ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2202/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2202/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2399 din

18 mai 2007, pronunțată în dosarul nr. 2761/62/2006, Tribunalul Brașov, secția

comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA Brașov și a

dispus obligarea pârâtei SC P. SA Brașov la plata sumei de 10.223.559,60 RON cu

titlu de daune interese și 105.428 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a avut în vedere că, la data de 14 februarie 2003, reclamanta

și pârâta au încheiat contractul de antrepriză nr. 1318 având ca obiect

execuția lucrărilor de construcții și montaj la investiția de la complexul A.P.,

așa cu rezultă din anexa 1 și 2 la contract și documentațiile de execuție cu

toate detaliile puse la dispoziție de beneficiar, conform anexei 2.

S-a mai reținut că, potrivit

art. 61 din contract, durata de execuție și de punere în funcțiune a centralei

termice și a spațiilor de cazare este de 10 luni și a început odată cu semnarea

procesului - verbal de predare a amplasamentului, menționat la cap. VIII art. 8.2

pct. a. Potrivit art. 6.2 această durată se poate modifica atunci când execuția

lucrărilor suplimentare care nu se regăsește în proiectele tehnice și

documentațiile de execuție și care vor face obiectul unui act adițional la

contractul dintre părți; în cazuri de forță majoră conform legii și cu acordul

părților.

În conformitate cu art. 9.4 lit.

c) din același contract, pentru nerespectarea termenului de punere în

funcțiune, menționat la cap. VI art. 6.1, antreprenorul general va suporta

contravaloarea serviciilor de cazare și aferente, la un coeficient de utilizare

a capacității de cazare din capacitatea hotelului de 50%, pentru toată perioada

ce depășește termenul de punere în funcțiune, sumă ce nu poate fi mai mică de

6.000 Euro pentru fiecare zi de întârziere.

Având în vedere că procesele

- verbale de predare - primire a frontului de lucru au fost semnate la data de

24 februarie 2003 termenul de execuție ar fi fost 24 decembrie 2003.

Datorită intervenției unor

lucrări suplimentare și faptului că unele autorizări/avize nu au putut fi obținute

la termenul scontat, durata de execuție și de punere în funcțiune a centralei

termice și a spațiilor de cazare, convenită inițial a fost modificată. Astfel,

prin Actul adițional nr. 7 din 24 februarie 2004, această durată a fost

prelungită cu opt luni de zile, respectiv la 31 august 2004.

S-a mai avut în vedere că,

în conformitate cu procesele - verbale de recepție la terminarea lucrărilor nr.

737 din 30 ianuarie 2006 și nr. 839 din 31 ianuarie 2006, lucrările au fost

finalizate peste termenul stabilit, cu o întârziere de 478 zile. Așa fiind, s-a

constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, fapta

ilicită a pârâtei constând în nerespectarea termenului de executare a

lucrărilor contractate, prejudiciul în venitul nerealizat datorită punerii în

exploatare a investiției care a fost determinat anticipat prin convenția

părților, iar raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu fiind, de

asemenea, dovedit prin nerespectarea de către pârâtă a termenului de executare

ceea ce a provocat prejudiciul reprezentat de venitul nerealizat ca urmare a

punerii în exploatare a investiției cu întârziere.

Pentru acordarea

despăgubirilor, pe lângă întrunirea condițiilor răspunderii contractuale mai

este necesar, pe de o parte, ca debitorul să fi fost pus în întârziere, iar, pe

de altă parte, să nu existe o clauză de neresponsabilitate.

Condițiile existenței unui

prejudiciu și vinei debitorului pentru acordarea de despăgubiri creditorului

sunt implicit prevăzute de art. 1082 C. civ.

Referitor la condiția

punerii debitorului în întârziere s-a reținut că reclamanta a probat

îndeplinirea acesteia prin adresele nr. 2812 din 7 aprilie 2004, nr. 4935 din 12

iulie 2004 și nr. 5880 din 30 august 2004.

Cât privește clauza de

neresponsabilitate s-a constatat că nu s-a făcut dovada existenței unei

asemenea convenții cu privire la răspundere.

