Kobenter și Standard Verlags GMBH împotriva Austriei

Primul reclamant, național austriac născut în 1960 și locuiește în Viena, este un jurnalist editorial la ziarul “Der Standard”. Al doilea reclamant este proprietarul și editorul acestui ziar. La 26 octombrie 1997, un grup de homosexuali, „Forum austriac al Gayilor și Lesbienilor” (“Österreichisches Schkulen- und Lesbenforum”, ÖSLF) a organizat o demonstrație la St. Pölten, la care editorii revistei „Der 13. – Zeitung der Katholiken für Glaube und Kirche” (13 – Ziarul catolicilor pentru credință și biserică) au făcut poze cu participanți și le-a publicat împreună cu un articol scris de K. în ediția sa din 13 noiembrie 1997. Acest articol a reflectat o poziție negativă și ostilă față de relațiile homosexuale, sugerând, printre altele, că „ele [homosexuale] ar trebui să fie disciplinate "specific gener" cu biciuri și gunoaie!

(sie gehören 'geschlechtspezifisch' mit Peitsche und Ochsenziemer zurechtgewiesen)” și că „metodele nazi-metode ar trebui aplicate lor!” Citește mai mult că „homosexualii acum se târăsc ca șobolanii din găurile lor și sunt hrăniți „iubire” de politicieni și oficialii bisericii”. 10. ulterior 44 de persoane homosexuali au depus o acuzație privată (Privatanklage) împotriva autorului K. pentru difamarea și o cerere de compensare în temeiul Legii media împotriva proprietarului și editorului „Der 13.” 11. La 13 iulie 1998, Curtea Regională Linz (Landesgericht) a constatat că anumite pasaje ale articolului constituiau infracțiunile de insultă (Beleidigung) în temeiul articolului 115 din Codul Penal (Strafgesetzbuch) și a ordonat proprietarului și editorului „Der 13.” să plătească compensații celor patru reclamanți care ar putea fi identificați pe imagini.

Acesta a respins cererea de compensare în ceea ce privește ceilalți reclamanți și a achitat K. Curtea a constatat că K. nu a menținut numele acestor reclamanți în articolul său și că nu s-a putut stabili că a știut că textul său va fi ilustrat de aceste imagini. La paginile 14-15 judecata conținea un excursus despre natura homosexualității, referindu-se la o carte numită “Lexiconul dragostei (Lexikon der Liebe)” și rezultatele unui sondaj de opinie asupra acestui subiect. Acesta a citit, printre altele, că „în adevăr, homosexualitatea include, de asemenea, lumea lesbiană și, desigur, cea a animalelor”, urmată de un pasaj lung care descrie în detaliu exemple de practici de același sex între diferitele animale.

12. Apoi, politicienii și reprezentanții Forumului austriac al homosexualilor și al lesbienilor au criticat public judecătorul hotărâtor K.-P. pentru textul și stilul acestei hotărâri, care a fost documentat într-o serie de comunicate de presă de către Agenția de Presă austriaca (APA) din 13 iulie, 1 și 2 septembrie 1998, inclusiv un articol publicat de „Der Standard” cu titlul „Judecătorul și bovinele drage (Der Richter und das liebe Vieh)” la 1 septembrie 1998. 13. La 2 septembrie 1998, „Der Standard” a publicat două articole scrise de primul reclamant, prin care prima a făcut referire la comentariul (Kommentar) la emisiunea de la pagina 32, care a citit după cum urmează: “Camera pedepsiei (Strenge Kammer) Samo Kobenter Este ciudat cât de des de avocați apărători ale valorilor vestice sunt inclinați să adopte metode draconiene atunci când se simtă că acestea sunt periclitate de persoane cu diferite convingeri, idei sau stiluri de viață.

