ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1562/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1562/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului penal de față;

Prin

sentința penală nr. 172 din data de 4 noiembrie 2008,

pronunțată de Tribunalul Buzău, inculpatul I.M. a fost

condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare și un

an interzicerea

drepturilor

prev. de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., (cu excepția

dreptului de a

alege) pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de minori,

prev. de

art.

13

alin. (1) din Legea nr.

678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., republicată, faptă

din perioada 2004 -2007.

Același inculpat a mai fost condamnat la pedeapsa

de 3 ani

închisoare pentru

infracțiunea de spălare de bani, în baza art. 23 lit. c) din

Legea nr. 656/2002.

Conform

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat inculpatului

pedeapsa cea mai grea, de 5 ani

închisoare și un an interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., (cu excepția

dreptului de a

alege).

În baza

art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor

prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.,

(cu excepția dreptului de a alege), de la

data rămânerii definitive a hotărârii și până la

terminarea executării

pedepsei.

C

onform

art. 350 C.proc. pen., s-a menținut starea de arest a

inculpatului iar în baza art. 88 C. pen., s-a

computat din pedeapsă reținerea și

arestarea preventivă a

acestuia de la 29 aprilie 2008 la zi.

În baza art.

25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 19

alin. (1) din Legea nr. 678/2001 și art.

118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea

apartamentului nr. 19 proprietatea inculpatului,

situat în orașul Urziceni,

județul

Ialomița, cumpărat de inculpat conform contractului de vânzare cumpărare nr.

1313 din 22 octombrie 2007,

autentificat

la Biroul Notarial "C.E.N." din Urziceni.

A fost

menținut sechestrul asigurător asupra acestui apartament,

măsură dispusă prin Ordonanța D.I.I.CO.T., Biroul

Teritorial Buzău, în

dosar

nr. 2/D/P din 14 mai 2008 și înscris la O.C.P.I. Ialomița, conform

încheierii nr. 16574 din 22 mai 2008.

În latură

civilă inculpatul a fost obligat la plata sumei de 8000 Euro

(contravaloarea în lei la data

executării), cu titlu de daune morale către

partea

vătămată C.M.

S-a luat

act că părțile vătămate D.I. și D.A.M.

, nu s-au constituit părți civile în procesul penal.

Inculpatul

a fost obligat la 2000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

pronunța o atare sentință, instanța de fond a reținut pe

baza probelor administrate în cauză că,

inculpatul I.M. care

locuiește

în Buzău, căsătorit și are un copil minor, în

perioada 2005-2007 a recrutat trei minore din

județul Buzău, pe care Ie-a

cunoscut

la discoteca de pe raza localității de domiciliu sau prin

intermediul altor persoane, acestea fiind de acord

să practice prostituția.

Astfel,

în primăvara anului 2005 inculpatul a cunoscut-o pe minora

D.I. în vârstă de 16 ani pe care a

convins-o să o însoțească

în

Spania în scopul practicării prostituției și la data de 18 mai 2005,

împreună cu aceasta au ajuns acolo,

minora fiind găzduită și întreținută

aproximativ două luni

de inculpat.

Întrucât

minora nu avea vârsta de 18 ani nu a putut practica

prostituția în club așa încât cei doi s-au mutat

în Italia, în orașul Genova,

unde

inculpatul s-a preocupat de închirierea unei locuințe iar minora a

fost trimisă "la stradă" pentru a practica prostituția.

S-a

constatat că timp de aproximativ două luni minora a racolat

clienți și a prestat servicii sexuale,

banii obținuți (aproximativ 20.000 Euro

) fiind remiși

inculpatului I.M.

În

continuare la data de 8 iunie 2005 inculpatul I.M. a părăsit

teritoriul României împreună cu partea

vătămată C.M., în

vârstă de

17 ani și 8 luni și s-au deplasat în Italia, unde minora a fost

cazată în același apartament cu partea

vătămată D.I.

În

intervalul iunie - noiembrie 2005 minora C.M. a

practicat prostituția jar banii obținuți, aprox.

60.000 Euro au fost dați

inculpatului.

În

aceeași perioadă iunie 2005, inculpatul I.M. a revenit în țară și a convins-o

pe minora M.C. în vârstă de 17 ani și 6

luni să îl însoțească în Italia pentru a practica prostituția, aceasta

fiind de

acord.

