich c. Franța, hotărâre din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, pp. 19-20, § 42, și Lithgow și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, § 110).

Curtea se referă la jurisprudența sa privind exproprierea indirectă ( Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI, și Carbonara și Ventura c. Italia, nr. 24638/94, CEDO 2000-VI; printre hotărârile mai recente, vezi Acciardi și Campagna c. Italia, nr. 41040/98, 19 mai 2005, Pasculli c. Italia, nr. 36818/97, 17 mai 2005, Scordino c. Italia (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005, Serrao c. Italia, nr. 67198/01, 13 octombrie 2005, La Rosa și Alba c. Italia (nr. 1), nr. 58119/00, 11 octombrie 2005, și Chirò c. Italia (nr. 4), nr. 67196/01, 11 octombrie 2005), conform căreia expropriere indirectă încalcă principiul legalității pe motiv că nu este capabilă să asigure un grad suficient de securitate juridică și permite în general administrației să ocolească regulile fixate în materie de expropriere. Într-adevăr, în toate cazurile, expropriere indirectă vizează a întări o situație de fapt rezultând din ilegalitățile comise de administrație, a reglementa consecințele pentru persoana fizică și pentru administrație, în beneficiul acesteia din urmă.

Curtea observă că în cauza de față, reclamanta a pierdut disponibilitatea terenului de la ocuparea acestuia în 1979, și terenul a fost ulterior transformat ireversibil ca urmare a realizării unui lucrări publice. Instanțele interne au estimat că ocuparea a devenit fără titlu de la 1982 și la aceeași dată reclamanta a fost deposedată de bun. Procedura este încă în curs devant curtea de apel din Catania.

Lipsa unui act formal de transfer de proprietate capabil să-și desfășoare efectele și lipsa unei sentințe naționale declarând că un asemenea transfer trebuie considerat realizat ( Carbonara și Ventura, precitată, § 80) și lămurindu o dată pentru totdeauna circumstanțele exacte ale acestuia, Curtea estimează că pierderea oricărei disponibilități a terenului în cauză, combinată cu imposibilitate până acum de a remedia situația incriminată, a generat consecințe suficient de grave pentru ca reclamanta să fi suferit o expropriere de fapt, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale ( Papamichalopoulos și alții c. Grecia, hotărâre din 24 iunie 1993, seria A nr. 260-B, § 45) și neconformă cu principiul preeminență dreptului.

Deci, excepția bazată pe neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută și a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanta cere 5 000 000 EUR la titlu de prejudiciu material, plus suma de 1 300 658,25 EUR corespunzând diferenței între indemnitatea pe care ar fi perceput-o în sensul legii nr. 2359 din 1865, și anume valoarea de piață a terenului, și cea care i-a fost acordată în conformitate cu art. 5bis al legii nr. 359 din 1992, majorată de dobânzi și reevaluată. În orice caz, cere Curții să ordone o expertiză în cazul în care evaluarea compensației sale ar fi pusă în discuție.

Reclamanta solicita 400 000 EUR, plus dobânzi și reevaluare, pentru prejudiciu moral rezultând din încălcarea articolelor 1 al Protocolului nr. 1 și 6 § 1 al Convenției.

În fine, cere rambursarea cheltuielilor suportate în fața Curții, și anume 86 750 EUR, plus taxa pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții la casa de prevedere a avocaților (CPA).

Cât privește prejudiciul material, Guvernul contestă metodele de calcul ale prejudiciului material utilizate în hotărârile sus-menționate Carbonara și Ventura c. Italia și Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia și estimează că în orice caz sumele solicitate de reclamantă la acest titlu sunt excesive și în mare parte nejustificate.

Privind prejudiciul moral și cheltuielile de procedură, Guvernul estimează despropor­ționate sumele revendicate de reclamantă.

Curtea estimează că problema aplicării articolului 41 privitor la constatarea încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu se găsește în stare. În consecință, o rezervă și va fixa procedura ulterioară, ținând seama de posibilitate ca Guvernul și reclamanta să ajungă la un acord. 2. Privind compensația cerută din cauza duratei procedurii

Privind prejudiciul moral cauzat de încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, reclamanta se referă la sumele cerute în cadrul cererii de reparație a încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Cere rambursarea cheltuielilor suportate în fața Curții și în fața autorităților interne. Privitor la cele dintâi, se referă la suma cerută în cadrul cererii de reparație a încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1. Privitor la cele din urmă, le cifră la 7 000 EUR.

