CASE OF KOBENTER AND STANDARD VERLAGS GMBH v. AUSTRIA

Primul reclamant, național austriac născut în 1960 și locuiește în Viena, este un jurnalist editorial la ziarul “Der Standard”. Al doilea reclamant este proprietarul și editorul acestui ziar. La 26 octombrie 1997, un grup de homosexuali, „Forum austriac al Gayilor și Lesbienilor” (“Österreichisches Schkulen- und Lesbenforum”, ÖSLF) a organizat o demonstrație la St. Pölten, la care editorii revistei „Der 13. – Zeitung der Katholiken für Glaube und Kirche” (13 – Ziarul catolicilor pentru credință și biserică) au făcut poze cu participanți și le-a publicat împreună cu un articol scris de K. în ediția sa din 13 noiembrie 1997. Acest articol a reflectat o poziție negativă și ostilă față de relațiile homosexuale, sugerând, printre altele, că „ele [homosexuale] ar trebui să fie disciplinate "specific gener" cu biciuri și gunoaie! (sie gehören 'geschlechtspezifisch' mit Peitsche und Ochsenziemer zurechtgewiesen)” și că „metodele nazi-metode ar trebui aplicate lor!” Citește mai mult că „homosexualii acum se târăsc ca șobolanii din găurile lor și sunt hrăniți „iubire” de politicieni și oficialii bisericii”. 10. ulterior 44 de persoane homosexuali au depus o acuzație privată (Privatanklage) împotriva autorului K. pentru difamarea și o cerere de compensare în temeiul Legii media împotriva proprietarului și editorului „Der 13.” 11. La 13 iulie 1998, Curtea Regională Linz (Landesgericht) a constatat că anumite pasaje ale articolului constituiau infracțiunile de insultă (Beleidigung) în temeiul articolului 115 din Codul Penal (Strafgesetzbuch) și a ordonat proprietarului și editorului „Der 13.” să plătească compensații celor patru reclamanți care ar putea fi identificați pe imagini. Acesta a respins cererea de compensare în ceea ce privește ceilalți reclamanți și a achitat K. Curtea a constatat că K. nu a menținut numele acestor reclamanți în articolul său și că nu s-a putut stabili că a știut că textul său va fi ilustrat de aceste imagini. La paginile 14-15 judecata conținea un excursus despre natura homosexualității, referindu-se la o carte numită “Lexiconul dragostei (Lexikon der Liebe)” și rezultatele unui sondaj de opinie asupra acestui subiect. Acesta a citit, printre altele, că „în adevăr, homosexualitatea include, de asemenea, lumea lesbiană și, desigur, cea a animalelor”, urmată de un pasaj lung care descrie în detaliu exemple de practici de același sex între diferitele animale. 12. Apoi, politicienii și reprezentanții Forumului austriac al homosexualilor și al lesbienilor au criticat public judecătorul hotărâtor K.-P. pentru textul și stilul acestei hotărâri, care a fost documentat într-o serie de comunicate de presă de către Agenția de Presă austriaca (APA) din 13 iulie, 1 și 2 septembrie 1998, inclusiv un articol publicat de „Der Standard” cu titlul „Judecătorul și bovinele drage (Der Richter und das liebe Vieh)” la 1 septembrie 1998. 13. La 2 septembrie 1998, „Der Standard” a publicat două articole scrise de primul reclamant, prin care prima a făcut referire la comentariul (Kommentar) la emisiunea de la pagina 32, care a citit după cum urmează: “Camera pedepsiei (Strenge Kammer) Samo Kobenter Este ciudat cât de des de avocați apărători ale valorilor vestice sunt inclinați să adopte metode draconiene atunci când se simtă că acestea sunt periclitate de persoane cu diferite convingeri, idei sau stiluri de viață. Dacă un scriitor într-o cârpă ciudată spune doar că ar dori să-i afurisească oameni gay sau să-i bată cu gunoaie de tauri, care de obicei nu ar merita să menționeze, în afară de a spune că toată lumea are dreptul să trăiască fanteziile și obsesiile sexuale cum dorește, chiar și în cuvinte, atâta timp cât obiectele sau subiectele dorințelor sale provin din ea la fel de multă plăcere ca el. În cazul în care aceste chestiuni sunt tratate în instanță, totuși, s-ar putea aștepta la sfârșitul secolului al XX-lea că un judecător de chiar și iluminare minimă ar, cel puțin, emite o judecată care diferă mai mult decât oarecum de tradițiile vrajitoare medievale. Un judecător în Linz, K.-P. B., a realizat fapta de a achita un inculpat care a primit beneficiul îndoielii, deși nu a fost nici o îndoială evidentă – din contră, raționarea judecătorului a depus argumente suficiente pentru a justifica amenințarea pedepsei pe care le-a făcut atât de entuziasmată, chiar dacă doar în scris. Asta zboară în fața, pentru început, a oricărei concepții de lege care vede sala de judecată mai mult decât doar o cameră de pedeapsă pentru toate posibilele tendințe. Susținerea de susținere campanie de ură venenoasă a unui homofob cu exemple scandalose din regatul animal pune îndoieli asupra integrității intelectuale și morale ale judecătorului în cauză. Faptul că sunt necesare acum clarificări publice în sensul că homosexualii nu sunt animale provoacă îngrijorarea cu privire la starea acestei țări.” 14. La 18 septembrie 1998, judecătorul K.-P. a decis că excursul de mai sus, de la paginile 14-15, a fost scos din hotărârea din 13 iulie 1998. 15. În urma procedurilor disciplinare au fost deschise împotriva judecătorului K.