La data de

6 iulie 2005 minora a părăsit țara, s-a deplasat în Italia

unde a fost așteptată de inculpat și

găzduită în același apartament cu

părțile vătămate C.M. și D.I.

S-a

stabilit că minora a practicat prostituția în perioada 10-

19 august 2005 iar suma obținută de 1780 Euro a

fost dată inculpatului I.M., suma respectivă fiind regăsită chiar în agenda

identificată la

percheziția domiciliară a inculpatului.

O altă

minoră racolată de inculpatul I.M. este D.A.M.

în vârstă de 17 ani, care a acceptat să-l

însoțească pe inculpat în

Italia, deplasarea având loc la

26 octombrie 2005.

În

perioada octombrie 2005 - decembrie 2006 minora a practicat

prostituția iar banii de aproximativ 40.000 Euro au fost remiși

inculpatului.

Situația

de fapt și vinovăția inculpatului au fost reținute pe baza procesului verbal de

sesizare din oficiu, declarațiile părților vătămate, procesele verbale de

verificare a intrărilor - ieșirilor în/din România ale inculpatului și ale

părților vătămate, adresele privind sumele de bani

expediate prin sistemul bancar, procesul verbal

întocmit cu ocazia

efectuării

percheziției domiciliare, procesele verbale de confruntare,

declarații de martori și coroborate cu

declarațiile inculpatului I.M.

Împotriva

sentinței a declarat apel inculpatul I.M., care

prin apărător ales a susținut că aceasta este

nelegală și netemeinică.

Un prim

motiv de apel se referă la faptul că instanța de fond în

mod greșit a reținut în sarcina inculpatului

infracțiunea de trafic de

minori, în concurs cu

infracțiunea de spălare de bani.

Aceasta

deoarece probele administrate în cauză întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic

de minori, probele

respective

atestând o altă situație de fapt care nu concordă cu motivarea

instanței de fond.

S-a

susținut că situația de fapt nu se coroborează cu adresa I.G.P.R.

de ieșire și intrare din țară a

inculpatului, iar pe de altă parte declarațiile

părților vătămate sunt lipsite de obiectivitate și

nu se coroborează cu cele

date în fața instanței de fond.

De

asemenea niciuna dintre părțile vătămate nu au fost obligate

de inculpat să se prostitueze iar acesta

nu a profitat de vreo sumă de bani

de pe urma lor.

O altă

critică se referă la greșita condamnare a inculpatului și

pentru infracțiunea de spălare de bani, aspect

care vine în contradicție cu

jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicând decizia penală

nr. 3615 din 5 iulie 2007.

Inculpatul

consideră că nu se face vinovat de faptele pentru care a

fost trimis în judecată și condamnat, așa încât se

solicită admiterea

apelului,

desființarea sentinței, achitarea sa și ridicarea sechestrului

asigurător aplecat asupra apartamentului.

Prin decizia penală nr. 23 din 20

februarie 2009 a Curții de

Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a

fost respins ca

nefondat apelul inculpatului.

S-a dedus

prevenția la zi și s-a menținut starea de arest a

inculpatului.

A fost

obligat inculpatul la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Verificând hotărârea atacată, pe baza

actelor și lucrărilor

dosarului, în raport

de criticile invocate și din oficiu sub toate aspectele

așa cum prevăd disp. art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea de apel a constatat

că

situația de fapt reținută de instanța de fond corespunde probelor

administrate în cauză, în sensul că, în perioada

2005 - 2007 inculpatul

I.M. a

recrutat pe minorele C.M., M.C.

,

D.I. și D.A.M., pe care Ie-a

transportat

și găzduit în Italia în scopul exploatării acestora prin obligarea

la

practicarea prostituției.

De

asemenea, inculpatul în cursul anului 2007 a dobândit un

imobil cumpărat din sumele de bani obținute din

practicarea prostituției

de către cele 4 minore.

Criticile

invocate de inculpat în sensul că nu se face vinovat de

săvârșirea celor două fapte, sunt neîntemeiate,

vinovăția acestuia fiind

dovedită

cu declarațiile părților vătămate, procesele verbale întocmite de

organele de poliție, adresele privind

sumele de bani expediate prin

sistemul

bancar, procesul verbal de percheziție domiciliară, procesele

verbale de confruntare, declarațiile de

martori și coroborate cu declarațiile

inculpatului.

