ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4747/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4747/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 215 din 10

decembrie 2007 a Curții de Apel Suceava, a fost respinsă, ca nefondată,

acțiunea reclamantului I.D.D., formulată în contradictoriu cu I.G.P.R. și I.P.J.

Suceava și având ca obiect anularea Dispozițiilor nr. 1045 din 16 martie 2007

și respectiv a Dispozițiilor nr. 246 din 5 martie 2007, emise de pârâți.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut în fapt: că reclamantul, având funcția de ajutor de șef de post la

Postul de poliție al comunei Moldovița, fiind în serviciu de patrulare în

noaptea de 6-7 ianuarie 2007, împreună cu agentul șef N.M., nu a intervenit

pentru aplanarea conflictului ivit între doi cetățeni; că, după ce victima

violențelor P.C. a apelat serviciul 112, reclamantul a raportat că sesizarea nu

se confirmă, întrucât persoana se afla în stare de ebrietate, urmând ca el să o

sancționeze în baza Legii nr. 61/1991.

În drept, instanța a constatat că

sancționarea reclamantului, prin cele două dispoziții, s-a dispus corect,

întrucât el a încălcat dispozițiile art. 41 lit. b) din Legea nr. 360/2002 prin

Statutul polițistului și pe cele ale art. 16 din „Concepția unitară privind

modul de acțiune al efectivelor de poliție pentru preluarea și rezolvarea

evenimentelor semnalate prin Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență”.

Instanța a înlăturat apărările

reclamantului privind situația de fapt diferită din noaptea incidentului în

sensul că persoana care a sunat la 112 se afla căzută în stare de ebrietate în

fața postului de poliție, iar raportul asupra apelului l-ar fi întocmit colegul

său de patrulare. A constatat instanța, pe baza probelor, că reclamantul este

vinovat, iar sancțiunea aplicată reflectă gravitatea abaterii disciplinare

săvârșite.

De asemenea, a constatat că au fost respectate

dispozițiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, precum și procedura

disciplinară prevăzută de Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.

400/2004.

Împotriva acestei sentințe a declarat în

termen recursul de față reclamantul, cererea fiind legal timbrată (fila 16).

În motivarea cererii, recurentul critică

sentința ca netemeinică și nelegală, arătând:

- Că, inițial, recurentul a fost

destituit din poliție prin dispozițiile nr. 109 din 24 ianuarie 2007 a I.P.J.

Suceava, un act abuziv care a și fost anulat în urma contestației sale, I.G.P.R.,

prin Dispoziția nr. 749 din 7 februarie 2007, ordonând reanalizarea cazului de

către un nou Consiliu de disciplină.

Ulterior, s-a emis Dispoziția nr. 246 din

5 martie 2007 prin care s-a aplicat aceeași sancțiune.

- Că Dispoziția nr. 246/2007 a fost emisă

de autoritatea necompetentă, întrucât, conform art. 60 pct. 2 din Legea nr.

360/2002, destituirea din poliție se dispune în mod corespunzător de persoanele

care, potrivit art. 15, au competența să acorde gradele profesionale ale

polițiștilor, iar art. 15 menționează „inspectoratul general al Poliției, la

propunerea șefilor unităților de poliție”, deci competent era I.G.P.R.

- Că reprezentantul ales de recurent din

cadrul Corpului Național al Polițiștilor, conform art. 59 pct. 4 din Legea nr.

360/2002, nu a fost prezent la efectuarea actelor de cercetare prealabilă,

semnătura sa nefiind pe actele de cercetare și nici pe depozițiile martorilor,

iar depoziția reprezentantului (favorabilă recurentului) nu a fost consemnată.

- Că au fost încălcate dispozițiile art. 59

pct. 8 din Legea nr. 360/2002, întrucât la stabilirea sancțiunii nu s-a ținut

cont de activitatea desfășurată anterior de recurent care a avut an de an

calificativul „foarte bine”.

- Că recurentului i-a fost acordat un

termen de numai 5 zile pentru a contesta dispoziția, acesta incluzând și două

zile nelucrătoare, astfel fiind încălcate dispozițiile art. 61 pct. 1 din lege

care prevăd un termen de 15 zile de la luarea la cunoștință, iar recurentului

fiindu-i încălcat dreptul de apărare.

- Că instanța de fond nu și-a exercitat

rolul activ, în virtutea căruia trebuia să ordone audierea martorilor din

lucrările de a cercetarea prealabilă, ceea ce ar fi dus și la respectarea

principiului contradictorialității și al nemijlocirii.

