ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2666/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:

În motivarea cererii, reclamantul

a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 6 iunie 2008 în baza

Decretului Prefectului Romei și „datorită comportamentului de care a dat dovadă

pe perioada șederii în Italia s-a dispus măsura interzicerii dreptului de a se

mai sta pe teritoriul Italiei".

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

a reținut că potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului

European, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a

cetățenilor Uniunii pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică.

În speță, prin decretul de

expulzare se prevede că în cazul interdicției de returnare, persoana va fi

pedepsită cu închisoare și va fi îndepărtată, cu executarea imediată a măsurii.

Destinatarul măsurii de îndreptare

poate prezenta cerere de revocare a interdicției de a reintra, numai după o

perioadă de cel puțin jumătate din durata măsurii de îndreptare și oricum după

trei ani de la executarea măsurii.

Prin urmare, s-ar ajunge ca,

pentru aceeași faptă, cetățeanului european să-i fie aplicate mai multe

sancțiuni și în mod cert dubla măsură de interdicție de a circula în Italia.

Apelul

declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor a

fost respins de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr.

154/A pronunțată la data de 16 septembrie 2008.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut că dreptul la libera circulație

trebuie analizat prin prisma normei comunitare în materie, care are prioritate

în fața celei interne. Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod

limitativ 3 situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație

a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice a sănătății publice sau a

siguranței naționale.

Or, în speță, nu s-a

făcut dovada privind necesitatea luării măsurii, atâta timp cât, nu s-a făcut

dovada încălcării ordinii publice, a securității naționale, ori că a fost

afectată sănătatea publică.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența

Persoanelor, criticând-o ca fiind nelegală deoarece, în conformitate cu

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 coroborate cu

cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, reclamantul are obligația de a

înainta instanței dosarele privind îndepărtarea cetățenilor români expulzați

din Italia.

În speță, pârâtul a

fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 6 iunie 2008, din

documentul emis de autoritățile italiene rezultând că împotriva pârâtului s-a

dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o

perioadă de până la 3 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de

libertate.

Analizând recursul în

limita susținerilor recurentului, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Art. 38 din Legea nr.

248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul

persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea

actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această

prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția

României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu

au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform

dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura

compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data

aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere,

legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea

română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la

liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este

garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ

este cuprins în anexele protocolului de aderare și a devenit parte a tratatelor

europene.

Potrivit acestei

legislații europene, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau

sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe

comportamentul persoanei în cauză și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea

Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt

garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentate.

Prin urmare,

deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurentul.

Limitarea exercitării

dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27

din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară.

În cauză, așa cum

corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate, nu s-a dovedit că sunt

îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Întrucât

reclamantul nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat

hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor

legii materiale incidente.

În raport de aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru

Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 154/A din 16 septembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 martie 2009.