ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4747/2008

Situația de fapt că prima dispoziție de sancționare a recurentului cu privire la aceleași fapte a fost desființată de I.G.P.R. nu are relevanță asupra temeiniciei sancțiunii aplicate ulterior, deoarece dispoziția nr. 749/2007 a I.G.P.R. nu a analizat fondul cauzei, probatoriul pe baza căruia s-a stabilit vinovăția, ci doar carențele de ordin formal ale dispoziției nr. 109/2007 a I.P.J. Suceava.

Din coroborarea dispozițiilor art. 60 alin. (2), cu referire la art. 15 lit. c) din Legea nr. 360/2002 cu dispozițiile art. 55 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 400/2004 rezultă că, în procedura de stabilire a răspunderii disciplinare, Consiliul de disciplină prezintă șefului unității care l-a învestit încheierea și dosarul de cercetare prealabilă. Pe această bază, șeful unității poate hotărî că nu este de acord cu sancțiunea propusă de Consiliu sau, dacă este cazul, emite dispoziția de sancționare a celui în cauză. Așadar șeful de unitate are atribuția expresă de a emite dispoziția de sancționare pentru orice sancțiune prevăzută de art. 58 din lege, cu excepția destituirii. Dar atunci când sancțiunea propusă de Consiliu este cea de destituire, „dispoziția” șefului de unitate va avea valoarea „propunerii” la care se referă art. 15 alin. (1) din lege. Dacă s-ar considera că propunerea Consiliului în sensul destituirii unui polițist ar trebui trimisă direct Inspectoratului General al Poliției Române, ca fiind singurul competent, efectul unei asemenea interpretări ar fi privarea celui sancționat de un grad de jurisdicție administrativă, căci n-ar mai putea contesta soluția adoptată de șeful unității la șeful ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea. Pe de altă parte, o asemenea interpretare ar duce la o pre-judecare a abaterilor disciplinare cercetate de Consiliu, căci-din momentul în care acesta ar propune sancțiunea „destituirii” – încheierea și dosarul ar trebui trimise direct Inspectorului General al I.G.P.R., ca și cum, din punct de vedere formal, nu s-ar mai putea concepe sancționarea faptelor constituind abateri altfel decât cu destituirea. Este cert astfel că, prin mecanismul procedural prevăzut sumar de Legea nr. 360/2002 și în detaliu de Ordinul MIA nr. 400/2004, o propunere de sancționare a unui agent de poliție cu „destituirea” formulată de Consiliul de disciplină, va fi întotdeauna supusă unui control dublu: cel al șefului ierarhic (care a și dispus începerea cercetării) și cel al I.G.P.R. care se pronunță, din punct de vedere administrativ, în ultimă instanță. La fel a decurs situația de fapt și în speță, astfel încât cerința din art. 60 alin. (2), cu trimitere la art. 15 alin. (1) lit. c), a fost respectată.

Dispozițiile art. 59 alin. (7) din lege și cele ale art. 52 din Ordinul MAI nr. 400/2004, care prevăd dreptul polițistului cercetat de a fi asistat de un alt polițist, nu dispun nimic în legătură cu dreptul și obligația acestuia din urmă de a semna actele de cercetare prealabilă și depozițiile martorilor. Ca urmare, nu poate fi stabilită o sancțiune în sensul anulării actelor, în lipsa unui text normativ expres. De asemenea, dispozițiile art. 53 din ordin nu prevăd că încheierea întocmită de Consiliu ar trebui să cuprindă „depoziția” reprezentantului polițistului cercetat. În speță, după terminarea primei cercetări prealabile și emiterea Încheierii nr. 1 din 19 ianuarie 2007 a Consiliului de disciplină, reprezentantul recurentului, comisar B.M., a formulat un punct de vedere, comunicat la I.P.J. Suceava sub nr. 16 din 24 ianuarie 2007, propunând aplicarea sancțiunii „amânării promovării în gradul profesional următor pentru o perioadă de doi ani”(fila 46 dosar fond I). După cea de-a doua cercetare, același apărător își exprimă opinia cu adresa nr. 46 din 2 martie 2007 (fila 27 fond I), după Încheierea nr. 5 din 27 februarie 2007 a Consiliului de disciplină, dar numai în legătură cu probatoriul și apărările polițistului cercetat, nu și asupra sancțiunii concrete aplicabile. Asemenea opinii nu au însă nici o relevanță juridică în cauză, întrucât legiuitorul nu le-a stabilit vreo valoare ori forță obligatorie.