Consideră

recurentul că acest mod de a proceda al instanței este în contradicție și cu

jurisprudența CEDO care, în cauza „Anghel contra României”, a reținut că „instanțele

judiciare interne au dat crezare declarațiilor de martori a două persoane

implicate direct in incident fără a încerca să rețină declarațiile altor

persoane prezente în momentul desfășurării evenimentelor sau respingându-le

nemotivat pe cele favorabile reclamantului. In plus, una dintre declarațiile de

martor reținute de către instanța judiciară nu a fost dată în ședință publică,

în fața reclamantului, ci luată în ziua în care s-au desfășurat evenimentele,

fără ca persoana în cauză să mai fie chemată să își susțină declarația în

cadrul procedurii judiciare ".

Ca urmare, invocă recurentul o

vătămare a sa, în sensul dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

- Că , în condițiile în care, în legătură

cu aceleași fapte, a fost întocmit dosarul penal nr. 1139/86/2007, instanța ar

fi trebuit să se pronunțe asupra suspendării cauzei, conform dispozițiilor art.

244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei penale. Arată recurentul

că suspendarea cauzei, în această situație, este prevăzută în mod implicit și

de Legea nr. 360/2002 care, la art. 65 pct. 1 precizează că, în cazul în care

împotriva polițistului s-a început urmărirea penală ori a fost trimis în

judecată, menținerea sa în activitate se hotărăște după soluționarea definitivă

a cauzei.

În drept, invocă recurentul dispozițiile

art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul

art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul nu se fondează.

dispoziție de sancționare a recurentului cu privire la aceleași fapte a fost

desființată de I.G.P.R. nu are relevanță asupra temeiniciei sancțiunii aplicate

ulterior, deoarece dispoziția nr. 749/2007 a I.G.P.R. nu a analizat fondul cauzei,

probatoriul pe baza căruia s-a stabilit vinovăția, ci doar carențele de ordin

formal ale dispoziției nr. 109/2007 a I.P.J. Suceava.

art. 60 alin. (2), cu referire la art. 15 lit. c) din Legea nr. 360/2002 cu

dispozițiile art. 55 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 400/2004 rezultă că, în

procedura de stabilire a răspunderii disciplinare, Consiliul de disciplină prezintă

șefului unității care l-a învestit încheierea și dosarul de cercetare

prealabilă. Pe această bază, șeful unității poate hotărî că nu este de acord cu

sancțiunea propusă de Consiliu sau, dacă este cazul, emite dispoziția de

sancționare a celui în cauză.

Așadar șeful de unitate are atribuția

expresă de a emite dispoziția de sancționare pentru orice sancțiune prevăzută

de art. 58 din lege, cu excepția destituirii. Dar atunci când sancțiunea

propusă de Consiliu este cea de destituire, „dispoziția” șefului de unitate va

avea valoarea „propunerii” la care se referă art. 15 alin. (1) din lege.

Dacă s-ar considera că propunerea

Consiliului în sensul destituirii unui polițist ar trebui trimisă direct

Inspectoratului General al Poliției Române, ca fiind singurul competent,

efectul unei asemenea interpretări ar fi privarea celui sancționat de un grad

de jurisdicție administrativă, căci n-ar mai putea contesta soluția adoptată de

șeful unității la șeful ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea. Pe

de altă parte, o asemenea interpretare ar duce la o pre-judecare a abaterilor

disciplinare cercetate de Consiliu, căci-din momentul în care acesta ar propune

sancțiunea „destituirii” – încheierea și dosarul ar trebui trimise direct

Inspectorului General al I.G.P.R., ca și cum, din punct de vedere formal, nu

s-ar mai putea concepe sancționarea faptelor constituind abateri altfel decât cu

destituirea.

Este cert astfel că, prin mecanismul

procedural prevăzut sumar de Legea nr. 360/2002 și în detaliu de Ordinul MIA

nr. 400/2004, o propunere de sancționare a unui agent de poliție cu

„destituirea” formulată de Consiliul de disciplină, va fi întotdeauna supusă

unui control dublu: cel al șefului ierarhic (care a și dispus începerea

cercetării) și cel al I.G.P.R. care se pronunță, din punct de vedere

administrativ, în ultimă instanță.

La fel a decurs situația de fapt și în

speță, astfel încât cerința din art. 60 alin. (2), cu trimitere la art. 15

alin. (1) lit. c), a fost respectată.

ale art. 52 din Ordinul MAI nr. 400/2004, care prevăd dreptul polițistului

cercetat de a fi asistat de un alt polițist, nu dispun nimic în legătură cu

dreptul și obligația acestuia din urmă de a semna actele de cercetare

prealabilă și depozițiile martorilor. Ca urmare, nu poate fi stabilită o

sancțiune în sensul anulării actelor, în lipsa unui text normativ expres.

