Standard Verlags GMBH împotriva Austriei (nr. 2)

Reclamantul, o societate de răspundere limitată cu scaunul său din Viena, este proprietarul ziarului Der Standard. În ediția sa din 14 mai 2004 Der Standard a publicat un articol în secțiunea de politică internă în titlul “Gossip mongering” (“Kolportiert”). Articolul, intitulat “Un zvon al societății” (“Ein bürgerliches Gerücht”) a făcut comentarii cu privire la anumite zvonuri referitoare la căsătoria dlui Klestil, președintele federal de atunci. Acest articol a apărut, de asemenea, pe site-ul de la Der Standard. Acesta a citit după cum urmează: „Dacă vor fi create poveștile care circulă între districtul îndepărtat din Döbling și centrul orașului, în acest moment există doar un subiect de conversație printre așa-zisul crost superior al societății viene: căsătoria cuplului prezidențial de plecare Thomas Klestil și Margot Klestil-Löffler [imprimare bold în original].

Rumorul spune că nu numai că el este pe cale să părăsească biroul, ci ea este pe cale să-l părăsească. Această ultimă afirmație a pus, desigur, limbi care aglomerat furios în cercurile burgheze și nu atât de burgheze. Oamenii de aici nu le place nimic mai mult decât să poată exprima indignare față de unul dintre ei. În plus față de situația internă presupusă mai mică decât-blissful pe Hohe Warte [reședința Președintelui Federal], au existat bârfe persistente recent despre presupusele legături apropiate dintre Prima Doamnă, care este juniorul soțului ei până la 22 de ani, și alte cifre politice. Șeful grupului parlamentar FPÖ, Herbert Scheibner, de exemplu, este raportat că este aproape de ea (Scheibner l-a însoțit pe cuplul prezidențial în câteva călătorii străine).

Se spune, de asemenea, că dna Löffler este bine familiarizată cu soțul ambasadorului canadian (în mod surprinzător, având în vedere postul de șef al departamentului american al Ministerului Afacerilor Externe). Faptul că soția președintelui a luat câteva zile liberi recent pentru a organiza mutarea de la reședința oficială la casa recent renovată a cuplului în Hietzing a alimentat speculații suplimentare. Atât de mult, de fapt, că Klestil – nu s-a părăsit niciodată emoțiile sale – a avut următoarea declarație preventivă publicată în buletinul său informativ, News [o săptămânală austriaca]: „Rumorurile unei separații nu sunt decât bârfe inactive” a spus el. El a adăugat: La 8 iulie vom intra într-o nouă fază a vieții noastre împreună.

Orice afirmații contrare sunt false. Orice ar fi, poporul este îngrijorat de bunăstarea președintelui lor. Se pare că biroul de informare public al Oficiului Președintelui a avut recent mai multe apelante decât niciodată, cu privire la starea căsătoriei președintelui. Și mai mult de câțiva dintre apelanți și-au făcut anchete în tonele ultra-refinate ale Schönbrunn.” 7. Articolul a fost însoțit de o poză a dlui Klestil și a dnei Klestil-Löffler, care caută în direcții diferite. La 18 mai 2004, dl Klestil și dna Klestil-Löffler au introdus proceduri în temeiul articolelor 6 și 7 din Legea Media (Mediengesetz) împotriva societății reclamante, susținând că articolul publicat în Der Standard din 14 mai 2004 a raportat despre viața lor de căsătorie și de familie și a interferat astfel cu sfera strict personală a vieții lor.

Prin hotărârea din 15 iunie 2004, Curtea penală regională de la Viena (Landesgericht für Strafsachen) a ordonat societății reclamante să plătească compensații de 5.000 de euro (EUR) primului reclamant, dl Klestil, și de 7.000 EUR celui de-al doilea reclamant, dna Klestil-Löffler. Mai mult, instanța a ordonat societății reclamante să publice hotărârea și să ramburseze costurile reclamanților. 10. Curtea regională, referindu-se la art. 7 din Legea privind media, a considerat că societatea reclamantă a raportat asupra sferei strict personale a vieții reclamanților într-un mod care ar putea să le submineze în public. Acesta a analizat conținutul articolului nesuferit ca fiind, pe de o parte, sugerând că dna Klestil-Löffler a intenționat să divorțeze și, pe de altă parte, că a avut legături strânse cu doi oameni, descriind-o astfel ca fiind o dublă adulteră și dl Klestil ca un soț înșelat.