Dacă un scriitor într-o cârpă ciudată spune doar că ar dori să-i afurisească oameni gay sau să-i bată cu gunoaie de tauri, care de obicei nu ar merita să menționeze, în afară de a spune că toată lumea are dreptul să trăiască fanteziile și obsesiile sexuale cum dorește, chiar și în cuvinte, atâta timp cât obiectele sau subiectele dorințelor sale provin din ea la fel de multă plăcere ca el. În cazul în care aceste chestiuni sunt tratate în instanță, totuși, s-ar putea aștepta la sfârșitul secolului al XX-lea că un judecător de chiar și iluminare minimă ar, cel puțin, emite o judecată care diferă mai mult decât oarecum de tradițiile vrajitoare medievale. Un judecător în Linz, K.-P.

B., a realizat fapta de a achita un inculpat care a primit beneficiul îndoielii, deși nu a fost nici o îndoială evidentă – din contră, raționarea judecătorului a depus argumente suficiente pentru a justifica amenințarea pedepsei pe care le-a făcut atât de entuziasmată, chiar dacă doar în scris. Asta zboară în fața, pentru început, a oricărei concepții de lege care vede sala de judecată mai mult decât doar o cameră de pedeapsă pentru toate posibilele tendințe. Susținerea de susținere campanie de ură venenoasă a unui homofob cu exemple scandalose din regatul animal pune îndoieli asupra integrității intelectuale și morale ale judecătorului în cauză. Faptul că sunt necesare acum clarificări publice în sensul că homosexualii nu sunt animale provoacă îngrijorarea cu privire la starea acestei țări.” 14. La 18 septembrie 1998, judecătorul K.-P.

a decis că excursul de mai sus, de la paginile 14-15, a fost scos din hotărârea din 13 iulie 1998. 15. În urma procedurilor disciplinare au fost deschise împotriva judecătorului K.-P. La 20 iulie 1999, Curtea de Apel din Innsbruck (Oberlandesgericht), în calitate de autoritate disciplinară, a impus penalitatea disciplinară a unui avertisment. La 20 septembrie 1999, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a confirmat această decizie. 16. Între timp, judecătorul K.-P. A depus o acuzație privată împotriva primului reclamant de difamă (Üble Nachrede) și a unei cereri de compensare în temeiul Legii Media împotriva celui de-al doilea reclamant din cauza articolului de mai sus publicat la 2 septembrie 1998. 17. La 29 iunie 1999, St.

Curtea Regională Pölten a condamnat primul reclamant de difamare în temeiul articolului 111 §§ 1 și 2 din Codul Penal și i-a impus o amendă de 13,500 EUR (981), suspendată pe perioada de probă de un an, și a ordonat, de asemenea, al doilea reclamant să plătească ATS 50.000 EUR (3633 EUR) în compensație judecătorului K.-P. în temeiul articolului 6 din Legea privind media și să publice hotărârea. Acesta a constatat în special că următoarele declarații au fost capabile să reducă judecătorul K.-P. în apreciere publică, constituind o insultă calumnioasă că i-a încălcat obligațiile în temeiul legii și normele privind conduita profesională (Gesetzes- und Standespflichten), cere un judecător: a) hotărârea procurorului privat ar difere doar oarecum de tradițiile proceselor vrăjitoare medievale (das vom Privatankläger gefällte Urteil würde sich nur „marginal von den Traditionen mittelaterlicher Hexenprozesse abeben”) și b) judecătorul K.-P.

ar fi sprijinit campania de ură venenoasă a unei homofobe cu exemple scandaloase din regatul animal (und dieser würde “die geifernde Hetze eines Homophoben mit haarsträubenden Belegen aus dem Tierreich stützen”). 18. Curtea a remarcat, printre altele, că, chiar dacă raționarea acestei hotărâri conține anotații irelevante, nu ar putea fi deferită de ea că procurorul privat K.-P. a crezut că diferitele drepturi sunt acordate homosexualilor și heterosexualilor, și că el a comparat homosexualii cu animalele sau că le-a pus pe un nivel egal. 19. La 11 noiembrie 1999, reclamanții au apelat împotriva acestei hotărâri, susținând că articolul în cauză a criticat exclusiv raționamentul hotărârii și nu modul în care judecătorul K.-P.

