ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4167/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4167/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea în contencios administrativ
înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 2531/2002, reclamanta G.O.C.H.B.V.,
prin reprezentant SC E.R. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul
Concurenței, anularea deciziei nr. 337 din 29 august 2002 emisă de pârât și,
trimiterea cauzei, președintelui Consiliului Concurenței pentru soluționarea pe
fond a plângerii formulate împotriva deciziei Consiliului Concurenței nr. 263
din 4 iulie 2002.
Reclamanta a arătat, în motivarea cererii,
că prin decizia nr. 263 din 4 iulie 2002 emisă de pârât a fost sancționată cu
plata unei amenzi în valoare de 16.028.850.475 lei, reprezentând 4,53% din
cifra de afaceri realizată în anul 2001.
Prin decizia nr. 337 din 29 august 2002
emisă de asemenea de pârât, plângerea sa adresată Consiliului Concurenței
împotriva deciziei nr. 263/2002, a fost respinsă ca tardiv introdusă.
Reclamanta susține că a formulat
plângerea împotriva deciziei nr. 263/2002 emisă de pârât, potrivit art. 60
alin. (4) din Legea nr. 21/1996, în termen de 15 zile de la comunicarea
deciziei.
Prin decizia nr. 1548 din 10 martie 2005,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și
fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința Curții de
Apel București, a anulat decizia emisă de pârât și a trimis cauza spre
soluționare pe fond a plângerii Consiliului Concurenței.
La data de 18 aprilie 2005, pârâtul a
formulat contestație în anulare, solicitând anularea deciziei nr. 1548 din 10
martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal.
Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4770 din 6
octombrie 2005 a admis contestația în anulare, a anulat decizia nr. 1548 din 10
martie 2005 și a trimis dosarul la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea plângerii formulate de
reclamantă împotriva deciziei nr. 263 din 4 iulie 2002 a Consiliului
Concurenței.
Curtea de Apel București, secția a
VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1947 din
13 iulie 2007 a admis contestația formulată de reclamanta G.O.C.H.B.V. Olanda
în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței și a anulat decizia nr .263
din 4 iulie 2002 emisă de pârât.
În motivarea soluției, s-a reținut
că prin decizia nr. 1548 din 10 martie 2005 și prin decizia nr. 1770 din 10
octombrie 2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, excepția cu privire la tardivitatea contestației a
fost soluționată, față de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., fiind anulată
decizia nr. 337 din 29 august 2002 emisă de pârât și stabilindu-se că,
reclamanta a formulat contestație în termen.
Analizând cu precădere motivul de
nelegalitate de ordine publică invocat de reclamantă, privitor la excepția
prescripției aplicării sancțiunii contravenționale, instanța de fond a reținut,
în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 21/1996, aplicarea dreptului
comun în materie contravențională, respectiv art. 13 din O.G. nr. 2/2001 care
prevede că, aplicarea sancțiunii contravenționale se prescrie în termen de 6
luni de la data săvârșirii faptei, iar în cazul contravențiilor continue, termenul
curge de la data constatării faptei însă nu mai târziu de la data încetării
acțiunii sale sau inacțiunii. În cauză fapta cu caracter contravențional
reținută, având evident caracter continuu, a încetat însă înainte de data
constatării ei.
S-a stabilit că în perioada 8
noiembrie 1999-5 aprilie 2001, Consiliul Concurenței investiga fapta cu
caracter anticoncurențial reținută, or contravenția fiind continuă, încetarea
efectelor clauzei de neconcurență în contractul de asociere a avut loc odată cu
anularea acesteia la 5 aprilie 2001, moment de la care începea să curgă
termenul de 6 luni, potrivit art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.
Împrejurarea că investigația a fost
finalizată la data de 14 mai 2002, iar sancțiunea a fost aplicată la 4 iulie
2002 nu prezintă relevanță, legea neprevăzând nici o dispoziție privind
întreruperea curgerii termenului de aplicare a sancțiunii contravenționale pe
durata efectuării investigației.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs în termen, pârâtul Consiliul concurenței invocând în drept
prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Prin motivele de recurs dezvoltate,
recurentul a arătat că s-a constatat încălcarea de către SN R. SA și de G.O.C.H.B.V.
Olanda (G.O.C.H.), intimata-reclamantă din prezenta cauză a dispozițiilor art. 5
alin. (1) din Legea Concurenței nr. 21/1996, prin decizia Plenului Consiliului
Concurenței nr. 168 din 14 mai 2002, potrivit prevederilor Legii nr. 21/1996,
în vigoare la acea dată, individualizarea și aplicarea sancțiunii aplicate
societății intimate s-a realizat printr-o decizie a Comisiei Consiliului Concurenței,
nr. 263 din 4 iulie 2002, împotriva căreia societatea a formulat plângerea,
soluționată în cauza de față.
