ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4167/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4167/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 2531/2002, reclamanta G.O.C.H.B.V., prin reprezentant SC E.R. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea deciziei nr. 337 din 29 august 2002 emisă de pârât și, trimiterea cauzei, președintelui Consiliului Concurenței pentru soluționarea pe fond a plângerii formulate împotriva deciziei Consiliului Concurenței nr. 263 din 4 iulie 2002. Reclamanta a arătat, în motivarea cererii, că prin decizia nr. 263 din 4 iulie 2002 emisă de pârât a fost sancționată cu plata unei amenzi în valoare de 16.028.850.475 lei, reprezentând 4,53% din cifra de afaceri realizată în anul 2001. Prin decizia nr. 337 din 29 august 2002 emisă de asemenea de pârât, plângerea sa adresată Consiliului Concurenței împotriva deciziei nr. 263/2002, a fost respinsă ca tardiv introdusă.
Reclamanta susține că a formulat plângerea împotriva deciziei nr. 263/2002 emisă de pârât, potrivit art. 60 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei. Prin decizia nr. 1548 din 10 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința Curții de Apel București, a anulat decizia emisă de pârât și a trimis cauza spre soluționare pe fond a plângerii Consiliului Concurenței. La data de 18 aprilie 2005, pârâtul a formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei nr. 1548 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4770 din 6 octombrie 2005 a admis contestația în anulare, a anulat decizia nr. 1548 din 10 martie 2005 și a trimis dosarul la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea plângerii formulate de reclamantă împotriva deciziei nr. 263 din 4 iulie 2002 a Consiliului Concurenței. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1947 din 13 iulie 2007 a admis contestația formulată de reclamanta G.O.C.H.B.V. Olanda în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței și a anulat decizia nr .263 din 4 iulie 2002 emisă de pârât.
În motivarea soluției, s-a reținut că prin decizia nr. 1548 din 10 martie 2005 și prin decizia nr. 1770 din 10 octombrie 2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, excepția cu privire la tardivitatea contestației a fost soluționată, față de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., fiind anulată decizia nr. 337 din 29 august 2002 emisă de pârât și stabilindu-se că, reclamanta a formulat contestație în termen. Analizând cu precădere motivul de nelegalitate de ordine publică invocat de reclamantă, privitor la excepția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale, instanța de fond a reținut, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, aplicarea dreptului comun în materie contravențională, respectiv art. 13 din O.G.
nr. 2/2001 care prevede că, aplicarea sancțiunii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, iar în cazul contravențiilor continue, termenul curge de la data constatării faptei însă nu mai târziu de la data încetării acțiunii sale sau inacțiunii. În cauză fapta cu caracter contravențional reținută, având evident caracter continuu, a încetat însă înainte de data constatării ei. S-a stabilit că în perioada 8 noiembrie 1999-5 aprilie 2001, Consiliul Concurenței investiga fapta cu caracter anticoncurențial reținută, or contravenția fiind continuă, încetarea efectelor clauzei de neconcurență în contractul de asociere a avut loc odată cu anularea acesteia la 5 aprilie 2001, moment de la care începea să curgă termenul de 6 luni, potrivit art. 13 alin. (1) din O.G.
nr. 2/2001. Împrejurarea că investigația a fost finalizată la data de 14 mai 2002, iar sancțiunea a fost aplicată la 4 iulie 2002 nu prezintă relevanță, legea neprevăzând nici o dispoziție privind întreruperea curgerii termenului de aplicare a sancțiunii contravenționale pe durata efectuării investigației. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, pârâtul Consiliul concurenței invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a arătat că s-a constatat încălcarea de către SN R. SA și de G.O.C.H.B.V.