În răspunsul la apărarea companiei reclamante că articolul a raportat doar un zvon, Curtea Regională a remarcat că chiar și difuzarea unui zvon ar putea încălca art. 7 din Legea media, în cazul în care a transmis impresia că există un adevar în ea. 11. În ceea ce privește cererea societății reclamante de a obține dovezi pentru a arăta că zvonul a fost de fapt răspândit la momentul respectiv, instanța a remarcat că, în cazurile de încălcare a sferei strict personale a vieții unei persoane, art. 7 § 2 din Legea media a exclus dovada adevărului (Wahrheitsbeweis), cu excepția cazului în care declarația în cauză este direct legată de viața publică. O astfel de legătură directă ar exista, de exemplu, în cazul în care o publicație raportată cu privire la starea de sănătate a Președintelui Federal care ar putea să-l împiedice să exercite funcțiile sale.

Cu toate acestea, starea căsătoriei sale nu a avut nicio influență asupra capacității sale de a exercita funcțiile sale și nu a avut nici o altă legătură cu viața publică. 12. În evaluarea cuantumului compensației, Curtea Regională a avut în vedere faptul că Der Standard este un ziar de citire la scară largă și în gradul considerabil de insult suferit de reclamanții. În plus, a remarcat că în Austria este extrem de neobișnuit să raporteze detaliile (adevărate sau false) privind viața privată a politicienilor. Având în vedere considerentele de mai sus și necesitatea de a împiedica alte mass-media să facă publicații similare, o cantitate relativ mare de compensație a apărut justificată. Diferența dintre sumele acordate a fost de faptul că al doilea reclamant a fost descris ca o dublă adulteră, în timp ce primul reclamant a fost “semnificat” ca un soț înșelător.

13. Societatea reclamantă a apelat. Ca punct de lege a susținut că Curtea Regională a refuzat în mod nedrept cererea de a primi dovezi. În opinia sa, publicația este direct legată de viața publică în sensul articolului 7 § 2 din Legea privind media. Reclamanții, fiind cifre publice, își făceau parte a vieții private din „strategia lor de comercializare”. La fel ca nici un alt cuplu prezidențial înainte, au ținut publicul informat despre căsătoria lor, începând cu divorțul primului reclamant de la fosta sa soție și recăsătorirea sa, la al doilea reclamant. În plus, primul reclamant se bazase pe valorile familiei în timpul primei sale campanii electorale. Prin urmare, el a trebuit să accepte faptul că publicul are interesul de a fi informat despre viața sa privată.

14. În ceea ce privește punctele de fapt, societatea reclamantă a susținut că Curtea regională a evaluat în mod greșit conținutul articolului în cauză. Citiți în contextul său adecvat, articolul nu a afirmat că dna Klestil-Löffler are de fapt intenția de a divorța și chiar mai puțin că ea este o adultă. Dimpotrivă, articolul a vizat mai degrabă să expună bârfele inactive propagate în anumite cercuri de clasă superioară. Acesta a arătat în mod clar absurditatea zvonului, explicând că legăturile presupuse apropiate ale celui de-al doilea reclamant cu dl Scheibner și cu soțul ambasadorului canadian au avut motive perfect nesuspectate. În acest sens, articolul nu se referă chiar la sfera strict personală a cuplului prezidențial, ci s-a distrat de bârfele din societatea burgheză.

15. În ceea ce privește sentința, societatea reclamantă a susținut că premiile de compensare erau excesive. 16. În timp ce procedurile de apel erau în așteptare, dl Klestil a murit. Prin hotărârea din 2 septembrie 2004, Curtea penală regională de la Viena a întrerupt procedura cu privire la dl Klestil. La 9 decembrie 2004, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht), cu privire la un recurs interzis de proprietatea dlui Klestil, a anulat hotărârea Curții regionale. 17. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2005, Curtea de Apel din Viena a susținut hotărârea Curții regionale din 15 iunie 2004. 18. Acesta a confirmat că, în acest caz, dovada adevărului a fost exclusă de art. 7 § 2 din Legea Media. Argumentul companiei solicitante că reclamanții erau cifre publice și își expuse viața privată și conjugală la ochiul public ca și cum nici un alt cuplu prezidențial înainte nu a fost convingător.

