ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1562/2009

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 172 din data de 4 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Buzău, inculpatul I.M. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., (cu excepția dreptului de a alege) pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., republicată, faptă din perioada 2004 -2007. Același inculpat a mai fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de spălare de bani, în baza art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare și un an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., (cu excepția dreptului de a alege).

În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., (cu excepția dreptului de a alege), de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei. C onform art. 350 C.proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului iar în baza art. 88 C. pen., s-a computat din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă a acestuia de la 29 aprilie 2008 la zi. În baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea apartamentului nr. 19 proprietatea inculpatului, situat în orașul Urziceni, județul Ialomița, cumpărat de inculpat conform contractului de vânzare cumpărare nr. 1313 din 22 octombrie 2007, autentificat la Biroul Notarial "C.E.N." din Urziceni.

A fost menținut sechestrul asigurător asupra acestui apartament, măsură dispusă prin Ordonanța D.I.I.CO.T., Biroul Teritorial Buzău, în dosar nr. 2/D/P din 14 mai 2008 și înscris la O.C.P.I. Ialomița, conform încheierii nr. 16574 din 22 mai 2008. În latură civilă inculpatul a fost obligat la plata sumei de 8000 Euro (contravaloarea în lei la data executării), cu titlu de daune morale către partea vătămată C.M. S-a luat act că părțile vătămate D.I. și D.A.M. , nu s-au constituit părți civile în procesul penal. Inculpatul a fost obligat la 2000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța o atare sentință, instanța de fond a reținut pe baza probelor administrate în cauză că, inculpatul I.M.

care locuiește în Buzău, căsătorit și are un copil minor, în perioada 2005-2007 a recrutat trei minore din județul Buzău, pe care Ie-a cunoscut la discoteca de pe raza localității de domiciliu sau prin intermediul altor persoane, acestea fiind de acord să practice prostituția. Astfel, în primăvara anului 2005 inculpatul a cunoscut-o pe minora D.I. în vârstă de 16 ani pe care a convins-o să o însoțească în Spania în scopul practicării prostituției și la data de 18 mai 2005, împreună cu aceasta au ajuns acolo, minora fiind găzduită și întreținută aproximativ două luni de inculpat. Întrucât minora nu avea vârsta de 18 ani nu a putut practica prostituția în club așa încât cei doi s-au mutat în Italia, în orașul Genova, unde inculpatul s-a preocupat de închirierea unei locuințe iar minora a fost trimisă "la stradă" pentru a practica prostituția.

S-a constatat că timp de aproximativ două luni minora a racolat clienți și a prestat servicii sexuale, banii obținuți (aproximativ 20.000 Euro ) fiind remiși inculpatului I.M. În continuare la data de 8 iunie 2005 inculpatul I.M. a părăsit teritoriul României împreună cu partea vătămată C.M., în vârstă de 17 ani și 8 luni și s-au deplasat în Italia, unde minora a fost cazată în același apartament cu partea vătămată D.I. În intervalul iunie - noiembrie 2005 minora C.M. a practicat prostituția jar banii obținuți, aprox. 60.000 Euro au fost dați inculpatului. În aceeași perioadă iunie 2005, inculpatul I.M. a revenit în țară și a convins-o pe minora M.C. în vârstă de 17 ani și 6 luni să îl însoțească în Italia pentru a practica prostituția, aceasta fiind de acord.

La data de 6 iulie 2005 minora a părăsit țara, s-a deplasat în Italia unde a fost așteptată de inculpat și găzduită în același apartament cu părțile vătămate C.M. și D.I. S-a stabilit că minora a practicat prostituția în perioada 10- 19 august 2005 iar suma obținută de 1780 Euro a fost dată inculpatului I.M., suma respectivă fiind regăsită chiar în agenda identificată la percheziția domiciliară a inculpatului. O altă minoră racolată de inculpatul I.M. este D.A.M. în vârstă de 17 ani, care a acceptat să-l însoțească pe inculpat în Italia, deplasarea având loc la 26 octombrie 2005. În perioada octombrie 2005 - decembrie 2006 minora a practicat prostituția iar banii de aproximativ 40.000 Euro au fost remiși inculpatului.

Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost reținute pe baza procesului verbal de sesizare din oficiu, declarațiile părților vătămate, procesele verbale de verificare a intrărilor - ieșirilor în/din România ale inculpatului și ale părților vătămate, adresele privind sumele de bani expediate prin sistemul bancar, procesul verbal întocmit cu ocazia efectuării percheziției domiciliare, procesele verbale de confruntare, declarații de martori și coroborate cu declarațiile inculpatului I.M. Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul I.M., care prin apărător ales a susținut că aceasta este nelegală și netemeinică. Un prim motiv de apel se referă la faptul că instanța de fond în mod greșit a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea de trafic de minori, în concurs cu infracțiunea de spălare de bani.