-P. La 20 iulie 1999, Curtea de Apel din Innsbruck (Oberlandesgericht), în calitate de autoritate disciplinară, a impus penalitatea disciplinară a unui avertisment. La 20 septembrie 1999, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a confirmat această decizie. 16. Între timp, judecătorul K.-P. A depus o acuzație privată împotriva primului reclamant de difamă (Üble Nachrede) și a unei cereri de compensare în temeiul Legii Media împotriva celui de-al doilea reclamant din cauza articolului de mai sus publicat la 2 septembrie 1998. 17. La 29 iunie 1999, St. Curtea Regională Pölten a condamnat primul reclamant de difamare în temeiul articolului 111 §§ 1 și 2 din Codul Penal și i-a impus o amendă de 13,500 EUR (981), suspendată pe perioada de probă de un an, și a ordonat, de asemenea, al doilea reclamant să plătească ATS 50.000 EUR (3633 EUR) în compensație judecătorului K.-P. în temeiul articolului 6 din Legea privind media și să publice hotărârea. Acesta a constatat în special că următoarele declarații au fost capabile să reducă judecătorul K.-P. în apreciere publică, constituind o insultă calumnioasă că i-a încălcat obligațiile în temeiul legii și normele privind conduita profesională (Gesetzes- und Standespflichten), cere un judecător: a) hotărârea procurorului privat ar difere doar oarecum de tradițiile proceselor vrăjitoare medievale (das vom Privatankläger gefällte Urteil würde sich nur „marginal von den Traditionen mittelaterlicher Hexenprozesse abeben”) și b) judecătorul K.-P. ar fi sprijinit campania de ură venenoasă a unei homofobe cu exemple scandaloase din regatul animal (und dieser würde “die geifernde Hetze eines Homophoben mit haarsträubenden Belegen aus dem Tierreich stützen”). 18. Curtea a remarcat, printre altele, că, chiar dacă raționarea acestei hotărâri conține anotații irelevante, nu ar putea fi deferită de ea că procurorul privat K.-P. a crezut că diferitele drepturi sunt acordate homosexualilor și heterosexualilor, și că el a comparat homosexualii cu animalele sau că le-a pus pe un nivel egal. 19. La 11 noiembrie 1999, reclamanții au apelat împotriva acestei hotărâri, susținând că articolul în cauză a criticat exclusiv raționamentul hotărârii și nu modul în care judecătorul K.-P. a efectuat procesul. Declarațiile au fost hotărâri de valoare permisibile bazate pe fapte și, prin urmare, protejate în temeiul articolului 10 din Convenție. Prevăzând că libertatea jurnalistică a permis, de asemenea, un anumit grad de exagerare și chiar de provocare, și având în vedere discuția publică cauzată de raționarea hotărârii nu numai în diferite mass-media, ci și în rândul judecătorilor, stilul polemic al articolului nu a fost nici disproporționat. 20. La 16 februarie 2000, Curtea de Apel din Viena a respins recursul reclamanților și a confirmat hotărârea Curții regionale. Acesta a constatat că un cititor mediu, interesat de subiectul, ar înțelege prin prima declarație că procurorul privat a încălcat grav drepturile procedurale fundamentale, cum ar fi principiile de imparțialitate și audieri adversare, care au fost încalcate în mod regulat în procesele vrăjitoare medievale. Astfel, această reproșă de a încălca normele privind conduita profesională necesare unui judecător constă în fapte concrete, care nu s-au dovedit adevarate de înregistrările procesului. A doua declarație nu a fost doar o judecată de valoare, ci a insinuat, de asemenea, că judecătorul K.-P. s-a alăturat cu acuzatul K. și a fost, prin urmare, parțial. Deoarece nu a fost menționat în articolul pe care judecătorul K.-P. au condus în mod imparțial procesul și că numai anumite pasaje ale hotărârii sunt supuse acestei critici, declarațiile nu pot fi considerate drept hotărâri de valoare bazate pe fapte. Mai degrabă, în contextul lor, acestea erau declarații care denigrau faptele, în afara domeniului de aplicare a protecției articolului 10 din Convenție. Deoarece anumite pasaje ale hotărârii de mai sus s-au dovedit a fi supraflue juridic, așa cum a afirmat decizia procurorului privat din 18 septembrie 1998, acestea ar fi putut fi supuse (just) comentarii. 21. Secțiunea 6 § 1 din Legea privind media prevede răspunderea strictă a editorului în cazurile de difamare; victima poate, prin urmare, să ceară daune de la el. În acest context, „defamarea” a fost definită în secțiunea 111 din Codul Penal (Strafgesetzbuch), după cum urmează: „1. După cum poate fi perceput de o parte terță, oricine care face o acuzație împotriva altui de a avea un caracter sau o atitudine disprețuitoare, sau de a purta o opunere la onoare sau moralitate, și de o astfel de natură care să-l facă disprețuitor sau să-l reducă în apreciere publică, este responsabil pentru închisoarea de cel puțin șase luni sau o amendă (...) 2. Oricine comite această infracțiune într-un document tipărit, prin radiodifuziune sau altfel, astfel încât difamația să fie accesibilă unei secții largi ale publicului, poate fi închisă de cel puțin un an sau o amendă (...) (3), persoana care face declarația nu este pedepsită dacă se dovedește că este adevărată. În ceea ce privește infracțiunile definite la alineatul (1), el nu este, de asemenea, responsabil în cazul în care sunt stabilite circumstanțe care i-au dat motive suficiente pentru a presupune că declarația a fost adevărată.”