În timp ce primul reclamant se bazase pe viața sa de familie și pe apoi căsătoria sa în prima sa campanie în urmă cu aproximativ doi doi ani, căsătoria sa cu doamna Klestil-Löffler nu a jucat un rol în a doua campanie sau altfel în timpul celei de-a doua perioade în birou. În plus, a doua și ultima perioadă în birou s-a încheiat la momentul publicării. În suma, Curtea Regională a constatat în mod corespunzător că publicul în cauză nu este direct legat de viața publică, în consecință, a refuzat în mod corect să ia dovezile propuse de societatea reclamantă. 19. Nu a existat nici o bază pentru afirmarea companiei reclamante că articolul a fost îndreptat spre dezvăluirea ipocriziei așa-numită croșă superioară a societății vienești sau că a descris zvonurile despre căsătoria reclamanților ca absurd.

Curtea regională a înțeles corect conținutul articolului ca transmiterea zvonurilor despre căsătoria președintelui federal ca și cum ar fi existat un adevar în ei. 20. În sfârșit, în ceea ce privește sumele acordate în compensație, Curtea de Apel a constatat că dissuasarea altor mass-media de publicații similare nu este un criteriu relevant. Cu toate acestea, celelalte considerații invocate de Curtea Regională justifică acordările de compensare. 21. La 11 iunie 2004, dl Scheibner a introdus o procedură în temeiul articolelor 6 și 7 din Legea privind media împotriva societății reclamante în ceea ce privește versiunea electronică a articolului, care a fost publicată pe site-ul web al Der Standard și în ceea ce privește versiunea de imprimare.

Prin hotărârea din 20 iulie 2004, Curtea penală regională de la Viena a ordonat societății reclamante să plătească 4000 EUR dlui Scheibner ca compensație pentru publicarea în versiunea tipărită Der Standard și 2000 EUR ca compensare pentru publicarea pe site. În plus, instanța a ordonat societății reclamante să publice hotărârea și să ramburseze costurile reclamantului. 23. Curtea, argumentând în același sens ca în hotărârea sa din 15 iunie 2004 (a se vedea punctele 10-11 de mai sus), a afirmat că societatea reclamantă a raportat asupra sferei strict personale a vieții reclamantului într-un mod care ar putea să-l submineze în public. Acesta a analizat conținutul articolului nesuferit ca fiind afirmat că reclamantul, dl Scheibner, care a fost un om căsătorit, a avut o relație strânsă cu dna Klestil-Löffler și, prin urmare, l-a descris ca fiind un adulter.

Astfel, sfera sa strict personală a fost afectată. Cu toate acestea, s-a constatat că publicarea nu a constituit difamarea în sensul articolului 111 din Codul Penal (Strafgesetzbuch). 24. În ceea ce privește suma compensației, a considerat că insultul în ceea ce privește dl Scheibner a cântărit mai puțin mult decât în ceea ce privește reclamanții în primul set de proceduri. În suma, acordurile de compensare de 4000 EUR în ceea ce privește publicarea în versiunea de hârtie a Der Standard și de 2.000 EUR în vederea publicării pe site-ul web, care erau mai puțin citite, au apărut adecvate. 25. Societatea reclamantă și dl Scheibner au apelat, prin urmare, societatea reclamantă s-au bazat pe aceleași motive ca în apelul său în cadrul setului de procedură anterior.

26. La 22 decembrie 2004, Curtea de Apel din Viena a respins apelul societății reclamante, dar a acordat parțial recursul dlui Scheibner. Reclamantul a fost acuzat de adulter, care, chiar și într-o societate liberală, era considerat încă un act ilegal și dezonorist. Cu toate acestea, a considerat că acest lucru nu a avut influență asupra sumei de compensare care trebuie plătite, care a fost astfel susținut. 27. În ceea ce privește apelul societății reclamante, Curtea de Apel a confirmat din nou citirea Curții Regionale a conținutului articolului. Acesta a adăugat că plasarea articolului în secțiunea politicii interne și prezentarea acesteia, inclusiv imaginea cuplului prezidențial, a susținut această evaluare.

