ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2666/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele: În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 6 iunie 2008 în baza Decretului Prefectului Romei și „datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia s-a dispus măsura interzicerii dreptului de a se mai sta pe teritoriul Italiei". Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În speță, prin decretul de expulzare se prevede că în cazul interdicției de returnare, persoana va fi pedepsită cu închisoare și va fi îndepărtată, cu executarea imediată a măsurii.

Destinatarul măsurii de îndreptare poate prezenta cerere de revocare a interdicției de a reintra, numai după o perioadă de cel puțin jumătate din durata măsurii de îndreptare și oricum după trei ani de la executarea măsurii. Prin urmare, s-ar ajunge ca, pentru aceeași faptă, cetățeanului european să-i fie aplicate mai multe sancțiuni și în mod cert dubla măsură de interdicție de a circula în Italia. Apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor a fost respins de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr. 154/A pronunțată la data de 16 septembrie 2008. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că dreptul la libera circulație trebuie analizat prin prisma normei comunitare în materie, care are prioritate în fața celei interne.

Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ 3 situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice a sănătății publice sau a siguranței naționale. Or, în speță, nu s-a făcut dovada privind necesitatea luării măsurii, atâta timp cât, nu s-a făcut dovada încălcării ordinii publice, a securității naționale, ori că a fost afectată sănătatea publică. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, criticând-o ca fiind nelegală deoarece, în conformitate cu dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 coroborate cu cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, reclamantul are obligația de a înainta instanței dosarele privind îndepărtarea cetățenilor români expulzați din Italia.

În speță, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 6 iunie 2008, din documentul emis de autoritățile italiene rezultând că împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de până la 3 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. Analizând recursul în limita susținerilor recurentului, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării. Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare și a devenit parte a tratatelor europene. Potrivit acestei legislații europene, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică.

În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe comportamentul persoanei în cauză și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate. Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurentul. Limitarea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

În cauză, așa cum corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă. Întrucât reclamantul nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente. În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 154/A din 16 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2009.