Aceasta deoarece probele administrate în cauză întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de minori, probele respective atestând o altă situație de fapt care nu concordă cu motivarea instanței de fond. S-a susținut că situația de fapt nu se coroborează cu adresa I.G.P.R. de ieșire și intrare din țară a inculpatului, iar pe de altă parte declarațiile părților vătămate sunt lipsite de obiectivitate și nu se coroborează cu cele date în fața instanței de fond. De asemenea niciuna dintre părțile vătămate nu au fost obligate de inculpat să se prostitueze iar acesta nu a profitat de vreo sumă de bani de pe urma lor.

O altă critică se referă la greșita condamnare a inculpatului și pentru infracțiunea de spălare de bani, aspect care vine în contradicție cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicând decizia penală nr. 3615 din 5 iulie 2007. Inculpatul consideră că nu se face vinovat de faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, așa încât se solicită admiterea apelului, desființarea sentinței, achitarea sa și ridicarea sechestrului asigurător aplecat asupra apartamentului. Prin decizia penală nr. 23 din 20 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul inculpatului. S-a dedus prevenția la zi și s-a menținut starea de arest a inculpatului.

A fost obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Verificând hotărârea atacată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, în raport de criticile invocate și din oficiu sub toate aspectele așa cum prevăd disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de apel a constatat că situația de fapt reținută de instanța de fond corespunde probelor administrate în cauză, în sensul că, în perioada 2005 - 2007 inculpatul I.M. a recrutat pe minorele C.M., M.C. , D.I. și D.A.M., pe care Ie-a transportat și găzduit în Italia în scopul exploatării acestora prin obligarea la practicarea prostituției. De asemenea, inculpatul în cursul anului 2007 a dobândit un imobil cumpărat din sumele de bani obținute din practicarea prostituției de către cele 4 minore.

Criticile invocate de inculpat în sensul că nu se face vinovat de săvârșirea celor două fapte, sunt neîntemeiate, vinovăția acestuia fiind dovedită cu declarațiile părților vătămate, procesele verbale întocmite de organele de poliție, adresele privind sumele de bani expediate prin sistemul bancar, procesul verbal de percheziție domiciliară, procesele verbale de confruntare, declarațiile de martori și coroborate cu declarațiile inculpatului. Probele respective dovedesc fără nici un fel de dubiu vinovăția inculpatului I.M., în comiterea infracțiunilor de trafic de minori și spălare de bani, așa încât în mod legal și temeinic prima instanță a dispus condamnarea acestuia, încadrările juridice ale faptelor fiind deasemeni corespunzătoare.

Și pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare a fost just individualizată în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen., instanța ținând seama de gravitatea faptelor, de modul și condițiile concrete în care au fost săvârșite, precum și persoana făptuitorului care nu are antecedente penale, este căsătorit și are un copil minor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.M. , invocând prin motivele scrise de recurs cazul de casare prev. de art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen. și solicitând achitarea pentru ambele infracțiuni deduse judecății, întrucât faptele nu există. Se susține astfel că probele administrate în cauză atestă o cu totul altă situație de fapt, neconformă cu cele reținute atât în actul de sesizare, cât și în considerentele hotărârilor criticate.

În privința infracțiunii de spălare de bani, se susține că subiectul activ al acestei infracțiuni nu poate fi același cu cel al infracțiunii de trafic de minori și că în cauză nu poate fi vorba despre câștiguri ilicite, câtă vreme părțile vătămate au relatat că nu au remis recurentului inculpat nicio sumă de bani. Tot prin motivele scrise de recurs, dar fără indicarea vreunui caz de casare, se critică instituirea sechestrului asigurător asupra unui bun(apartament) ce nu aparține în totalitate inculpatului, în condițiile în care coproprietar al aoestuia, conform contractului de vânzare- cumpărare, este și soția sa, care nu are calitatea de inculpat în această cauză. Cu ocazia dezbaterilor, s-a susținut și cazul de casare prev. de art. 385/9 pct. 14 C. proc.

pen., solicitându-se redozarea acesteia în funcție de circumstanțele reale și cele personale. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare sus-menționate, Curtea constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 62 C. proc. pen. în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Acestea nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., de către organele judiciare în urma examinării tuturor probelor administrate. Pe de altă parte, inculpatul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, iar declarațiile sale pot servi la aflarea adevărului ,numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză [art. 66 alin. (2) și art. 69 C. proc.