Dispozițiile art. 59 alin. (8) din lege prevăd că la stabilirea sancțiunii „se ține seama” de activitatea desfășurată anterior, dar și de aspecte care țin de fapta care face obiectul cercetării: împrejurările, cauzele, gravitatea și consecințele ei. Așadar, la aplicarea sancțiunii conduita disciplinară anterioară este relevantă, dar nu drept criteriu exclusiv și suficient. În speță, gravitatea faptei, dar și a consecințelor ei sunt elemente determinante pentru ca instanța să considere sancțiunea proporțională cu abaterea.

Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) din lege, termenul de contestare a sancțiunii este de 5 zile și el curge de la data luării la cunoștință a dispoziției de sancționare. În speță, Dispoziția nr. 246/2007 a I.P.J. Suceava a fost emisă la 5 martie 2007, iar contestația polițistului a fost redactată la 6 martie 2007. Din dosar nu rezultă însă data comunicării actului și nici cea a înregistrării contestației la I.P.J. Suceava. Este cert însă că recurentul s-a grăbit să depună contestația, căci termenul legal de 5 zile, calculat pe zile libere și prorogat până în prima zi lucrătoare, conform dispozițiilor art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ., se împlinea la data de 12 martie 2007 (luni). Așadar, termenul legal este de 5 (cinci) zile, iar nu de 15 (cincisprezece) zile cum pretinde recurentul, astfel încât acesta era dator a-și formula toate apărările până la 12 martie. De altfel, recurentul cunoștea foarte bine acuzațiile care i se aduceau și probele pe care se bazau ele, întrucât prima Încheiere a Consiliului de disciplină emisă în urma cercetării, ca și dispoziția de sancționare întemeiată pe ea, fuseseră invalidate de I.G.P.R. prin dispoziția nr. 749 din 7 februarie 2007, cercetarea fiind reluată.