Probele

respective dovedesc fără nici un fel de dubiu vinovăția

inculpatului I.M., în comiterea infracțiunilor de

trafic de minori și

spălare

de bani, așa încât în mod legal și temeinic prima instanță a dispus

condamnarea acestuia, încadrările juridice

ale faptelor fiind deasemeni

corespunzătoare.

Și pedeapsa

rezultantă de 5 ani închisoare a fost just individualizată

în raport de criteriile

prev. de

art. 72 C. pen., instanța ținând seama de

gravitatea faptelor, de modul și

condițiile concrete în care au fost

săvârșite, precum și persoana făptuitorului care nu are antecedente

penale, este căsătorit și are un copil minor.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul I.M.

, invocând prin

motivele scrise de recurs cazul de casare

prev. de

art.

385/9 pct. 18 C. proc. pen. și solicitând achitarea pentru ambele infracțiuni

deduse judecății, întrucât faptele nu

există. Se susține astfel că probele

administrate în cauză atestă o cu totul altă situație de fapt, neconformă

cu

cele reținute atât în

actul de sesizare, cât și în considerentele hotărârilor

criticate.

În

privința infracțiunii de spălare de bani, se susține că subiectul

activ al acestei infracțiuni nu poate fi

același cu cel al infracțiunii de trafic

de minori și că în cauză nu poate fi vorba despre câștiguri ilicite,

câtă

vreme părțile vătămate

au relatat că nu au remis recurentului inculpat

nicio sumă

de bani.

Tot prin

motivele scrise de recurs, dar fără indicarea vreunui caz de

casare, se critică instituirea

sechestrului asigurător asupra unui

bun(apartament) ce nu aparține în totalitate inculpatului, în

condițiile în

care

coproprietar al aoestuia, conform contractului de vânzare-

cumpărare, este și soția sa, care nu are

calitatea de inculpat în această

cauză.

Cu ocazia

dezbaterilor, s-a susținut și cazul de casare

prev. de

art.

385/9 pct. 14 C. proc. pen., solicitându-se redozarea acesteia în funcție de

circumstanțele reale și cele personale.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare

sus-menționate, Curtea constată că recursul este

nefondat.

Potrivit

art. 62 C. proc. pen. în vederea aflării adevărului, organul de

urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza

sub toate aspectele, pe

bază de probe.

Acestea nu

au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia

făcându-se, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., de către organele judiciare în

urma examinării

tuturor probelor administrate.

Pe de altă

parte, inculpatul nu este obligat să-și dovedească

nevinovăția, iar declarațiile sale pot servi la

aflarea adevărului ,numai în

măsura

în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din

ansamblul probelor existente în cauză

[art. 66 alin. (2) și art. 69 C. proc. pen.].

Prin

urmare, în procesul penal român nu există o ierarhizare a

probelor, neavând preeminență cele administrate

nemijlocit de către

judecător

în detrimentul celor administrate în faza de urmărire penală.

În

ipoteza în care se constată o contradicție, totală sau parțială între

probatoriile administrate în cele două

faze ale procesului penal, instanța de

judecată le va reține motivat doar pe cele

care se coroborează și exprimă

adevărul judiciar.

În speță,

inculpatul a negat constant acuzațiile care i s-au

adus, susținând în esență că, deși Ie-a cunoscut

pe părțile vătămate

,

găzduindu-le în ltalia, nu a avut nicio implicare în practicarea prostituției

de către acestea și nu a tras foloase de

pe urma acestei activități.

Apărarea

inculpatului a fost infirmată în cursul urmăririi penale în

primul rând de declarațiile părților

vătămate, din care rezultă că inculpatul Ie-a racolat în vederea practicării

prostituției, le-a găzduit în acest scop în Italia și Ie-a exploatat sexual,

însușindu-și aproape în totalitate sumele de

bani obținute de părțile vătămate în urma

practicării prostituției.

Este

adevărat că în fața judecătorului de la instanța de fond, unele

dintre părțile vătămate (D.A.M. și D.I.)

au

revenit asupra

declarațiilor inițiale încercând astfel să susțină poziția

procesuală a inculpatului, însă în mod

corect prima instanță Ie-a înlăturat

ca fiind nesincere în condițiile în care respectivele părți nu au

oferit nicio

explicație

logică și credibilă pentru această schimbare de atitudine.