În plus, instanța de apel a remarcat că societatea reclamantă nu a susținut în fața Curții Regionale că publicul era direct legat de viața publică în sensul art. 7 § 2 din Legea media. 28. În orice caz, dl Scheibner, deși o cifră publică, a avut dreptul de a respecta sfera strict personală a vieții sale. Rumere despre o presupusă relație între el și soția Președintelui Federal nu a avut nicio legătură cu funcțiile și responsabilitățile sale publice și, prin urmare, nu a justificat raportarea în cauză. 29. Odată ce hotărârea Curții de Apel a devenit finală, dl Scheibner a introdus o procedură în temeiul Codului Civil (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) cere o injecție care ordonă societății reclamante să se abțină de a publica orice declarație care presupune că a avut o relație cu dna Klestil-Löffler.

30. În audierea din 22 aprilie 2005 în fața Curții Comerciale de la Viena (Handelsgericht), societatea reclamantă a intrat într-o soluție cu angajamentul dlui Scheibner de a nu publica o astfel de declarație. Curtea comercială a remarcat că, în conformitate cu jurisprudența constantă, o hotărâre în temeiul art. 6 din Legea media a avut un efect obligatoriu în procedurile civile ulterioare referitoare la aceleași fapte. Acesta a ordonat societății reclamante să plătească costurile procedurale ale dlui Scheibner. 31. Hotărârea Curții Comerciale a fost judecată pe consilierul societății reclamante la 25 mai 2005. Societatea reclamantă nu a apelat. 32. Secțiunea 6 din Legea privind media prevede răspunderea strictă a editorului în cazuri de difamare; victima poate, prin urmare, pretinde daune de la el.

În acest context, „difamația” a fost definită în art. 111 din Codul Penal (Strafgesetzbuch), după cum urmează: „(1) Oricine care, în astfel de mod, poate fi observat de o a treia persoană, atribuie altor caracteristici disprețibile sau sentimente sau îl acuză de comportament contrar onorării sau moralității și, astfel încât să-l facă disprețuitor sau să-l reducă în apreciere publică, este responsabil să fie încarcerat de cel puțin șase luni sau de o amendă ... (2) Oricine comite această infracțiune într-un document tipărit, prin radiodifuziune sau în alt mod, astfel încât difamarea să fie accesibilă unei secții largi ale publicului, poate fi închisă de cel puțin un an sau o amendă... (3) Persoana care face declarația nu va fi pedepsită dacă se dovedește că este adevărată.

În cazul infracțiunii definite la alineatul (1), el nu este, de asemenea, responsabil în cazul în care sunt stabilite circumstanțele care i-au dat motive suficiente pentru a crede că declarația a fost adevărată.” 33. Secțiunea 7 din Legea privind media prevede o cerere de daune în caz de interferență cu sfera strict personală a vieții unei persoane. În versiunea în vigoare la momentul material, se citește după cum urmează: „(1) În cazul în care sfera strict personală a vieții unei persoane este discutată sau descrisă în mass-media într-un mod care poate să submineze public persoana în cauză, el sau ea are dreptul de a cere compensare pentru daunele suferite de către titularul mass-media (publisher).

Valoarea compensației nu poate depăși 14.535 euro; ... (2) Dreptul menționat la alineatul (1) nu se aplică în cazul în care: (i) declarațiile cuprind un cont exact al unei dezbateri organizate în cursul unei ședințe publice a Consiliului Național, a Consiliului Federal, a Adunării Federale, a unui parlament regional sau a unui comitet al unuia dintre aceste organisme reprezentative generale; (ii) declarațiile publicate sunt adevărate și sunt direct legate de viața publică; (iii) se poate presupune din circumstanțele în care persoana în cauză a fost de acord să publice, sau (iv) declarațiile au fost făcute în timpul unei difuziuni în direct, iar niciun angajat sau reprezentant al emisiilor de radiodifuziune nu a exerciționat o asistență jurnalistică adecvată.”