Guvernul susține că instanțele interne recunoscut reclamantei o compensație conformă criteriilor stabilite de jurisprudența Curții.

Privind cheltuielile de procedură, estimează pretențiile reclamantei excesive.

Privind reparația prejudiciului moral, ținând seama de elementele prezentei cauze, Curtea estimează că ar fi acordat, în absență a căilor de atac interne, suma de 30 000 EUR. Ținând seama că reclamanta i-a fost acordată 6 000 EUR, ținând seama de caracteristicile căii de atac alese de Italia și ținând seama că a ajuns la constatare de încălcare, Curtea, judecând în echitate, estimează că reclamantul ar trebui să-i fie alocată 12 000 EUR, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit pe această sumă.

Privind cheltuielile și costurile în cadrul constatării încălcării articolului 6 § 1 al Convenției, Curtea amintește că conform jurisprudenței sale stabilite, alocare cheltuielilor și costurilor la titlu al articolului 41 presupune că se dovedește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În plus, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (vezi, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, și Sahin c. Germania [MC], nr. 30943/96, § 105, CEDO 2003-VIII).

Dacă Curtea nu pune la îndoială necesitatea cheltuielilor reclamate nici faptul că au fost efectiv suportate la acest titlu, găsește totuși excesivi onorariile revendicate de reclamantă. Consideră deci că sunt de rambursare doar parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei, aloca reclamantei 3 500 EUR în total pentru ansamblul cheltuielilor expuse în fața instanțelor naționale și la Strasbourg, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit pe această sumă. B. Dobânzi de moră

Curtea judecă potrivit a baza rata dobânzilor de moră pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară plângerea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 5. Declară, privitor la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i. 12 000 EUR (doisprezece mii euro) pentru prejudiciu moral; ii. 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea respectivului termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Declară, privitor la încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, că problema aplicării articolului 41 al Convenției nu se găsește în stare; în consecință, a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanta să-i adreseze prin scris, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, observațiile lor pe această chestiune și în special să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a o fixa dacă va fi necesar; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 noiembrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 73575/01) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Paola di Pietro (« la requérante »), a saisi la Cour le 1 er février 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e F. Magro, avocat à Avola. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent, M. N. Lettieri.

Le 14 juin 2004, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Elle était propriétaire d'un terrain sis à Avola et enregistré au cadastre feuille 56.

Par un arrêté du 13 juin 1979, la région de Sicile disposa l'occupation d'urgence de 4 263 mètres carrés du terrain de la requérante en vue d'y construire une école. L'arrêté fixa le délai pour l'expropriation au 5 octobre 1981. Par la suite, le délai fut prorogé d'un an conformément à la loi n o 385 de 1980.

Le 9 août 1979, le terrain fut occupé matériellement par le ministère des Travaux publics et les travaux de construction furent entamés.

Le 12 mai 1980, la municipalité d'Avola procéda à une offre d'acompte sur l'indemnité d'expropriation, fixée à 2 131 500 lires italiennes (ITL). La requérante, jugeant cette somme dérisoire, refusa l'offre de l'administration et le montant fut versé à la Caisse des dépôts et des prêts.

Par un arrêté du 15 juin 1983, la municipalité d'Avola déclara l'expropriation définitive du terrain de la requérante. A. La procédure en réparation

Le 19 octobre 1983, la requérante assigna la municipalité d'Avola et le ministère des Travaux publics devant le tribunal de Catane. Elle fit valoir que l'occupation de son terrain s'était poursuivie au-delà de la période autorisée et demanda un dédommagement pour l'occupation illicite.

Le tribunal ordonna une expertise technique. Dans son rapport déposé le 24 novembre 1986, l'expert conclut que la valeur vénale du terrain de la requérante en octobre 1982 était de 330 000 000 ITL. Le 7 avril 1989, le ministère des travaux publics déposa un mémoire ( « comparsa conclusionale » ) par lequel il s'opposait aux conclusions de l'expert.

Par une ordonnance du 9 novembre 1994, le tribunal, faisant droit aux arguments de la partie défenderesse, disposa une nouvelle enquête et nomma un autre expert.

Le deuxième rapport d'expertise fut déposé au greffe le 11 avril 1995. L'expert affirma que le terrain litigieux avait nature constructible et conclut que la valeur marchande de celui-ci en octobre 1982 était de 225 000 000 ITL. En outre, il fixa l'indemnité d'occupation licite à 10 657 500 ITL.