Referirile

făcute de inculpat, în apărarea sa, la datele exacte la care se reține că ar fi

recrutat părțile vătămate, date care ar fi contradictorii, sunt

fără relevanță, pentru că ceea ce

interesează este implicarea inculpatului în

practicarea prostituției de către părțile

vătămate (sub forma recrutării sau

găzduirii), în condiții le în care pe de o parte din verificările în

baza de date

a

Inspectoratului General al Poliției de Frontieră rezultă că inculpatul a avut

mai multe intrări și ieșiri în și din România în cursul anului 2005, iar

pe de altă parte însuși inculpatul nu a

negat faptul de a le fi cunoscut pe

părțile vătămate încă dinainte ca acestea să ajungă în Italia și că ele

și-au

exprimat dorința de a practica prostituția.

În acest

context, Curtea constată infracțiunea de trafic de minori în

formă simplă

prev. de

art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 incriminează

deopotrivă recrutarea,

transportarea, transferarea sau găzduirea unui

minor, în

scopul exploatării acestuia.

Aceasta

înseamnă că este suficientă dovedirea uneia dintre

acțiunile prevăzute ca element material pentru a

fi în prezența acestei

infracțiuni,

dacă și celelalte condiții de incriminare sunt întrunite.

Or, este

de observat că inculpatul nu a negat măcar găzduirea

părților vătămate, iar cum aceasta s-a făcut în

scopul exploatării sexuale a

unor

victime minore, așa cum rezultă din probatoriul administrat în

cauză, rezultă că soluția de condamnate a

inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii

de trafic de minori este legală și temeinică.

În ce

privește infracțiunea de spălare de bani, incul patul a negat de asemenea

comiterea ei, susținând în esență că apartamentul cumpărat în

anul 2007 ar fi fost dobândit cu banii

obținuți din munca prestată „la

negru" în Italia și

Spania.

Din

declarațiile părților vătămate date în faza de urmărire penală

rezultă că sumele obținute de acestea din

practicarea prostituției intrau

aproape în totalitate în posesia inculpatului .acesta ținând o adevărată

evidență a încasărilor și

cheltuielilor .astfel cum rezultă din agenda

identificata cu ocazia percheziției efectuate la

domiciliul său (fil. 67 dup și

404 d. fond).

Deși a

susținut că a muncit în Italia și Spania, această împrejurare

nu a fost dovedită decât prin

declarațiile date de părțile vătămate D. și D.M. în fața instanței (care însă

nu au valoare probatorie, potrivit

celor expuse anterior), de un văr al inculpatului (B.A.) și de o

persoană care a fost cercetată pentru

aceeași infracțiune, dar care nu a fost

trimisă în judecată (C.Z.), acestea din urmă nefiind audiate decât

în faza de judecată, depozițiile lor fiind

evident pro causa.

Din

contră, martora C.C. care a practicat prostituția în

Italia și a locuit cu inculpatul (fără a fi însă

exploatată de către acesta), a

arătat

că în perioada cât ea a stat în Italia, inculpatul nu a muncit (fil. 162

d.u.p.).

De

asemenea, la dosar se află mai multe înscrisuri care atestă

expedierea mai multor sume din străinătate

în beneficiul inculpatului și

familiei

sale. expeditori nefiind doar incul patul (așa cum poate s-ar fi

impus dacă susținerile sale referitoare

la proveniența banilor erau reale), ci

și alte persoane. Mai mult. însuși inculpatul apare ca beneficiar al

unor

asemenea expedieri,

făcute evident de către alte persoane, situație ce exclude posibilitatea ca sumele

respective să fi fost obținute prin munca

prestată de

inculpat în străinătate.

Frecvența

și cuantumul sumelor expediate nu pot fi justificate prin

munca prestată de inculpat, cu atât mai mult cu

cât șederea sa în

străinătate,

ca și întreținerea familiei din România (soție care nu lucra și

doi copii minori) presupuneau alte

costuri, care diminuau în mod necesar

eventualele câștiguri oneste ale inculpatului, făcând practic imposibilă

achiziționarea unui bun de

valoare, cum este un apartament cu 3 camere. În

același context, nu este de neglijat nici

împrejurarea că la domiciliul

inculpatului

au fost găsite două autoturisme înmatriculate în

străinătate, ambele de valoare (Chrysler și Audi

A4), cel puțin unul fiind în

posesia

inculpatului, așa cum acesta a și recunoscut, ceea ce conduce la

concluzia că nivelul de trai al

inculpatului și familiei sale nu putea fi

susținut din munca prestată în construcții în

străinătate.