5. The applicant, a limited liability company with its seat in Vienna, is the owner of the daily newspaper Der Standard. 6. In its issue of 14 May 2004 Der Standard published an article in the domestic politics section under the heading “Gossip mongering” (“Kolportiert”). The article, which was entitled “A society rumour” (“Ein bürgerliches Gerücht”) commented on certain rumours relating to the marriage of Mr Klestil, the then Federal President. The article also appeared on the website of Der Standard. It read as follows: “If the stories circulating between the outlying district of Döbling and the city centre are to be believed, there is only one topic of conversation at the moment among the socalled upper crust of Viennese society: the marriage of the departing presidential couple Thomas Klestil and Margot Klestil-Löffler [bold print in the original].

Rumour has it that not only is he about to leave office, but she is about to leave him. The latter claim has of course set tongues wagging furiously in bourgeois – and not-so-bourgeois – circles. People here like nothing better than to be able to express outrage about one of their own. In addition to the allegedly less-than-blissful domestic situation on the Hohe Warte [the Federal President’s residence], there has been persistent gossip recently about the supposedly close ties between the First Lady, who is her husband’s junior by 22 years, and other political figures. Head of the FPÖ parliamentary group Herbert Scheibner [bold print in the original], for instance, is reported to be close to her (Scheibner has accompanied the presidential couple on a number of foreign trips).

Ms Löffler is also said to be well acquainted with the husband of the Canadian ambassador (unsurprisingly, given her post as head of the American department of the Foreign Affairs Ministry). The fact that the President’s wife took a few days off recently to organise the move from the official residence to the couple’s newly renovated home in Hietzing fuelled further speculation. So much so, in fact, that Klestil – never squeamish about putting his emotions on display – had the following pre-emptive statement published in his information bulletin, News [an Austrian weekly]: ‘Rumours of a separation are nothing but idle gossip’ he said. He added: As of 8 July we will be embarking on a new phase of our life together.

Any assertions to the contrary are untrue. Be that as it may, the people are concerned for the well-being of their President. Apparently, the public information desk of the President’s Office has recently had more callers than ever before enquiring about the state of the President’s marriage. And more than a few of the callers made their enquiries in the ultra-refined tones of Schönbrunn.” 7. The article was accompanied by a picture of Mr Klestil and Mrs Klestil-Löffler, looking in different directions. 8. On 18 May 2004 Mr Klestil and Mrs Klestil-Löffler brought proceedings under sections 6 and 7 of the Media Act (Mediengesetz) against the applicant company, claiming that the article published in Der Standard of 14 May 2004 reported on their marriage and family life and thus interfered with the strictly personal sphere of their lives.

9. By judgment of 15 June 2004 the Vienna Regional Criminal Court (Landesgericht für Strafsachen) ordered the applicant company to pay compensation of 5,000 euros (EUR) to the first claimant, Mr Klestil, and EUR 7,000 to the second claimant, Mrs Klestil-Löffler. Furthermore, the court ordered the applicant company to publish its judgment and to reimburse the claimants’ costs. 10. The Regional Court, referring to section 7 of the Media Act, held that the applicant company had reported on the strictly personal sphere of the claimants’ lives in a manner that was likely to undermine them in public. It analysed the contents of the impugned article as alleging, on the one hand, that Mrs Klestil-Löffler intended to divorce and, on the other hand, that she had close contacts with two men, thus describing her as a double adulteress and Mr Klestil as a deceived husband.

In reply to the applicant company’s defence that the article merely reported on a rumour, the Regional Court noted that even the dissemination of a rumour could breach section 7 of the Media Act, if it conveyed the impression that there was some truth in it. 11. As to the applicant company’s request to take evidence in order to show that the rumour had actually been spread at the time, the court noted that in cases concerning an infringement of the strictly personal sphere of a person’s life, section 7 § 2 of the Media Act excluded the proof of truth (Wahrheitsbeweis), unless the statement at issue was directly related to public life. Such a direct link would exist, for instance, where a publication reported on the state of health of the Federal President which might prevent him from exercising his functions.

However, the state of his marriage did not have any bearing on his capacity to exercise his functions nor did it have any other link with public life. 12. In assessing the amount of compensation, the Regional Court had regard to the fact that Der Standard was a widely read newspaper and to the considerable degree of insult suffered by the claimants. In addition it noted that it was highly uncommon in Austria to report on (true or untrue) details of the private lives of politicians. Having regard to the above considerations and the need to deter other media from making similar publications, a relatively large amount of compensation appeared justified. The difference in the sums awarded was to the fact that the second claimant was described as a double adulteress, while the first claimant was “merely” depicted as a deceived husband.