Un mod de evaluare a

despăgubirilor (daunelor - interese) este evaluarea făcută prin convenția

părților. În speță, părțile, prin acordul lor de voință, au determinat întinderea

prejudiciului și cuantumul daunelor care-l vor acoperi, înainte ca acesta să se

fi produs.

Cuantumul daunelor -

interese în sumă totală de 2.868.000 Euro a fost calculat începând cu data de

31 august 2004 și până la data de 23 decembrie 2005.

Instanța de fond a înlăturat

susținerile pârâtei privind faptul că valoarea daunelor interese este

superioară prețului contractului și că au fost încălcate prevederile art. 4 din

Legea nr. 469/2002, acest lucru fiind infirmat chiar de către reclamantă prin concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei în care se recunoaște că prețul contractului se

ridică la suma de 4.494.409,15 dolari S.U.A., sumă inferioară celei de

2.868.000 Euro.

Cu privire la susținerile

pârâtei SC P. SA Brașov privitoare la faptul că depășirea termenului limită de

finalizare a lucrărilor se datorează faptei reclamantei, prin neîndeplinirea de

către aceasta a obligației de a pune la dispoziția pârâtei fronturile de lucru

s-a constatat că sunt neîntemeiate întrucât procesele - verbale de predare -

primire a amplasamentului au fost semnate la data de 24 februarie 2003.

Dispozițiile contractuale privind termenul de opt luni, termen care a început

să curgă de la data încheierii Actului adițional nr. 7 din 24 februarie 2004,

și nu pot fi interpretate în sensul că ar începe să curgă distinct pentru

fiecare front de lucru în parte. Termenul din 31 august 2004 a fost termenul

convenit de către părți pentru finalizarea lucrărilor constând în punerea în

funcțiune a centralei termice și a spațiilor de cazare, inclusiv etajul 8,

aceste lucrări fiind recepționate prin procesele - verbale încheiate la 30

ianuarie 2006 și 31 ianuarie 2006.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ., s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 105.428 RON cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta SC P. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând în drept dispozițiile art. 280, art. 282 și următoarele C. proc. civ.

Ca motiv de nelegalitate,

apelanta pârâtă a invocat că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art.

43 C. com. și nicidecum prevederile art. 1079 C. civ., ce sunt aplicabile în

cazul neîndeplinirii la timp a unei obligații de a face, precum este cazul

acțiunii de față.

S-a arătat că în mod greșit

a fost obligată societatea pârâtă la plata penalităților începând cu data de 31

decembrie 2004, obligație care ar fi trebuit să fie condiționată de punerea SC

P. SA în întârziere, fie prin notificarea acestui fapt de către SC A.P. SA, fie

prin introducerea cererii de chemare în judecată. Cum, în cauză s-a solicitat

obligarea la plata de penalități până la un moment anterior introducerii

cererii de chemare în judecată, rezultă că singura modalitate prin care putea

fi pusă în întârziere era notificarea din partea creditorului obligației,

notificare pe care SC A.P. SA nu a înaintat-o pârâtei.

În cauză au fost nesocotite

dispozițiile Legii nr. 469/2002 privind disciplina contractuală, conform cărora

cuantumul daunelor - interese nu poate depăși valoarea obligației principale, iar

prin hotărârea apelată instanța de fond a nesocotit această interdicție, deși

era evident că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune

interese moratorii în valoare de 2.868.000 Euro, sumă ce depășea cu mult prețul

inițial al contractului care era de 1.550.000 dolari S.U.A.

În aceste condiții,

obligarea pârâtei la plata daunelor - interese într-un cuantum care depășea

limitele legale, este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 469/2002 care

plafonau cuantumul despăgubirilor cel mult la nivelul prețului contractului.

Ca motive de netemeinicie

s-a invocat faptul că hotărârea instanței de fond este rezultatul aprecierii

eronate a probelor administrate în cauză. Dacă s-ar fi analizat nepărtinitor

materialul probator administrat în cauză s-ar fi constatat că predarea cu

întârziere a spațiilor s-a datorat culpei reclamantei, care pe parcursul

derulării contractului de antrepriză nr. 1318 din 14 februarie 2003 a solicitat

în mod repetat atât modificări ale proiectului avut în vedere la semnarea

contractului, cât și lucrările suplimentare, care, în mod obiectiv, nu puteau

fi finalizate în termenele prevăzute de art. 6.1 din contract.