Par une ordonnance du 1 er octobre 2001, le tribunal de Catane disposa un supplément d'expertise pour recalculer la somme due à la requérante selon les critères introduits par la loi n o 662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur.

Par un jugement du 17 mars 2003, le tribunal de Catane fit application de la règle de l'expropriation indirecte et, suivant les conclusions du supplément d'expertise, condamna les parties défenderesses à payer à la requérante la somme de 372 675 122 ITL à titre de dédommagement et d'indemnité d'occupation licite et de 339 412 182 ITL à titre d'intérêts.

Le 12 mai 2003, la municipalité d'Avola interjeta appel.

La procédure est à ce jour pendante devant la cour d'appel de Catane. B. La procédure Pinto

Le 12 avril 2002, la requérante déposa près la cour d'appel de Messine une demande en réparation pour la durée de la procédure, au sens de la loi Pinto.

La requérante sollicitait la réparation des dommages moraux dérivant de la longueur excessive de la procédure. Elle demandait la somme de 6 197,48 EUR au moins.

Par une décision du 4 octobre 2002, la cour d'appel accorda à la requérante la somme de 6 000 EUR à titre de satisfaction équitable.

Celle-ci a par la suite estimé inutile de se pourvoir en cassation. II.

La Cour constate que la procédure d'examen conjoint en question n'empêche pas un examen attentif des questions soulevées et des arguments invoqués par le Gouvernement.

Dès lors, il n'y pas lieu de faire droit à la demande du Gouvernement. II.

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes. Il observe que la requérante ne s'est pas pourvue en cassation contre la décision de la cour d'appel de Messine alors que le pourvoi en cassation était un remède à épuiser, notamment depuis le revirement de la jurisprudence de la Cour de cassation en la matière.

La requérante demande le rejet de cette exception et précise que le revirement de jurisprudence de la Cour de cassation, sur la base duquel un grief tiré de l'insuffisance de l'indemnité « Pinto » peut être examiné, n'est intervenu qu'après que la décision de la cour d'appel rendue en l'espèce eut acquis l'autorité de la chose jugée.

Dans l'affaire Scordino c. Italie ((déc.), n o 36813/97, CEDH 2003-IV), la Cour a estimé que, lorsqu'un requérant se plaint uniquement du montant de l'indemnisation et de l'écart existant entre celui-ci et la somme qui lui aurait été accordée au titre de l'article 41 de la Convention, l'intéressé n'est pas tenu, aux fins de l'épuisement des voies de recours internes, de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d'appel. Pour parvenir à cette conclusion, elle s'est basée sur l'examen d'une centaine d'arrêts de la Cour de cassation, parmi lesquels elle n'a trouvé aucun cas où cette dernière avait pris en considération un grief tenant au fait que le montant accordé par la cour d'appel était insuffisant par rapport au préjudice allégué ou inadéquat par rapport à la jurisprudence de Strasbourg.

Or, la Cour rappelle que, le 26 janvier 2004, la Cour de cassation, statuant en plénière dans quatre affaires, a effectué un revirement de sa jurisprudence constante. Elle rappelle en outre avoir jugé raisonnable de retenir que le revirement de jurisprudence, et notamment l'arrêt n o 1340 de la Cour de cassation, ne pouvait plus être ignoré du public à partir du 26 juillet 2004. Par conséquent, elle a considéré qu'à partir de cette date il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Di Sante c. Italie (déc.), n o 56079/00, 24 juin 2004, et, mutatis mutandis , Broca et Texier-Micault c. France , n os 27928/02 et 31694/02, § 20, 21 octobre 2003).

En l'espèce, la Cour constate que le délai pour se pourvoir en cassation avait expiré avant le 26 juillet 2004 et estime que, dans ces circonstances, la requérante était dispensée de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que cette exception doit être rejetée. Elle relève par ailleurs que le grief ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La requérante se plaint du montant des dommages accordés dans le cadre du recours « Pinto » qu'elle a intenté au plan national et demande à la Cour de conclure à la violation de la disposition invoquée.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour estime qu'en constatant un dépassement du délai raisonnable et en octroyant la somme de 6 000 EUR à la requérante, à titre de réparation du dommage non patrimonial en application de la loi Pinto, la cour d'appel de Messine n'a pas réparé de manière appropriée et suffisante l'infraction alléguée par la requérante. Se référant aux principes en matière de « victime » dans le cadre des durées excessives de procédure ( Scordino c. Italie (n o 1), [GC], n o 36813/97, §§178-207, CEDH 2006 ‑ ), la Cour note que la somme accordée par la cour d'appel en l'espèce représente en effet environ 20 % de ce que la Cour octroie généralement dans des affaires italiennes similaires. Cet élément à lui seul aboutit à un résultat manifestement déraisonnable par rapport à sa jurisprudence et aux principes sur lesquels celle-ci repose.