Prin

urmare, Curtea apreciază că probatoriul administrat în cauză

dovedește faptul că inculpatul a utilizat

banii obținuți din exploatarea

sexuală

a părților vătămate (adică din săvârșirea infracțiunii de trafic de

minori), achiziționând un apartament,

faptă ce se circumscrie infracțiunii

de spălare de bani.

În acest

sens, Curtea reține că această infracțiune presupune ca

situație premisă existența unui bun provenind din

săvârșirea unei

infracțiuni, neavând

relevanță cine a comis infracțiunea.

Or, în

speță această condiție este întrunită, câtă vreme sumele de

bani au fost obținute de inculpat din

săvârșirea de către el a infracțiunii de trafic de minori, neavând relevanță

faptul că părțile vătămate nu au

cercetate pentru infracțiunea de prostituție, căci ceea ce interesează

este

exploatarea sexuală a victimelor de către inculpat.

În

privința confiscării apartamentului dobândit cu banii rezultați

din infracțiunea de trafic de minori, această

măsura este impusă atât de Codul penal [ca bun dobândit prin săvârșirea faptei

prevăzute de legea

penală,

art. 118 alin. (1) lit. e)], cât și de dispozițiile legilor speciale (art. 19

din

Legea nr. 678/2001 și art. 25 din Legea nr. 656/2002).

Susținerile

inculpatului în sensul că s-a dispus sechestru asupra

unui bun ce nu-i aparține în totalitate în

condițiile în care conform

contractului

de vânzare-cumpărare coproprietar al apartamentului este și

soția sa, nu pot fi analizate în acest

cadru procesual, căci aceasta

echivalează

practic cu o contestare a măsurii asigurătorii luate, procedură

care ar fi trebuit inițiată de către

persoana interesată în cauză, cea care ar fi

suferit o vătămare prin măsura luată, respectiv

soția inculpatului.

Or, din

actele aflate la dosar nu rezultă că aceasta din urmă ar fi

parcurs o asemenea procedură în condițiile

art. 168 C. proc. pen. sau ar fi

formulat vreo cerere în cadrul procesului penal ori ar fi atacat

hotărârile

pronunțate în cauză, conform art. 362 lit. f)

C. proc. pen.

În fine,

în ce privește individualizarea pedepselor, Curtea constată că

inculpatului i s-au aplicat pedepse egale

cu minimul special, ceea ce

înseamnă

că o eventuală reducere a acestora s-ar putea face numai în

condițiile reținerii de circumstanțe

atenuante judiciare.

Or, în

speță nu este incidență nici una dintre ipotezele menționate în

art. 74 C. pen.; simplul fapt că

inculpatul nu este cunoscut cu antecedente

penale nu echivalează cu o bună conduită înainte

de săvârșirea

infracțiunii,

fiind necesară administrarea unor probe în acest sens lucru

care în speță nu s-a întâmplat.

În ce

privește conduita după comiterea

infracțiunii, Curtea

constată

că inculpatul a avut o atitudine constant nesinceră, încercând să

înfățișeze o altă situație de fapt și să se

exonereze de răspunderea penală

ce-i

incumbă pentru infracțiunile de care se face vinovat.

În

consecință, instanța de fond și implicit cea de apel au valorificat

corespunzător criteriile de

individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., astfel

încât solicitarea de clemență adresată de inculpat

instanței de recurs nu

este întemeiată.

Așa fiind,

recursul inculpatului este nefondat și va fi respins

conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

deducând prevenția la zi și

obligându-l

la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

ca nefondat recursul declarat de inculpatul I.M.

împotriva deciziei penale nr. 23 din 20 februarie

2009 a Curții de Apel

Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce

din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și

arestări i preventive de la 29 aprilie 2008 la 28

apri

I

ie 2009.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei reprezentând

onorariul apărătorului din oficiu pentru

recurentul inculpat și suma de 600

lei reprezentând onorariul apărătorilor din oficiu pentru intimatele

părți

vătămate se vor avansa

din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 aprilie

2009.