pen.]. Prin urmare, în procesul penal român nu există o ierarhizare a probelor, neavând preeminență cele administrate nemijlocit de către judecător în detrimentul celor administrate în faza de urmărire penală. În ipoteza în care se constată o contradicție, totală sau parțială între probatoriile administrate în cele două faze ale procesului penal, instanța de judecată le va reține motivat doar pe cele care se coroborează și exprimă adevărul judiciar. În speță, inculpatul a negat constant acuzațiile care i s-au adus, susținând în esență că, deși Ie-a cunoscut pe părțile vătămate , găzduindu-le în ltalia, nu a avut nicio implicare în practicarea prostituției de către acestea și nu a tras foloase de pe urma acestei activități.

Apărarea inculpatului a fost infirmată în cursul urmăririi penale în primul rând de declarațiile părților vătămate, din care rezultă că inculpatul Ie-a racolat în vederea practicării prostituției, le-a găzduit în acest scop în Italia și Ie-a exploatat sexual, însușindu-și aproape în totalitate sumele de bani obținute de părțile vătămate în urma practicării prostituției. Este adevărat că în fața judecătorului de la instanța de fond, unele dintre părțile vătămate (D.A.M. și D.I.) au revenit asupra declarațiilor inițiale încercând astfel să susțină poziția procesuală a inculpatului, însă în mod corect prima instanță Ie-a înlăturat ca fiind nesincere în condițiile în care respectivele părți nu au oferit nicio explicație logică și credibilă pentru această schimbare de atitudine.

Referirile făcute de inculpat, în apărarea sa, la datele exacte la care se reține că ar fi recrutat părțile vătămate, date care ar fi contradictorii, sunt fără relevanță, pentru că ceea ce interesează este implicarea inculpatului în practicarea prostituției de către părțile vătămate (sub forma recrutării sau găzduirii), în condiții le în care pe de o parte din verificările în baza de date a Inspectoratului General al Poliției de Frontieră rezultă că inculpatul a avut mai multe intrări și ieșiri în și din România în cursul anului 2005, iar pe de altă parte însuși inculpatul nu a negat faptul de a le fi cunoscut pe părțile vătămate încă dinainte ca acestea să ajungă în Italia și că ele și-au exprimat dorința de a practica prostituția.

În acest context, Curtea constată infracțiunea de trafic de minori în formă simplă prev. de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 incriminează deopotrivă recrutarea, transportarea, transferarea sau găzduirea unui minor, în scopul exploatării acestuia. Aceasta înseamnă că este suficientă dovedirea uneia dintre acțiunile prevăzute ca element material pentru a fi în prezența acestei infracțiuni, dacă și celelalte condiții de incriminare sunt întrunite. Or, este de observat că inculpatul nu a negat măcar găzduirea părților vătămate, iar cum aceasta s-a făcut în scopul exploatării sexuale a unor victime minore, așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, rezultă că soluția de condamnate a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori este legală și temeinică.

În ce privește infracțiunea de spălare de bani, incul patul a negat de asemenea comiterea ei, susținând în esență că apartamentul cumpărat în anul 2007 ar fi fost dobândit cu banii obținuți din munca prestată „la negru" în Italia și Spania. Din declarațiile părților vătămate date în faza de urmărire penală rezultă că sumele obținute de acestea din practicarea prostituției intrau aproape în totalitate în posesia inculpatului .acesta ținând o adevărată evidență a încasărilor și cheltuielilor .astfel cum rezultă din agenda identificata cu ocazia percheziției efectuate la domiciliul său (fil. 67 dup și 404 d. fond). Deși a susținut că a muncit în Italia și Spania, această împrejurare nu a fost dovedită decât prin declarațiile date de părțile vătămate D. și D.M.

în fața instanței (care însă nu au valoare probatorie, potrivit celor expuse anterior), de un văr al inculpatului (B.A.) și de o persoană care a fost cercetată pentru aceeași infracțiune, dar care nu a fost trimisă în judecată (C.Z.), acestea din urmă nefiind audiate decât în faza de judecată, depozițiile lor fiind evident pro causa. Din contră, martora C.C. care a practicat prostituția în Italia și a locuit cu inculpatul (fără a fi însă exploatată de către acesta), a arătat că în perioada cât ea a stat în Italia, inculpatul nu a muncit (fil. 162 d.u.p.). De asemenea, la dosar se află mai multe înscrisuri care atestă expedierea mai multor sume din străinătate în beneficiul inculpatului și familiei sale.