Olanda (G.O.C.H.), intimata-reclamantă din prezenta cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței nr. 21/1996, prin decizia Plenului Consiliului Concurenței nr. 168 din 14 mai 2002, potrivit prevederilor Legii nr. 21/1996, în vigoare la acea dată, individualizarea și aplicarea sancțiunii aplicate societății intimate s-a realizat printr-o decizie a Comisiei Consiliului Concurenței, nr. 263 din 4 iulie 2002, împotriva căreia societatea a formulat plângerea, soluționată în cauza de față. În opinia recurentului-pârât, în mod eronat a reținut instanța de fond că în cauză ar fi incidente dispozițiile O.G.
nr. 2/2001, respectiv a art. 13 care prevede că termenul de prescripție a dreptului de a aplica sancțiuni în materie contravențională este de 6 luni, în condițiile în care, fapta G.O.C.H., constatată prin decizia Plenului Consiliului Concurenței nr. 168 din 14 mai 2002 și sancționată prin decizia Comisiei Consiliului Concurenței nr. 263 din 4 iulie 2002, este o faptă cu caracter continuu, fiind săvârșită în perioada 8 noiembrie 1999 – 5 aprilie 2001. Astfel, față de data intrării în vigoare a O.G. nr. 2/2001, faptei contravenționale săvârșite de G.O.C.H. îi sunt incidente dispozițiile Legii nr. 32/1968, inclusiv în ceea ce privește termenul de prescripție de 3 luni și nu cel de 6 luni. A mai susținut recurentul că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică și pentru alte motive, solicitând examinarea și sub alte aspecte, în temeiul art. 304 1 C. proc.
civ. S-a învederat în acest sens că în prezenta cauză, contrar celor reținute de instanța de fond, fapta contravențională a intimatei având un caracter continuu, s-a epuizat în aprilie 2001, aceasta fiind data de la care ar începe să curgă termenul de prescripție. Cum actele dosarului atestă că investigația privind posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 de către G.O.C.H. și R. a fost declanșată prin Ordinul Președintelui nr. 102 din 8 noiembrie 1999, curgerea termenului de prescripție a fost întreruptă prin declanșarea investigației, reîncepând să curgă un nou termen la momentul stabilirii și constatării contravenției prin decizia plenului nr. 263 din 16 mai 2002, după cum a reținut și instanța supremă, prin decizia nr. 1045/2004.
De la această dată și până la emiterea deciziei de individualizare a sancțiunii s-a scurs o perioadă de numai 2 luni (14 mai 2002-4 iulie 2002) astfel că nu se poate afirma, în opinia recurentului că la momentul stabilirii sancțiunii, dreptul Consiliului de a aplica amenda în privința intimatei-reclamante ar fi fost prescris. În fine, recurentul a mai arătat că motivarea instanței de fond în sensul prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii și în consecință de anulare a deciziei nr. 263 din 4 iulie 2002, contravine analizei logice a unei fapte contravenționale, concluzia ce se desprinde fiind aceea că sancțiunea poate și chiar trebuie aplicată înainte de constatarea faptei.
Aceasta denotă că instanța de fond, neadmițând drept cauză de întrerupere a termenului de prescripție, declanșarea procedurii de investigație, nu acceptă nici natura derogatorie de la dreptul comun în materie contravențională, a procedurii de constatare și sancționare a unei fapte anticoncurențiale, complexă și specifică, ce implică o durată mai mare. Intimata-reclamantă G.O.C.H. a formulat concluzii scrise prin care, în combaterea motivelor de recurs formulate a arătat, în esență, că în ipoteza contravențiilor continue, cum este cazul în prezentul dosar, care se epuizase anterior emiterii deciziei nr. 168 din 24 mai 2002, nu există nici un temei legal care să susțină întreruperea termenului de prescripție, nefiind aplicabile cauzele de întrerupere din dreptul penal.
Intimata a mai arătat că susținerea recurentului privind interpretarea termenului de prescripție este chiar inutilă, căci în chiar ipoteza admiterii că termenul de prescripție a fost întrerupt la data epuizării contravenției, respectiv la 5 aprilie 2001, efectul întreruperii constă în curgerea unui nou termen, care fie că este de 6 sau de 3 luni, s-a împlinit oricum, atât anterior deciziei nr. 168 din 14 mai 2002 cât și anterior deciziei atacate.