a efectuat procesul. Declarațiile au fost hotărâri de valoare permisibile bazate pe fapte și, prin urmare, protejate în temeiul articolului 10 din Convenție. Prevăzând că libertatea jurnalistică a permis, de asemenea, un anumit grad de exagerare și chiar de provocare, și având în vedere discuția publică cauzată de raționarea hotărârii nu numai în diferite mass-media, ci și în rândul judecătorilor, stilul polemic al articolului nu a fost nici disproporționat. 20. La 16 februarie 2000, Curtea de Apel din Viena a respins recursul reclamanților și a confirmat hotărârea Curții regionale. Acesta a constatat că un cititor mediu, interesat de subiectul, ar înțelege prin prima declarație că procurorul privat a încălcat grav drepturile procedurale fundamentale, cum ar fi principiile de imparțialitate și audieri adversare, care au fost încalcate în mod regulat în procesele vrăjitoare medievale.

Astfel, această reproșă de a încălca normele privind conduita profesională necesare unui judecător constă în fapte concrete, care nu s-au dovedit adevarate de înregistrările procesului. A doua declarație nu a fost doar o judecată de valoare, ci a insinuat, de asemenea, că judecătorul K.-P. s-a alăturat cu acuzatul K. și a fost, prin urmare, parțial. Deoarece nu a fost menționat în articolul pe care judecătorul K.-P. au condus în mod imparțial procesul și că numai anumite pasaje ale hotărârii sunt supuse acestei critici, declarațiile nu pot fi considerate drept hotărâri de valoare bazate pe fapte. Mai degrabă, în contextul lor, acestea erau declarații care denigrau faptele, în afara domeniului de aplicare a protecției articolului 10 din Convenție.

Deoarece anumite pasaje ale hotărârii de mai sus s-au dovedit a fi supraflue juridic, așa cum a afirmat decizia procurorului privat din 18 septembrie 1998, acestea ar fi putut fi supuse (just) comentarii. 21. Secțiunea 6 § 1 din Legea privind media prevede răspunderea strictă a editorului în cazurile de difamare; victima poate, prin urmare, să ceară daune de la el. În acest context, „defamarea” a fost definită în secțiunea 111 din Codul Penal (Strafgesetzbuch), după cum urmează: „1.

După cum poate fi perceput de o parte terță, oricine care face o acuzație împotriva altui de a avea un caracter sau o atitudine disprețuitoare, sau de a purta o opunere la onoare sau moralitate, și de o astfel de natură care să-l facă disprețuitor sau să-l reducă în apreciere publică, este responsabil pentru închisoarea de cel puțin șase luni sau o amendă (...) 2. Oricine comite această infracțiune într-un document tipărit, prin radiodifuziune sau altfel, astfel încât difamația să fie accesibilă unei secții largi ale publicului, poate fi închisă de cel puțin un an sau o amendă (...) (3), persoana care face declarația nu este pedepsită dacă se dovedește că este adevărată. În ceea ce privește infracțiunile definite la alineatul (1), el nu este, de asemenea, responsabil în cazul în care sunt stabilite circumstanțe care i-au dat motive suficiente pentru a presupune că declarația a fost adevărată.”

8. The first applicant, an Austrian national born in 1960 and living in Vienna, is an editorial journalist at the newspaper “Der Standard”. The second applicant is the owner and publisher of this newspaper. 9. On 26 October 1997 a group of homosexuals, the “Austrian Forum of Gays and Lesbians” (“Österreichisches Schwulen- und Lesbenforum”, ÖSLF) held a demonstration in St. Pölten, at which the editors of the magazine “Der 13. – Zeitung der Katholiken für Glaube und Kirche” (The 13th – Newspaper of Catholics for Faith and Church) took pictures of participants and published them together with an article written by K. D. in its issue of 13 November 1997. That article reflected a negative and hostile position towards homosexual relationships, suggesting, inter alia, that “they [homosexuals] ought to be disciplined 'gender-specifically' with whips and pizzles!