În opinia recurentului-pârât, în mod
eronat a reținut instanța de fond că în cauză ar fi incidente dispozițiile O.G.
nr. 2/2001, respectiv a art. 13 care prevede că termenul de prescripție a
dreptului de a aplica sancțiuni în materie contravențională este de 6 luni, în
condițiile în care, fapta G.O.C.H., constatată prin decizia Plenului
Consiliului Concurenței nr. 168 din 14 mai 2002 și sancționată prin decizia
Comisiei Consiliului Concurenței nr. 263 din 4 iulie 2002, este o faptă cu
caracter continuu, fiind săvârșită în perioada 8 noiembrie 1999 – 5 aprilie 2001.
Astfel, față de data intrării în vigoare a O.G. nr. 2/2001, faptei
contravenționale săvârșite de G.O.C.H. îi sunt incidente dispozițiile Legii nr.
32/1968, inclusiv în ceea ce privește termenul de prescripție de 3 luni și nu
cel de 6 luni.
A mai susținut recurentul că sentința
instanței de fond este nelegală și netemeinică și pentru alte motive,
solicitând examinarea și sub alte aspecte, în temeiul art. 304
1
C.
proc. civ.
S-a învederat în acest sens că în
prezenta cauză, contrar celor reținute de instanța de fond, fapta
contravențională a intimatei având un caracter continuu, s-a epuizat în aprilie
2001, aceasta fiind data de la care ar începe să curgă termenul de prescripție.
Cum actele dosarului atestă că investigația privind posibila încălcare a art. 5
alin. (1) din Legea nr. 21/1996 de către G.O.C.H. și R. a fost declanșată prin
Ordinul Președintelui nr. 102 din 8 noiembrie 1999, curgerea termenului de
prescripție a fost întreruptă prin declanșarea investigației, reîncepând să
curgă un nou termen la momentul stabilirii și constatării contravenției prin
decizia plenului nr. 263 din 16 mai 2002, după cum a reținut și instanța
supremă, prin decizia nr. 1045/2004.
De la această dată și până la
emiterea deciziei de individualizare a sancțiunii s-a scurs o perioadă de numai
2 luni (14 mai 2002-4 iulie 2002) astfel că nu se poate afirma, în opinia
recurentului că la momentul stabilirii sancțiunii, dreptul Consiliului de a
aplica amenda în privința intimatei-reclamante ar fi fost prescris.
În fine, recurentul a mai arătat că
motivarea instanței de fond în sensul prescripției dreptului de aplicare a
sancțiunii și în consecință de anulare a deciziei nr. 263 din 4 iulie 2002, contravine
analizei logice a unei fapte contravenționale, concluzia ce se desprinde fiind aceea
că sancțiunea poate și chiar trebuie aplicată înainte de constatarea faptei.
Aceasta denotă că instanța de fond,
neadmițând drept cauză de întrerupere a termenului de prescripție, declanșarea
procedurii de investigație, nu acceptă nici natura derogatorie de la dreptul
comun în materie contravențională, a procedurii de constatare și sancționare a
unei fapte anticoncurențiale, complexă și specifică, ce implică o durată mai
mare.
Intimata-reclamantă G.O.C.H. a formulat
concluzii scrise prin care, în combaterea motivelor de recurs formulate a
arătat, în esență, că în ipoteza contravențiilor continue, cum este cazul în
prezentul dosar, care se epuizase anterior emiterii deciziei nr. 168 din 24 mai
2002, nu există nici un temei legal care să susțină întreruperea termenului de
prescripție, nefiind aplicabile cauzele de întrerupere din dreptul penal.
Intimata a mai arătat că susținerea
recurentului privind interpretarea termenului de prescripție este chiar
inutilă, căci în chiar ipoteza admiterii că termenul de prescripție a fost întrerupt
la data epuizării contravenției, respectiv la 5 aprilie 2001, efectul întreruperii
constă în curgerea unui nou termen, care fie că este de 6 sau de 3 luni, s-a
împlinit oricum, atât anterior deciziei nr. 168 din 14 mai 2002 cât și anterior
deciziei atacate.