Pentru a stabili dacă și în ce măsură instanța de fond a respectat principiile procedurale privind rolul activ, contradictorialitatea și nemijlocirea în administrarea probelor, trebuie avută în vedere natura specială a procedurii administrative de cercetare prealabilă a faptelor care sunt considerate abateri disciplinare în cazul polițiștilor. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 360/2002, sancțiunile disciplinare se stabilesc și se aplică numai după cercetarea prealabilă efectuată de șeful unității ori de polițiști anume desemnați și după consultarea consiliilor de disciplină. Același articol reglementează respectarea principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare, deoarece: alin. (5) obligă la ascultarea celui în cauză și la consemnarea susținerilor sale; alin. (6) instituie dreptul polițistului de a cunoaște în întregime actele cercetării și a solicita probe în apărare; alin. (7) consacră dreptul celui cercetat de a fi asistat de un alt polițist. Pe baza acestui text legal, Ordinul MAI nr. 400/2004 prevede în Capitolul III Secțiunea a doua „Procedura cercetării prealabile” în mod detaliat și întemeiată pe instituțiile procesuale esențiale specifice codului de procedură civilă: imparțialitatea „instanței” administrative; abținerea și recuzarea; citarea polițistului cercetat; administrarea probelor cu înscrisuri, martori și desfășurarea altor activități specifice, necesare completării datelor și informațiilor, atât de către ofițerii însărcinați cu cercetarea prealabilă, cât și la cererea celui cercetat. Așadar, în cadrul cercetării prealabile probele sunt discutate în contradictoriu, inclusiv audierea martorilor. În speță, reclamantul a solicitat, prin cererea introductivă depusă la Tribunalul Suceava, proba cu înscrisuri, dar și „declarații de martori” fără a preciza numele lor și nici teza probatorie. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de probatorii la termenele ulterioare. După declinarea soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, reclamantul a solicitat la 5 decembrie 2007 proba cu doi martori pe care se angaja „să-i numească separat”, pentru a dovedi netemeinicia și nelegalitatea celor două dispoziții atacate (filele 11, 12 fond I). Dar cauza fusese deja dezbătută la 3 decembrie 2007 când reclamantul, deși legal citat (fila 8 dosar), a lipsit de la dezbateri. Instanța a amânat pronunțarea la 10 decembrie 2007, pentru a da posibilitatea apărătorului reclamantului de a depune concluzii scrise. Așadar, coroborând dispozițiile legale privind procedura cercetării prealabile cu situația de fapt existentă în speță, Curtea de față consideră că administrarea probelor în contradictoriu și nemijlocit în fața Consiliului de disciplină a fost de natură a asigura reclamantului dreptul la apărare, astfel încât o reaudiere a martorilor în instanță nu era esențială. Pe de altă parte, soluționarea în contenciosul administrativ a cererii de anulare a celor două dispoziții presupune ca reclamantul să dovedească nelegalitatea și netemeinicia lor, în condițiile în care aceste acte administrative se bucură de prezumția de legalitate. Or, reclamantul avea el, în primul rând, obligația de a solicita instanței probele pe care le considera importante, dar nu a făcut-o motivat, procedural și în timp util. Așa fiind, nu se poate reține culpa instanței de fond de a nu-și fi exercitat rolul activ, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. prevăd dreptul judecătorului de a le cere părților explicații ori de a pune în dezbaterea lor împrejurări de fapt sau de drept, chiar nemenționate în acțiune, dar nu o obligație de această natură. În raport cu situația de fapt și cea juridică existente în speță, cele statuate de Curtea de la Strasbourg în cauza citată de recurent nu au relevanță aici, întrucât situația de fapt în cauza de față este diferită, iar procedura administrativă în fața comisiei de disciplină a respectat toate principiile statuate de Ordinul MAI nr. 400/2002.

Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, în cazul în care împotriva polițistului s-a început urmărirea penală sau acesta a fost trimis în judecată, menținerea sa în activitate se hotărăște după soluționarea definitivă a cauzei, cu excepția situației în care a comis și alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obișnuită. Recurentul a invocat acest text, dar l-a citat trunchiat. Or, în speță, sunt aplicabile tocmai dispozițiile excepției. Prin dispoziția de sancționare nr. 246/2007 recurentul a fost destituit pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 57 lit. b): „neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefi” și lit. d) teza a doua „lipsa de solicitudine în relațiile cu cetățenii”. Concret, faptele săvârșite de polițist au fost: că nu a intervenit, în noaptea de 6/7 ianuarie 2007, în momentul în care numitul V.G. îl lovea pe numitul P.C. și respectiv că după apelul victimei la telefonul S.U. 112, reclamantul a raportat că sesizarea nu se confirmă, deoarece apelantul era în stare avansată de ebrietate. Iar, în urma loviturilor primite, P.C. a fost internat în spital în stare foarte gravă, necesitând o intervenție chirurgicală imediată și fiindu-i pusă în pericol viața. Pe de altă parte, prin Rechizitoriul din 20 februarie 2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, pronunțat în dosarul nr. 7/P/2007 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a recurentului-reclamant din cauza de față, pentru săvârșirea infracțiunilor de : „vătămare corporală gravă” [art. 182 alin. (2) C. pen.]; „fals intelectual” [art. 289 alin. (1) C. pen.]; „uz de fals” [art. 291 C. pen.; și „încercarea de a determina mărturia mincinoasă” art. 261 alin. (1) C. pen.]. Comparând cele două acte și faptele care au făcut obiectul sancționării (în sens larg) recurentului, este evident că cele descrise drept abateri disciplinare se conturează distinct în raport cu faptele penale descrise în rechizitoriu. Așa fiind, în speță nu erau incidente dispozițiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., căci infracțiunile pentru care s-a început urmărirea penală nu au o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii care urma a se pronunța în contenciosul administrativ.