(sie gehören 'geschlechtsspezifisch' mit Peitsche und Ochsenziemer zurechtgewiesen)” and that “nazi-methods should be applied to them!” It read further that “homosexuals now crawl like rats out of their holes and are fed 'lovingly' by politicians and church officials”. 10. Subsequently 44 homosexual persons filed a private prosecution (Privatanklage) against the author K. D. for defamation and a compensation claim under the Media Act against the owner and publisher of “Der 13.” 11. On 13 July 1998 the Linz Regional Court (Landesgericht) found that certain passages of the article constituted the offence of insult (Beleidigung) under Section 115 of the Criminal Code (Strafgesetzbuch) and ordered the owner and publisher of “Der 13.” to pay compensation to four plaintiffs who could be identified on the pictures.

It dismissed the compensation claim as regards the other plaintiffs and acquitted K. D. The court found that K. D. had not mentioned any of those plaintiffs' name in his article and that it could not be established that he had known that his text would be illustrated by these pictures. On pages 14-15 the judgment contained an excursus about the nature of homosexuality, referring to a book called “Lexicon of love (Lexikon der Liebe)” and the results of an opinion survey on this topic. It read, inter alia, that “in truth, homosexuality includes also the lesbian world and, of course, that of animals”, which was followed by a long passage describing in detail examples of same-sex practices among different animals.

12. Subsequently, politicians and representatives of the Austrian Forum of Gays and Lesbians publicly criticised the deciding judge K.-P. B. for the text and style of this judgment, which was documented in a number of press releases by the Austrian Press Agency (APA) of 13 July, 1 and 2 September 1998, including an article published by “Der Standard” with the title “The judge and the dear cattle (Der Richter und das liebe Vieh)” on 1 September 1998. 13. On 2 September 1998 “Der Standard” published two articles written by the first applicant, whereby the first one referred to the commentary (Kommentar) at issue on page 32, which read as follows: “The punishment chamber (Strenge Kammer) Samo Kobenter It is strange how often the avowed defenders of western values are inclined to adopt draconian methods when they feel them to be jeopardised by people with different beliefs, ideas or lifestyles.

If a writer in some odd rag just says he would like to flog gay people or beat them with bulls' pizzles, that would not normally be worth mentioning, other than to say that everyone is entitled to live out his sexual fantasies and obsessions as he pleases, even in words, as long as the objects or subjects of his desires derive as much pleasure from it as he does. Where such matters are being dealt with in court, however, we might expect at the end of the twentieth century that a judge of even minimal enlightenment would, at the very least, deliver a judgment that differs more than somewhat from the traditions of medieval witch trials. A judge in Linz, K.-P. B., has achieved the feat of acquitting a defendant who was given the benefit of the doubt although no doubt was apparent – on the contrary, the judge's reasoning handed the flogger enough arguments to justify the threats of punishment he had made so enthusiastically, even if only in writing.

That flies in the face, for a start, of any conception of law which sees the courtroom as more than just a punishment chamber for all possible tendencies. Lending support to a homophobe's venomous hate campaign with outrageous examples from the animal kingdom casts doubt on the intellectual and moral integrity of the judge concerned. The fact that public clarifications are now needed to the effect that homosexuals are not animals prompts concern about the state of this country.” 14. On 18 September 1998 judge K.-P. B. decided that the above-mentioned excursus on pages 14-15 be taken out of the judgment of 13 July 1998. 15. Subsequently disciplinary proceedings were opened against judge K.-P.