În fine, intimata a indicat că prin
decizia nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a
fost admis recursul declarat de R. , în dosarul similar în care această
societate a contestat, la rândul său decizia prin care fusese individualizată
amenda aplicată pentru aceeași faptă anticoncurențială, instanța de recurs
reținând că dreptul de a aplica amenda contravențională este prescris,
stabilind că în cazul contravențiilor continue termenul de 6 luni curge de la
data constatării faptei, însă nu mai târziu de data încetării acțiunii sau inacțiunii.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând actele și
lucrările dosarului în raport de probele administrate, de prevederile legale
incidente, incluzând art. 304
1
C. proc. civ. dar și de criticile
recurentului-pârât și de apărările intimatei, reține că nu se impune nici
casarea și nici modificarea sentinței atacate, în considerarea celor în
continuare arătate.
Actele dosarului atestă, necontestat de
ambele părți, că fapta cu caracter contravențional reținută și în sarcina
reclamantei intimate, constând în înserarea clauzei de neconcurență în
contractul de societate al noii SC G.O.C. România, înființată prin acordul SN R.
SA și reclamanta G.O.C.H.B.V., a avut un caracter continuu, epuizându-se însă
la data 5 aprilie 2001, când această clauză a fost anulată.
Declanșarea investigației dispusă prin
Ordinul nr. 102 din 8 noiembrie 1999 a avut drept efect constatarea încălcării
de către reclamanta-intimată, a prevederilor art. 5 din Legea nr. 21/1996, prin
decizia nr. 168 din 14 mai 2002, urmată de aplicarea amenzii contravenționale
individualizate, prin decizia nr. 263 din 4 iulie 2002, emisă de Comisia
Consiliului Concurenței.
Înalta Curte reține că instanța de fond a
făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor O.G. nr. 2/2001,
privind regimul juridic al contravențiilor, care a preluat în fond, cu
nuanțări, principiul potrivit căruia aplicarea sancțiunii contravenționale se
prescrie într-un termen determinat, calculat de la data săvârșirii faptei.
Cum în cauză, fapta contravențională cu
caracter continuu s-a epuizat la data de 5 aprilie 2001, în mod corect s-a
apreciat că potrivit dreptului comun în materia contravențiilor și a
interpretărilor doctrinare dar și jurisprudențiale, în lipsa unei reglementări
speciale în Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la acea dată, termenul de
prescripție privind aplicarea sancțiunii amenzii curge de la data constatării
faptei, însă nu mai târziu de data încetării acțiunii sau inacțiunii.
O astfel de interpretare este
conformă principiilor generale aplicabile în materie contravențională unde nu
sunt admise „contravențiile perpetue” și nici „vinovățiile eterne”, nefiind
reglementate nici cazuri de întrerupere, la care a făcut referire
recurentul-intimat.
Din această perspectivă, așadar, în
raport de momentul încetării faptei contravenționale, aplicarea sancțiunii, în
luna iulie 2002, apare ca fiind realizată în condițiile în care dreptul la
aplicarea sancțiunii era deja prescris termenul, fie el de 6 luni sau de 3
luni, cum susține recurenta, fiind împlinit oricum, chiar anterior emiterii
deciziei nr. 168 din 14 mai 2002.
În plus, Înalta Curte nu poate să nu
constate că în cauza de față soluția astfel pronunțată și confirmată se impune
și în considerarea respectării practicii judiciare unitare și coerente deja
cristalizată pentru cauze similare, după cum a statuat și C.E.D.O. în jurisprudența
sa relevantă. (a se vedea cauza Beian vs România).
În acest sens trebuie arătat că prin decizia
nr. 2673 din 19 aprilie 2005 a Înaltei Curți, în cauza similară ce o privea pe
SN R. SA, în care această societate a solicitat la rândul său anularea deciziei
Comisie Consiliului Concurenței prin care îi fusese aplicată o amendă pentru aceeași
faptă anticoncurențială constatată, s-a stabilit că în cazul contravențiilor
continue termenul de prescripție curge de la momentul epuizării faptei, dacă
acesta este anterior deciziei prin care este stabilit caracterul
anticoncurențial al faptei investigate.
Reținând așadar identitatea de obiect și
de cauză între cele două dosare, este de remarcat că această decizie
anterioară, pronunțată de Înalta Curte în cazul SN R. SA este mai mult decât un
simplu precedent judiciar, după cum bine a afirmat și intimata, astfel că se
impune evident pentru respectarea principiului securității și siguranței juridice,
afirmat de C.E.D.O., și o identitate de soluții.
Față de toate cele mai sus arătate, în
temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față, cu
consecința menținerii soluției legale și temeinice a instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței
civile nr. 1947 din 13 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18
noiembrie 2008.