expeditori nefiind doar incul patul (așa cum poate s-ar fi impus dacă susținerile sale referitoare la proveniența banilor erau reale), ci și alte persoane. Mai mult. însuși inculpatul apare ca beneficiar al unor asemenea expedieri, făcute evident de către alte persoane, situație ce exclude posibilitatea ca sumele respective să fi fost obținute prin munca prestată de inculpat în străinătate. Frecvența și cuantumul sumelor expediate nu pot fi justificate prin munca prestată de inculpat, cu atât mai mult cu cât șederea sa în străinătate, ca și întreținerea familiei din România (soție care nu lucra și doi copii minori) presupuneau alte costuri, care diminuau în mod necesar eventualele câștiguri oneste ale inculpatului, făcând practic imposibilă achiziționarea unui bun de valoare, cum este un apartament cu 3 camere.

În același context, nu este de neglijat nici împrejurarea că la domiciliul inculpatului au fost găsite două autoturisme înmatriculate în străinătate, ambele de valoare (Chrysler și Audi A4), cel puțin unul fiind în posesia inculpatului, așa cum acesta a și recunoscut, ceea ce conduce la concluzia că nivelul de trai al inculpatului și familiei sale nu putea fi susținut din munca prestată în construcții în străinătate. Prin urmare, Curtea apreciază că probatoriul administrat în cauză dovedește faptul că inculpatul a utilizat banii obținuți din exploatarea sexuală a părților vătămate (adică din săvârșirea infracțiunii de trafic de minori), achiziționând un apartament, faptă ce se circumscrie infracțiunii de spălare de bani.

În acest sens, Curtea reține că această infracțiune presupune ca situație premisă existența unui bun provenind din săvârșirea unei infracțiuni, neavând relevanță cine a comis infracțiunea. Or, în speță această condiție este întrunită, câtă vreme sumele de bani au fost obținute de inculpat din săvârșirea de către el a infracțiunii de trafic de minori, neavând relevanță faptul că părțile vătămate nu au cercetate pentru infracțiunea de prostituție, căci ceea ce interesează este exploatarea sexuală a victimelor de către inculpat. În privința confiscării apartamentului dobândit cu banii rezultați din infracțiunea de trafic de minori, această măsura este impusă atât de Codul penal [ca bun dobândit prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, art. 118 alin. (1) lit. e)], cât și de dispozițiile legilor speciale (art. 19 din Legea nr. 678/2001 și art. 25 din Legea nr. 656/2002).

Susținerile inculpatului în sensul că s-a dispus sechestru asupra unui bun ce nu-i aparține în totalitate în condițiile în care conform contractului de vânzare-cumpărare coproprietar al apartamentului este și soția sa, nu pot fi analizate în acest cadru procesual, căci aceasta echivalează practic cu o contestare a măsurii asigurătorii luate, procedură care ar fi trebuit inițiată de către persoana interesată în cauză, cea care ar fi suferit o vătămare prin măsura luată, respectiv soția inculpatului. Or, din actele aflate la dosar nu rezultă că aceasta din urmă ar fi parcurs o asemenea procedură în condițiile art. 168 C. proc. pen. sau ar fi formulat vreo cerere în cadrul procesului penal ori ar fi atacat hotărârile pronunțate în cauză, conform art. 362 lit. f) C. proc.

pen. În fine, în ce privește individualizarea pedepselor, Curtea constată că inculpatului i s-au aplicat pedepse egale cu minimul special, ceea ce înseamnă că o eventuală reducere a acestora s-ar putea face numai în condițiile reținerii de circumstanțe atenuante judiciare. Or, în speță nu este incidență nici una dintre ipotezele menționate în art. 74 C. pen.; simplul fapt că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale nu echivalează cu o bună conduită înainte de săvârșirea infracțiunii, fiind necesară administrarea unor probe în acest sens lucru care în speță nu s-a întâmplat. În ce privește conduita după comiterea infracțiunii, Curtea constată că inculpatul a avut o atitudine constant nesinceră, încercând să înfățișeze o altă situație de fapt și să se exonereze de răspunderea penală ce-i incumbă pentru infracțiunile de care se face vinovat.

În consecință, instanța de fond și implicit cea de apel au valorificat corespunzător criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., astfel încât solicitarea de clemență adresată de inculpat instanței de recurs nu este întemeiată. Așa fiind, recursul inculpatului este nefondat și va fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., deducând prevenția la zi și obligându-l la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.M. împotriva deciziei penale nr. 23 din 20 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestări i preventive de la 29 aprilie 2008 la 28 apri I ie 2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu pentru recurentul inculpat și suma de 600 lei reprezentând onorariul apărătorilor din oficiu pentru intimatele părți vătămate se vor avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 aprilie 2009.