B. On 20 July 1999 the Innsbruck Court of Appeal (Oberlandesgericht), acting as disciplinary authority, imposed the disciplinary penalty of a warning. On 20 September 1999 the Supreme Court (Oberster Gerichtshof) confirmed this decision. 16. In the meantime, judge K.-P. B. filed a private prosecution against the first applicant for defamation (Üble Nachrede) and a compensation claim under the Media Act against the second applicant on account of the above article published on 2 September 1998. 17. On 29 June 1999 the St. Pölten Regional Court convicted the first applicant of defamation under Section 111 §§ 1 and 2 of the Criminal Code and imposed a fine of ATS 13,500 (EUR 981) on him, suspended on one year's probationary period.

It also ordered the second applicant to pay ATS 50,000 (EUR 3633) in compensation to judge K.-P. B. under Section 6 of the Media Act and to publish the judgment. It found in particular that the following statements were capable of lowering judge K.-P. B. in the public esteem, constituting the slanderous reproach that he had violated his obligations under the law and the rules on professional conduct (Gesetzes- und Standespflichten), required of a judge: a) the judgment delivered by the private prosecutor would only differ somewhat from the traditions of medieval witch trials (das vom Privatankläger gefällte Urteil würde sich nur “marginal von den Traditionen mittelalterlicher Hexenprozesse abheben”) and b) that judge K.-P.

B. would lend support to a homophobe's venomous hate campaign with outrageous examples from the animal kingdom (und dieser würde “die geifernde Hetze eines Homophoben mit haarsträubenden Belegen aus dem Tierreich stützen”). 18. The Court noted, inter alia, that even if the reasoning of that judgment contained irrelevant annotations, it could not be inferred from it that the private prosecutor K.-P. B. believed that different rights were accorded to homosexuals and heterosexuals, nor that he had compared homosexuals with animals or that he had put them on an equal footing. 19. On 11 November 1999 the applicants appealed against this judgment, claiming that the article at issue criticised exclusively the reasoning of the judgment and not the way in which judge K.-P.

B. had conducted the trial. The statements were permissible value judgments based on facts and, thus, protected under Article 10 of the Convention. Arguing that journalistic liberty also allowed a certain degree of exaggeration and even provocation, and considering the public discussion caused by the reasoning of the judgment not only in various media but also among judges, the polemical style of the article was not disproportionate either. 20. On 16 February 2000 the Vienna Court of Appeal dismissed the applicants' appeal and confirmed the Regional Court's judgment. It found that an average reader, interested in the subject-matter, would understand by the first statement that the private prosecutor had grossly violated fundamental procedural rights, such as the principles of impartiality and adversarial hearings, which were regularly breached in medieval witch trials.

Thus, this reproach of violating the rules on professional conduct required of a judge consisted in concrete facts, which were not proved true by the records of the trial. The second statement was not only a value judgment, but also insinuated that judge K.-P. B. had sided with the accused K. D. and had, thus, been partial. As it was not mentioned in the article that judge K.-P. B. had impartially conducted the trial and that only certain passages of the judgment were subject to that criticism, the statements could not be considered as value judgments based on facts. Rather, in their context, they were disparaging statements of facts, falling outside the scope of protection of Article 10 of the Convention.

Since certain passages of the above judgment proved to be legally superfluous, as affirmed by the private prosecutor's decision of 18 September 1998 taking them out, they could have been subject to (fair) comment. 21. Section 6 § 1 of the Media Act provides for the strict liability of the publisher in cases of defamation; the victim can thus claim damages from him. In this context “defamation” has been defined in Section 111 of the Criminal Code (Strafgesetzbuch), as follows: “1.

As it may be perceived by a third party, anyone who makes an accusation against another of having a contemptible character or attitude, or of behaving contrary to honour or morality, and of such a nature as to make him contemptible or otherwise lower him in public esteem, shall be liable to imprisonment not exceeding six months or a fine (...) 2. Anyone who commits this offence in a printed document, by broadcasting or otherwise, in such a way as to make the defamation accessible to a broad section of the public, shall be liable to imprisonment not exceeding one year or a fine (...) 3. The person making the statement shall not be punished if it is proved to be true. As regards the offence defined in paragraph 1, he shall also not be liable if circumstances are established which gave him sufficient reason to assume that the statement was true."