La Cour estime que la période à considérer a commencé le 19 octobre 1983, avec l'assignation de la défenderesse par la requérante devant le tribunal de Catane, pour s'achever le 12 avril 2002, date à laquelle la requérante a déposé le recours Pinto devant la cour d'appel de Messine. A cette époque, la procédure demeurait pendante devant le tribunal. Elle a donc duré un peu plus de dix-huit ans pour un degré de juridiction.

La Cour rappelle avoir conclu dans quatre arrêts contre l'Italie du 28 juillet 1999 ( Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V ; Ferrari c. Italie [GC], n o 33440/96, § 21, 28 juillet 1999, A.P. c. Italie [GC], n o 35265/97, § 18, 28 juillet 1999, et Di Mauro c. Italie [GC], n o 34256/96, § 23, CEDH 1999 ‑ V) à l'existence d'une pratique en Italie incompatible avec la Convention.

Elle rappelle en outre avoir affirmé dans neuf arrêts contre l'Italie du 29 mars 2006 ( Scordino (n o 1) , précité, § 224, Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, § 119, CEDH 2006 ‑ ..., Musci c. Italie [GC], n o 64699/01, § 119, CEDH 2006 ‑ ..., Riccardi Pizzati c. Italie [GC], n o 62361/00, § 116, 29 mars 2006, Giuseppe Mostacciuolo c. Italie (n o 1) [GC], n o 64705/01, § 117, 29 mars 2006, Giuseppe Mostacciuolo c. Italie (n o 2) [GC], n o 65102/01, § 116, 29 mars 2006, Apicella c. Italie [GC], n o 64890/01, § 116, 29 mars 2006, Ernestina Zullo c. Italie [GC], n o 64897/01, § 121, 29 mars 2006, et Giuseppina et Orestina Procaccini c. Italie [GC], n o 65075/01, § 117, 29 mars 2006) que la situation de l'Italie au sujet des retards dans l'administration de la justice n'a pas suffisamment changé pour remettre en cause l'évaluation selon laquelle l'accumulation de manquements est constitutive d'une pratique incompatible avec la Convention.

Le fait que la procédure « Pinto » examinée dans son ensemble n'ait pas fait perdre à la requérante sa qualité de « victime » constitue une circonstance aggravante dans un contexte de violation de l'article 6 § 1 pour dépassement du délai raisonnable. La Cour sera donc amenée à revenir sur cette question sous l'angle de l'article 41.

Après avoir examiné les faits à la lumière des informations fournies par les parties et de la pratique précitée, et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. III.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La requérante allègue le manque d'efficacité du recours Pinto du fait que le montant accordé par la cour d'appel a eté insuffisant.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de faire valoir les droits et libertés tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Il a pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié dans les cas qui le méritent (voir Mifsud c. France (dec.) [GC], n o 57220/00, § 17, ECHR 2002-VIII, Scordino (n o 1 ), précité, §§ 186-188, et Surmeli c. Allemagne [GC], no. 75529/01, § 99, 8 June 2006). La Cour rappelle en outre que le droit à un recours efficace au sens de la Convention ne saurait être interprété comme donnant droit à ce qu'une demande soit accueillie dans le sens dans lequel l'entend l'intéressé ( Surmeli , précité, § 98).

La Cour doit déterminer si le moyen offert à la requérante en droit italien peut être considéré un recours efficace, adéquat et accessible, permettant de sanctionner la durée excessive d'une procédure judiciaire. A cet égard, elle rappelle avoir déjà estimé que le recours devant les cours d'appel introduit en Italie par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité ( Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX, et Scordino (n o 1) , précité, § 144).

En l'espèce, la cour d'appel de Bologne avait compétence pour se prononcer sur le grief de la requérante et a procédé à son examen. Aux yeux de la Cour, le simple fait que le niveau du montant de l'indemnisation ne soit pas élevé ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, §§ 50 et 51, 4 juillet 2006).

Par conséquent, la requérante ayant disposé d'un recours effectif pour exposer les violations de la Convention qu'elle alléguait, il n'y a pas eu violation de l'article 13. IV.