De asemenea, dispozițiile art. 53 din

ordin nu prevăd că încheierea întocmită de Consiliu ar trebui să cuprindă

„depoziția” reprezentantului polițistului cercetat.

În speță, după terminarea primei

cercetări prealabile și emiterea Încheierii nr. 1 din 19 ianuarie 2007 a

Consiliului de disciplină, reprezentantul recurentului, comisar B.M., a

formulat un punct de vedere, comunicat la I.P.J. Suceava sub nr. 16 din 24

ianuarie 2007, propunând aplicarea sancțiunii „amânării promovării în gradul

profesional următor pentru o perioadă de doi ani”(fila 46 dosar fond I). După

cea de-a doua cercetare, același apărător își exprimă opinia cu adresa nr. 46

din 2 martie 2007 (fila 27 fond I), după Încheierea nr. 5 din 27 februarie 2007

a Consiliului de disciplină, dar numai în legătură cu probatoriul și apărările

polițistului cercetat, nu și asupra sancțiunii concrete aplicabile. Asemenea

opinii nu au însă nici o relevanță juridică în cauză, întrucât legiuitorul nu

le-a stabilit vreo valoare ori forță obligatorie.

lege prevăd că la stabilirea sancțiunii „se ține seama” de activitatea

desfășurată anterior, dar și de aspecte care țin de fapta care face obiectul

cercetării: împrejurările, cauzele, gravitatea și consecințele ei. Așadar, la

aplicarea sancțiunii conduita disciplinară anterioară este relevantă, dar nu

drept criteriu exclusiv și suficient.

În speță, gravitatea faptei, dar și a

consecințelor ei sunt elemente determinante pentru ca instanța să considere

sancțiunea proporțională cu abaterea.

din lege, termenul de contestare a sancțiunii este de 5 zile și el curge de la

data luării la cunoștință a dispoziției de sancționare.

În speță, Dispoziția nr. 246/2007 a I.P.J.

Suceava a fost emisă la 5 martie 2007, iar contestația polițistului a fost

redactată la 6 martie 2007. Din dosar nu rezultă însă data comunicării actului

și nici cea a înregistrării contestației la I.P.J. Suceava.

Este cert însă că recurentul s-a grăbit

să depună contestația, căci termenul legal de 5 zile, calculat pe zile libere

și prorogat până în prima zi lucrătoare, conform dispozițiilor art. 101 alin. (1)

și (5) C. proc. civ., se împlinea la data de 12 martie 2007 (luni).

Așadar, termenul legal este de 5 (cinci)

zile, iar nu de 15 (cincisprezece) zile cum pretinde recurentul, astfel încât

acesta era dator a-și formula toate apărările până la 12 martie. De altfel,

recurentul cunoștea foarte bine acuzațiile care i se aduceau și probele pe care

se bazau ele, întrucât prima Încheiere a Consiliului de disciplină emisă în

urma cercetării, ca și dispoziția de sancționare întemeiată pe ea, fuseseră

invalidate de I.G.P.R. prin dispoziția nr. 749 din 7 februarie 2007, cercetarea

fiind reluată.

instanța de fond a respectat principiile procedurale privind rolul activ,

contradictorialitatea și nemijlocirea în administrarea probelor, trebuie avută

în vedere natura specială a procedurii administrative de cercetare prealabilă a

faptelor care sunt considerate abateri disciplinare în cazul polițiștilor.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 59

din Legea nr. 360/2002, sancțiunile disciplinare se stabilesc și se aplică

numai după cercetarea prealabilă efectuată de șeful unității ori de polițiști

anume desemnați și după consultarea consiliilor de disciplină.

Același articol reglementează respectarea

principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare,

deoarece: alin. (5) obligă la ascultarea celui în cauză și la consemnarea susținerilor

sale; alin. (6) instituie dreptul polițistului de a cunoaște în întregime

actele cercetării și a solicita probe în apărare; alin. (7) consacră dreptul

celui cercetat de a fi asistat de un alt polițist.

Pe baza acestui text legal, Ordinul MAI

nr. 400/2004 prevede în Capitolul III Secțiunea a doua „Procedura cercetării

prealabile” în mod detaliat și întemeiată pe instituțiile procesuale esențiale

specifice codului de procedură civilă: imparțialitatea „instanței”

administrative; abținerea și recuzarea; citarea polițistului cercetat;

administrarea probelor cu înscrisuri, martori și desfășurarea altor activități

specifice, necesare completării datelor și informațiilor, atât de către

ofițerii însărcinați cu cercetarea prealabilă, cât și la cererea celui

cercetat.

Așadar, în cadrul cercetării prealabile

probele sunt discutate în contradictoriu, inclusiv audierea martorilor.