Instanța de apel a

încuviințat și administrat probe testimoniale și a dispus efectuarea unei

expertize tehnice de specialitate în construcții.

Prin decizia nr. 321 din 26

noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC

P. SA Brașov.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada

punerii în întârziere a pârâtei și a încercării de conciliere, că pârâta nu a

făcut dovada refuzului de a executa lucrarea contractată și nici nu a invocat

vreo culpă a reclamantei la data de 24 februarie 2004, când s-a încheiat Actul

adițional nr. 7, sau existența în contract a unei clauze de neresponsabilitate

pentru neexecutarea la termen a obligației. A mai reținut că părțile, prin

acordul lor de voință, au determinat întinderea prejudiciului și cuantumul

daunelor care-l vor acoperi, înainte ca acesta să se fi produs și că afirmația

privind achitarea cu întârziere a facturilor emise de pârâtă nu este de natură

a constitui un element de exonerare de la executarea clauzei penale. În

concluzie, s-a considerat că instanța de fond a interpretat toate probele de la

dosar și a aplicat corect legea.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, pârâta SC P. SA Brașov solicitând modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare a sa în judecată

formulată de reclamanta SC A.P. SA Brașov. Ulterior, prin note scrise și

concluziile reprezentantului său, recurenta a solicitat, în subsidiar, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță,

pentru administrarea probei cu expertiză.

În primul motiv de recurs,

întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea principiului

înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante. Se susține că instanța de apel,

interpretând greșit actul dedus judecății intervine în voința părților

contractante și ignoră dovezile puse în apărare de către reclamantă. În

dezvoltarea acestui motiv se susțin, cu invocarea probelor administrate,

următoarele:

- instanța a ignorat, deși i

s-a învederat, că partea adversă nu și-a respectat obligația de a pune la

dispoziția reclamantei frontul de lucru liber de orice sarcini;

- instanța de apel a

interpretat și motivat greșit aspectul privitor la actul adițional nr. 7 prin

care s-a prelungit durata de execuție a lucrărilor la 31 august 2004, care este

un termen de control așa cum rezultă din probele administrate potrivit cărora

suplimentarea lucrărilor a avuta ca și consecință directă declararea termenelor

de predare – primire a spațiilor;

- instanța de apel nu a luat

în calcul dovezile privind data furnizării materialelor de către reclamantă,

respectiv dispozițiile de șantier date în cadrul contractului cât și cele

extracontractuale;

- instanța de apel nu s-a

aplecat asupra comunicărilor de șantier prin care pârâta – recurentă solicita

de urgență „date privind detaliile de execuție, dimensiuni, materialul din care

se execută și culoarea acestora, pentru a putea finaliza anumite faze

contractuale. Nici aceste dovezi pertinente și elocvente cauzei nu au fost

avute în vedere la soluționarea speței de față”;

„Un alt aspect criticabil al

deciziei recurate ce a fost interpretat greșit de către instanța de apel și

care a dus la concluzia aberantă de respingere a apelului subscrisei ca fiind

nefondat, îl constituie menținerea în totalitate a expertizei tehnice în

construcții”. Astfel, se apreciază că „instanța de apel a interpretat greșit

actul dedus judecății fiind indusă în eroare de un expert părtinitor care nu a

scos în evidență elementele esențiale ale unui proiect de construcții”.

În al doilea motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

susține că „în speță instanța de apel a calificat greșit faptele, totodată

aplicând greșit dispozițiile legale, fiind reținute în mod eronat mai multe

aspecte”.

Astfel, instanța de apel a

ignorat efectiv prevederile art. 1079 C. civ., întrucât prima instanță a

aplicat greșit regulile prevăzute de art. 43 C. com., reguli aplicabile numai

în cazul nerespectării la timp a obligației de a restitui o sumă de bani, nu

însă și în cazul neîndeplinirii la timp a unei obligații de a face, situație în

care trebuia aplicat art. 1079 C. civ. În aceste condiții în mod greșit pârâta

a fost obligată la penalități începând cu data de 31 decembrie 2004 întrucât,

dacă ar fi existat obligația de a plăti penalități, aceasta era condiționată de

punerea pârâtei în întârziere fie prin notificare fie prin introducerea cererii

de chemare în judecată.