La requérante allègue avoir été privée de son terrain dans des circonstances incompatibles avec l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que la procédure est toujours pendante devant la cour d'appel de Catane.

La requérante s'oppose à la thèse du Gouvernement.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond du grief et décide de la joindre au fond. Elle constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement réitère les arguments avancés dans de nombreuses affaires (voir, parmi d'autres, Serrao c. Italie , arrêt précité, §§ 56-72 ; Immobiliare Cerro s.a.s c. Italie , n o 35638/03, §§ 49-65, 23 février 2006) : la privation des biens résultant de l'expropriation indirecte est « prévue par la loi » et répond à un intérêt collectif d'utilité publique ; le constat d'illégalité de la part du juge est l'élément qui conditionne le transfert au patrimoine public du bien illégalement occupé ; l'illégalité commise par l'administration est un simple manquement aux règles qui président à la procédure administrative ; l'indemnisation peut être inférieure au préjudice subi par l'intéressé puisque la fixation de son montant rentre dans la marge d'appréciation laissée aux Etats.

A la lumière de ces considérations, le Gouvernement demande à la Cour de conclure à la non-violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

La requérante s'oppose aux arguments du Gouvernement et fait observer que l'expropriation indirecte est un mécanisme qui permet à l'autorité publique d'acquérir un bien en toute illégalité.

Elle dénonce un manque de clarté, prévisibilité et précision des principes et des dispositions appliqués à son cas au motif qu'un principe jurisprudentiel, tel que celui de l'expropriation indirecte, ne suffit pas à satisfaire au principe de légalité.

Enfin, la requérante allègue qu'elle ne pourra pas en tout cas demander la restitution du terrain et ne pourra que recevoir une indemnité largement inférieure au préjudice subi, étant donné la loi budgétaire n o 662 de 1996 appliquée en l'espèce. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle d'emblée qu'elle a joint au fond l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Pour la requérante, il y a eu perte de disponibilité totale du terrain sans décret d'expropriation ni indemnisation, si bien qu'en substance il y aurait eu une expropriation de fait.

Pour le Gouvernement, la requérante a été privée de son bien à compter du moment où celui-ci a été irréversiblement transformé ou, en tout cas, à partir du moment retenu par les juridictions nationales comme moment du transfert de propriété.

La Cour rappelle que, pour déterminer s'il y a eu « privation de biens », il faut non seulement examiner s'il y a eu dépossession ou expropriation formelle, mais encore regarder au-delà des apparences et analyser la réalité de la situation litigieuse. La Convention visant à protéger des droits « concrets et effectifs », il importe de rechercher si ladite situation équivalait à une expropriation de fait ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, pp. 24-25, § 63).

Elle rappelle que l'article 1 du Protocole n o 1 exige, avant tout et surtout, qu'une ingérence de l'autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale. La prééminence du droit, l'un des principes fondamentaux d'une société démocratique, est inhérente à l'ensemble des articles de la Convention ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II). Le principe de légalité signifie l'existence de normes de droit interne suffisamment accessibles, précises et prévisibles ( Hentrich c. France , arrêt du 22 septembre 1994, série A n o 296 ‑ A, pp. 19-20, § 42, et Lithgow et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 8 juillet 1986, série A n o 102, p. 47, § 110).

La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d'expropriation indirecte ( Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000 ‑ VI , et Carbonara et Ventura c. Italie , n o 24638/94, CEDH 2000 ‑ VI ; parmi les arrêts plus récents, voir Acciardi et Campagna c. Italie , n o 41040/98, 19 mai 2005, Pasculli c. Italie , n o 36818/97, 17 mai 2005, Scordino c. Italie (n o 3) , n o 43662/98, 17 mai 2005, Serrao c. Italie , n o 67198/01, 13 octobre 2005, La Rosa et Alba c. Italie (n o 1) , n o 58119/00, 11 octobre 2005, et Chirò c. Italie (n o 4) , n o 67196/01, 11 octobre 2005), selon laquelle l'expropriation indirecte méconnaît le principe de légalité au motif qu'elle n'est pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique et qu'elle permet en général à l'administration de passer outre les règles fixées en matière d'expropriation. En effet, dans tous les cas, l'expropriation indirecte vise à entériner une situation de fait découlant des illégalités commises par l'administration, à régler les conséquences pour le particulier et pour l'administration, au bénéfice de celle-ci.