În fine, intimata a indicat că prin decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de R. , în dosarul similar în care această societate a contestat, la rândul său decizia prin care fusese individualizată amenda aplicată pentru aceeași faptă anticoncurențială, instanța de recurs reținând că dreptul de a aplica amenda contravențională este prescris, stabilind că în cazul contravențiilor continue termenul de 6 luni curge de la data constatării faptei, însă nu mai târziu de data încetării acțiunii sau inacțiunii. Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului în raport de probele administrate, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc.
civ. dar și de criticile recurentului-pârât și de apărările intimatei, reține că nu se impune nici casarea și nici modificarea sentinței atacate, în considerarea celor în continuare arătate. Actele dosarului atestă, necontestat de ambele părți, că fapta cu caracter contravențional reținută și în sarcina reclamantei intimate, constând în înserarea clauzei de neconcurență în contractul de societate al noii SC G.O.C. România, înființată prin acordul SN R. SA și reclamanta G.O.C.H.B.V., a avut un caracter continuu, epuizându-se însă la data 5 aprilie 2001, când această clauză a fost anulată. Declanșarea investigației dispusă prin Ordinul nr. 102 din 8 noiembrie 1999 a avut drept efect constatarea încălcării de către reclamanta-intimată, a prevederilor art. 5 din Legea nr. 21/1996, prin decizia nr. 168 din 14 mai 2002, urmată de aplicarea amenzii contravenționale individualizate, prin decizia nr. 263 din 4 iulie 2002, emisă de Comisia Consiliului Concurenței.
Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, care a preluat în fond, cu nuanțări, principiul potrivit căruia aplicarea sancțiunii contravenționale se prescrie într-un termen determinat, calculat de la data săvârșirii faptei. Cum în cauză, fapta contravențională cu caracter continuu s-a epuizat la data de 5 aprilie 2001, în mod corect s-a apreciat că potrivit dreptului comun în materia contravențiilor și a interpretărilor doctrinare dar și jurisprudențiale, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la acea dată, termenul de prescripție privind aplicarea sancțiunii amenzii curge de la data constatării faptei, însă nu mai târziu de data încetării acțiunii sau inacțiunii.
O astfel de interpretare este conformă principiilor generale aplicabile în materie contravențională unde nu sunt admise „contravențiile perpetue” și nici „vinovățiile eterne”, nefiind reglementate nici cazuri de întrerupere, la care a făcut referire recurentul-intimat. Din această perspectivă, așadar, în raport de momentul încetării faptei contravenționale, aplicarea sancțiunii, în luna iulie 2002, apare ca fiind realizată în condițiile în care dreptul la aplicarea sancțiunii era deja prescris termenul, fie el de 6 luni sau de 3 luni, cum susține recurenta, fiind împlinit oricum, chiar anterior emiterii deciziei nr. 168 din 14 mai 2002. În plus, Înalta Curte nu poate să nu constate că în cauza de față soluția astfel pronunțată și confirmată se impune și în considerarea respectării practicii judiciare unitare și coerente deja cristalizată pentru cauze similare, după cum a statuat și C.E.D.O.
în jurisprudența sa relevantă. (a se vedea cauza Beian vs România). În acest sens trebuie arătat că prin decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curți, în cauza similară ce o privea pe SN R. SA, în care această societate a solicitat la rândul său anularea deciziei Comisie Consiliului Concurenței prin care îi fusese aplicată o amendă pentru aceeași faptă anticoncurențială constatată, s-a stabilit că în cazul contravențiilor continue termenul de prescripție curge de la momentul epuizării faptei, dacă acesta este anterior deciziei prin care este stabilit caracterul anticoncurențial al faptei investigate.
Reținând așadar identitatea de obiect și de cauză între cele două dosare, este de remarcat că această decizie anterioară, pronunțată de Înalta Curte în cazul SN R. SA este mai mult decât un simplu precedent judiciar, după cum bine a afirmat și intimata, astfel că se impune evident pentru respectarea principiului securității și siguranței juridice, afirmat de C.E.D.O., și o identitate de soluții. Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față, cu consecința menținerii soluției legale și temeinice a instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1947 din 13 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2008.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.