13. The applicant company appealed. As a point of law it submitted that the Regional Court had wrongly refused its request for the taking of evidence. In its view the publication was directly related to public life within the meaning of section 7 § 2 of the Media Act. The claimants, being public figures, had made their private life part of their “marketing strategy”. Like no other presidential couple before, they had kept the public informed about their marriage, starting with the first claimant’s divorce from his former wife and his remarriage, to the second claimant. Moreover, the first claimant had relied heavily on family values during his first electoral campaign. He therefore had to accept that the public had an interest in being informed about his private life.

14. As regards points of fact, the applicant company argued that the Regional Court had wrongly assessed the contents of the article at issue. Read in its proper context, the article did not state that Mrs Klestil-Löffler actually intended to divorce and even less that she was an adulteress. On the contrary the article rather aimed at exposing the idle gossip propagated in certain upper-class circles. It clearly pointed to the absurdity of the rumour by explaining that the allegedly close ties of the second claimant with Mr Scheibner and with the husband of the Canadian ambassador had perfectly unsuspicious reasons. Seen in that light, the article did not even relate to the strictly personal sphere of the presidential couple but made fun of the gossip in bourgeois society.

15. As regards the sentence the applicant company claimed that the compensation awards were excessive. 16. While the appeal proceedings were pending, Mr Klestil died. By decision of 2 September 2004 the Vienna Regional Criminal Court discontinued the proceedings as regards Mr Klestil. On 9 December 2004 the Vienna Court of Appeal (Oberlandesgericht), on an appeal brought by Mr Klestil’s estate, quashed the Regional Court’s decision. 17. By a judgment of 20 January 2005 the Vienna Court of Appeal upheld the Regional Court’s judgment of 15 June 2004. 18. It confirmed that in the present case, the proof of truth was excluded by section 7 § 2 of the Media Act. The applicant company’s argument that the claimants were public figures and had exposed their private and marital life to the public eye like no other presidential couple before was not convincing.

While the first claimant had relied on his family life and on his then marriage in his first campaign some twelve years ago, his marriage with Mrs Klestil-Löffler had not played a role in his second campaign nor otherwise during his second period in office. Moreover, his second and last period in office had been drawing to a close at the time of the publication. In sum, the Regional Court had rightly found that the publication at issue was not directly related to public life. Consequently, it had rightly refused to take the evidence proposed by the applicant company. 19. There was no basis for the applicant company’s assertion that the article was aimed at unveiling the hypocrisy of the so called upper crust of Viennese society or that it described the rumours about the claimants’ marriage as absurd.

The Regional Court had rightly understood the article’s contents as conveying rumours about the Federal President’s marriage as if there was some truth in them. 20. Finally, as regards the amounts granted in compensation, the Court of Appeal found that deterring other media from similar publications was not a relevant criterion. Nevertheless the other considerations relied on by the Regional Court justified the compensation awards. 21. On 11 June 2004 Mr Scheibner brought proceedings under sections 6 and 7 of the Media Act against the applicant company in respect of the electronic version of the article, which had been published on the website of Der Standard and in respect of the print version.

He alleged that the passage referring to him contained an untrue statement amounting to defamation. 22. By judgment of 20 July 2004 the Vienna Regional Criminal Court ordered the applicant company to pay EUR 4,000 to Mr Scheibner as compensation for the publication in the printed version of Der Standard and EUR 2,000 as compensation for the publication on the website. Furthermore, the court ordered the applicant company to publish its judgment and to reimburse the claimant’s costs. 23. The court, arguing along the same lines as in its judgment of 15 June 2004 (see paragraphs 10-11 above), held that the applicant company had reported on the strictly personal sphere of the claimant’s life in a manner that was likely to undermine him in public.