La Cour relève qu'en l'espèce, la requérante a perdu la disponibilité du terrain à compter de son occupation en 1979, et que ce terrain a été par la suite transformé de manière irréversible à la suite de la réalisation d'un ouvrage public. Les juridictions internes ont estimé que l'occupation est devenue sans titre à compter de 1982 et à cette même date la requérante a été privée de son bien. La procédure est encore pendante devant la cour d'appel de Catane.

A défaut d'un acte formel de transfert de propriété susceptible de déployer ses effets et à défaut d'un jugement national déclarant qu'un tel transfert doit être considéré comme réalisé ( Carbonara et Ventura , précité, § 80) et éclaircissant une fois pour toutes les circonstances exactes de celui-ci, la Cour estime que la perte de toute disponibilité du terrain en question, combinée avec l'impossibilité jusqu'ici de remédier à la situation incriminée, a engendré des conséquences assez graves pour que la requérante ait subi une expropriation de fait, incompatible avec son droit au respect de ses biens ( Papamichalopoulos et autres c. Grèce , arrêt du 24 juin 1993, série A n o 260 ‑ B, § 45) et non conforme au principe de prééminence du droit.

Dès lors, l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue et il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. V.

La requérante demande 5 000 000 EUR à titre de préjudice matériel, plus la somme de 1 300 658,25 EUR correspondant à la différence entre l'indemnité qu'elle aurait perçue au sens de la loi n o 2359 de 1865, à savoir la valeur marchande du terrain, et celle qui lui a été accordée conformément à l'article 5 bis de la loi n o 359 de 1992, majorée d'intérêts et réévaluée. En tout état de cause, il demande à la Cour d'ordonner une expertise dans le cas où son évaluation du dédommagement serait mise en cause.

La requérante sollicite 400 000 EUR, plus intérêts et réévaluation, pour le préjudice moral dérivant de la violation des articles 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention.

Enfin, elle demande le remboursement des frais encourus devant la Cour, soit 86 750 EUR, plus taxe sur la valeur ajoutée (TVA) et contributions à la caisse de prévoyance des avocats (CPA).

Quant au préjudice matériel, le Gouvernement conteste les modalités de calcul du dommage matériel employées dans les arrêts précités Carbonara et Ventura c. Italie et Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie et estime qu'en tout état de cause les sommes sollicitées par la requérante à ce titre sont excessives et en grande partie injustifiées.

S'agissant du préjudice moral et des frais de procédure, le Gouvernement estime disproportionnée les sommes revendiquées par la requérante.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 en ce qui concerne le constat de violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure, compte tenu de la possibilité que le Gouvernement et les requérants parviennent à un accord. 2. Sur le dédommagement demandé en raison de la durée de la procédure

S'agissant du préjudice moral causé par la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante renvoie aux sommes demandées dans le cadre de la demande de réparation de la violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

Elle demande le remboursement des frais encourus devant la Cour et devant les autorités internes. Quant aux premiers, elle renvoie à la somme sollicitée dans le cadre de la demande de réparation de la violation de l'article 1 du Protocole n o 1. S'agissant des seconds, elle les chiffre à 7 000 EUR.

Le Gouvernement affirme que les juridictions internes ont reconnu à la requérante un dédommagement conforme aux critères établis par la jurisprudence de la Cour.

Quant aux frais de procédure, il estime les prétentions de la requérante excessives.

S'agissant de la réparation du dommage moral, eu égard aux éléments de la présente affaire, la Cour estime qu'elle aurait accordé, en l'absence de voies de recours internes, la somme de 30 000 EUR. Vu que la requérante s'est vue accorder 6 000 EUR, eu égard aux caractéristiques de la voie de recours choisie par l'Italie et compte tenu de ce qu'elle est parvenue à un constat de violation, la Cour, statuant en équité, estime que le requérant devrait se voir allouer 12 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme.

Quant aux frais et dépens dans le cadre du constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour rappelle que selon sa jurisprudence établie, l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002, et Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 105, CEDH 2003 ‑ VIII).

Si la Cour ne doute pas de la nécessité des frais réclamés ni qu'ils aient été effectivement engagés à ce titre, elle trouve cependant excessifs les honoraires revendiqués par la requérante. Elle considère dès lors qu'il n'y a lieu de les rembourser qu'en partie. Compte tenu des circonstances de la cause, elle alloue à la requérante 3 500 EUR au total pour l'ensemble des frais exposés devant les juridictions nationales et à Strasbourg, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 5. Dit, quant à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral ; ii. 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Dit, quant à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1, que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui adresser par écrit, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 novembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président