Pe de altă parte au fost

nesocotite dispozițiile art. 4 al Legii nr. 469/2002 întrucât reclamanta a

solicitat și a obținut daune – interese moratorii în valoare de 2.868.000 Euro,

sumă ce depășește cu mult prețul inițial al contractului, respectiv 1.550.000 dolari

S.U.A. și chiar valoarea acestuia majorată prin acte adiționale ulterioare.

Reclamanta – intimată SC A.P.

SA Brașov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a

recursului pârâtei.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

În ceea ce privește primul

motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea

constată că recurenta nu arată în ce constă interpretarea greșită a actului

dedus judecății, respectiv a contractului dintre părți și cum instanța ar fi

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ci se

referă la ignorarea de către instanța de apel a dovezilor propuse în apărare de

recurenta – pârâtă. Or, ignorarea dovezilor și interpretarea, chiar greșită, a

probelor constituie chestiuni de fapt care nu justifică invocarea motivului de

recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. și nici a unui alt motiv

prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

Aspecte de fapt, întemeiate

pe aprecierea probelor, sunt atât punerea frontului de lucru sau a detaliilor

de execuție la dispoziția pârâtei cât și data furnizării materialelor de către

reclamantă și prelungirea duratei de execuție a contractului. În legătură cu

acest ultim aspect este de precizat că, așa cum rezultă din actul adițional la

contract nr. 7 din 24 februarie 2004, termenul de 31 august 2004, termen propus

de antreprenor (pârâta), nu este un simplu termen de control ci un termen

convenit de părți pentru finalizarea lucrării.

Nici critica recurentei

privind „menținerea în totalitate a expertizei tehnice în construcții” nu se

încadrează în motivul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. și nici

într-un alt motiv din cele prevăzute, expres și limitativ, de art. 304 C. proc.

civ., ca motive de recurs‚ fiind, de asemenea o critică ce privește

administrarea și aprecierea probelor de către instanțe și care nu poate face

obiectul controlului pe calea prezentei căi de atac.

În ceea ce privește cel de

al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., acesta este nefondat cu privire la ambele argumente invocate.

Astfel, instanța de apel, ca

și instanța de fond, nu a aplicat prevederile art. 43 C. com., așa cum eronat

susține recurenta, ci reține în mod explicit și corect că reclamanta și-a

îndeplinit obligația de punere în întârziere a pârâtei prin notificări

întocmite și expediate conform art. 9.5 lit. a) din contract și cu respectarea art.

146 și urm. C. com. Procedând ca atare instanța de apel nu a încălcat de fel

prevederile art. 1079 C. civ., invocate de recurenta – pârâtă, ci le-a

respectat întocmai, ca și reclamanta atunci când aceasta a procedat la punerea

în întârziere a pârâtei prin cele două notificări.

Este nefondată și critica

privitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 469/2002

întrucât instanțele au reținut în mod corect că exigențele acestui text sunt

respectate în condițiile în care valoarea contractului, cu actele adiționale,

stabilită prin expertiză, este de 15.093.023 lei iar valoarea penalităților la

care pârâta a fost obligată este de 10.223.599,60 lei, deci sub valoarea

contractului.

Nu este fondată nici cererea

recurentei – pârâte cu privire la casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru administrarea probei cu expertiză, pe de o parte pentru că

această probă a fost deja administrată de către instanța de apel, iar

reclamanta a formulat obiecțiuni la care i s-a răspuns, iar pe de altă parte că

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 312 alin. (3) și (5) C. proc.

civ., respectiv judecata s-a făcut în prezența părților iar instanța a intrat,

în mod evident, în cercetarea fondului.

Față de cele de mai sus,

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC P. SA Brașov împotriva deciziei nr. 321 din 26 noiembrie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

30 septembrie 2009.