It analysed the contents of the impugned article as alleging that the claimant, Mr Scheibner, who was a married man, had a close relationship with Mrs Klestil-Löffler and therefore described him as an adulterer. Thus, his strictly personal sphere was affected. However, it found that the publication did not amount to defamation within the meaning of Article 111 of the Criminal Code (Strafgesetzbuch). 24. As to the amount of compensation it considered that the insult as regards Mr Scheibner weighed less heavily than as regards the claimants in the first set of proceedings. In sum, compensation awards of EUR 4,000 as regards the publication in the paper version of Der Standard and EUR 2,000 for the publication on the website, which was less widely read, appeared appropriate.

25. The applicant company and Mr Scheibner appealed, whereby the applicant company relied on the same grounds as in its appeal in the previous set of proceedings. 26. On 22 December 2004 the Vienna Court of Appeal dismissed the applicant company’s appeal but partly granted Mr Scheibner’s appeal. It held that the impugned statement also breached Article 6 of the Media Act, since it fulfilled the objective elements of defamation as defined in Article 111 of the Criminal Code. The claimant was accused of adultery, which even in a liberal society was still considered an unlawful and dishonourable act. It considered however, that this had no influence on the amount of compensation to be paid, which was therefore upheld.

27. As to the applicant company’s appeal, the Court of Appeal again confirmed the Regional Court’s reading of the contents of the article. It added that the placement of the article in the domestic politics section and its presentation including the picture of the presidential couple supported this assessment. Furthermore, the appellate court noted that the applicant company had not argued before the Regional Court that the publication was directly related to public life within the meaning of Article 7 § 2 of the Media Act. 28. In any case, Mr Scheibner, though a public figure, had a right to respect for the strictly personal sphere of his life. Rumours about an alleged relationship between him and the wife of the Federal President had no link with his public functions and responsibilities and did therefore not justify the reporting at issue.

29. Once the judgment of the Court of Appeal had become final, Mr Scheibner brought proceedings under the Civil Code (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) requesting an injunction ordering the applicant company to refrain from publishing any statement alleging that he had a relationship with Mrs Klestil-Löffler. 30. At the hearing of 22 April 2005 before the Vienna Commercial Court (Handelsgericht), the applicant company entered into a settlement with Mr Scheibner undertaking to refrain from publishing any such statement. The Commercial Court noted that according to constant case-law, a judgment under section 6 of the Media Act had binding effect in subsequent civil proceedings relating to the same facts.

It ordered the applicant company to pay Mr Scheibner’s procedural costs. 31. The Commercial Court’s judgment was served on the applicant company’s counsel on 25 May 2005. The applicant company did not appeal. 32. Section 6 of the Media Act provides for the strict liability of the publisher in cases of defamation; the victim can thus claim damages from him.

In this context “defamation” has been defined in Article 111 of the Criminal Code (Strafgesetzbuch), as follows: “(1) Anybody who, in such a way that it may be noticed by a third person, attributes to another a contemptible characteristic or sentiment or accuses him of behaviour contrary to honour or morality and such as to make him contemptible or otherwise lower him in public esteem shall be liable to imprisonment not exceeding six months or a fine ... (2) Anyone who commits this offence in a printed document, by broadcasting or otherwise in such a way as to make the defamation accessible to a broad section of the public, shall be liable to imprisonment not exceeding one year or a fine ... (3) The person making the statement shall not be punished if it is proved to be true.

In the case of the offence defined in paragraph 1 he shall also not be liable if circumstances are established which gave him sufficient reason to believe that the statement was true.” 33. Section 7 of the Media Act provides a claim for damages in cases of interference with the strictly personal sphere of an individual’s life. In the version in force at the material time, it read as follows: “(1) If the strictly personal sphere of an individual’s life is discussed or portrayed in the media in a way liable to publicly undermine the individual concerned, he or she shall have the right to claim compensation for the damage sustained from the media proprietor (publisher).

The amount of compensation may not exceed 14,535 euros; ... (2) The right referred to in paragraph 1 above shall not apply where: (i) the statements comprise an accurate account of a debate held during a public sitting of the National Council, the Federal Council, the Federal Assembly, a regional parliament or a committee of one of these general representative bodies; (ii) the statements published are true and are directly related to public life; (iii) it can be assumed from the circumstances that the person concerned had agreed to publication, or (iv) the statements were made during a live broadcast, and no employee or representative of the broadcaster failed to exercise proper journalistic care.”