În speță, reclamantul a solicitat, prin cererea

introductivă depusă la Tribunalul Suceava, proba cu înscrisuri, dar și

„declarații de martori” fără a preciza numele lor și nici teza probatorie.

Reclamantul nu a formulat nicio cerere de probatorii la termenele ulterioare.

După declinarea soluționării cauzei în

favoarea Curții de Apel Suceava, reclamantul a solicitat la 5 decembrie 2007

proba cu doi martori pe care se angaja „să-i numească separat”, pentru a dovedi

netemeinicia și nelegalitatea celor două dispoziții atacate (filele 11, 12 fond

I).

Dar cauza fusese deja dezbătută la 3

decembrie 2007 când reclamantul, deși legal citat (fila 8 dosar), a lipsit de

la dezbateri. Instanța a amânat pronunțarea la 10 decembrie 2007, pentru a da

posibilitatea apărătorului reclamantului de a depune concluzii scrise.

Așadar, coroborând dispozițiile legale

privind procedura cercetării prealabile cu situația de fapt existentă în speță,

Curtea de față consideră că administrarea probelor în contradictoriu și

nemijlocit în fața Consiliului de disciplină a fost de natură a asigura

reclamantului dreptul la apărare, astfel încât o reaudiere a martorilor în

instanță nu era esențială.

Pe de altă parte, soluționarea în

contenciosul administrativ a cererii de anulare a celor două dispoziții

presupune ca reclamantul să dovedească nelegalitatea și netemeinicia lor, în

condițiile în care aceste acte administrative se bucură de prezumția de

legalitate. Or, reclamantul avea el, în primul rând, obligația de a solicita

instanței probele pe care le considera importante, dar nu a făcut-o motivat,

procedural și în timp util.

Așa fiind, nu se poate reține culpa

instanței de fond de a nu-și fi exercitat rolul activ, cu atât mai mult cu cât dispozițiile

art. 129 alin. (4) C. proc. civ. prevăd dreptul judecătorului de a le cere

părților explicații ori de a pune în dezbaterea lor împrejurări de fapt sau de

drept, chiar nemenționate în acțiune, dar nu o obligație de această natură.

În raport cu situația de fapt și cea

juridică existente în speță, cele statuate de Curtea de la Strasbourg în cauza

citată de recurent nu au relevanță aici, întrucât situația de fapt în cauza de

față este diferită, iar procedura administrativă în fața comisiei de disciplină

a respectat toate principiile statuate de Ordinul MAI nr. 400/2002.

din Legea nr. 360/2002, în cazul în care împotriva polițistului s-a început

urmărirea penală sau acesta a fost trimis în judecată, menținerea sa în activitate

se hotărăște după soluționarea definitivă a cauzei, cu excepția situației în

care a comis și alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară

obișnuită.

Recurentul a invocat acest text, dar l-a

citat trunchiat. Or, în speță, sunt aplicabile tocmai dispozițiile excepției.

Prin dispoziția de sancționare nr.

246/2007 recurentul a fost destituit pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de

art. 57 lit. b): „neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de

serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefi” și lit. d) teza a doua „lipsa

de solicitudine în relațiile cu cetățenii”. Concret, faptele săvârșite de

polițist au fost: că nu a intervenit, în noaptea de 6/7 ianuarie 2007, în

momentul în care numitul V.G. îl lovea pe numitul P.C. și respectiv că după

apelul victimei la telefonul S.U. 112, reclamantul a raportat că sesizarea nu

se confirmă, deoarece apelantul era în stare avansată de ebrietate. Iar, în

urma loviturilor primite, P.C. a fost internat în spital în stare foarte gravă,

necesitând o intervenție chirurgicală imediată și fiindu-i pusă în pericol

viața.

Pe de altă parte, prin Rechizitoriul din

20 februarie 2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, pronunțat în

dosarul nr. 7/P/2007 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și

trimiterea în judecată a recurentului-reclamant din cauza de față, pentru

săvârșirea infracțiunilor de : „vătămare corporală gravă” [art. 182 alin. (2) C.

pen.]; „fals intelectual” [art. 289 alin. (1) C. pen.]; „uz de fals” [art. 291 C.

pen.; și „încercarea de a determina mărturia mincinoasă” art. 261 alin. (1) C.

pen.].

Comparând cele două acte și faptele care

au făcut obiectul sancționării (în sens larg) recurentului, este evident că

cele descrise drept abateri disciplinare se conturează distinct în raport cu

faptele penale descrise în rechizitoriu.

Așa fiind, în speță nu erau incidente

dispozițiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., căci infracțiunile pentru care s-a

început urmărirea penală nu au o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii care

urma a se pronunța în contenciosul administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

I.D.D. împotriva sentinței civile nr. 215 din 10 decembrie 2007 a Curții de

Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

decembrie 2008.