CASE OF STANDARD VERLAGS GMBH v. AUSTRIA (No. 2)

Reclamantul, o societate de răspundere limitată cu scaunul său din Viena, este proprietarul ziarului Der Standard. În ediția sa din 14 mai 2004 Der Standard a publicat un articol în secțiunea de politică internă în titlul “Gossip mongering” (“Kolportiert”). Articolul, intitulat “Un zvon al societății” (“Ein bürgerliches Gerücht”) a făcut comentarii cu privire la anumite zvonuri referitoare la căsătoria dlui Klestil, președintele federal de atunci. Acest articol a apărut, de asemenea, pe site-ul de la Der Standard. Acesta a citit după cum urmează: „Dacă vor fi create poveștile care circulă între districtul îndepărtat din Döbling și centrul orașului, în acest moment există doar un subiect de conversație printre așa-zisul crost superior al societății viene: căsătoria cuplului prezidențial de plecare Thomas Klestil și Margot Klestil-Löffler [imprimare bold în original]. Rumorul spune că nu numai că el este pe cale să părăsească biroul, ci ea este pe cale să-l părăsească. Această ultimă afirmație a pus, desigur, limbi care aglomerat furios în cercurile burgheze și nu atât de burgheze. Oamenii de aici nu le place nimic mai mult decât să poată exprima indignare față de unul dintre ei. În plus față de situația internă presupusă mai mică decât-blissful pe Hohe Warte [reședința Președintelui Federal], au existat bârfe persistente recent despre presupusele legături apropiate dintre Prima Doamnă, care este juniorul soțului ei până la 22 de ani, și alte cifre politice. Șeful grupului parlamentar FPÖ, Herbert Scheibner, de exemplu, este raportat că este aproape de ea (Scheibner l-a însoțit pe cuplul prezidențial în câteva călătorii străine). Se spune, de asemenea, că dna Löffler este bine familiarizată cu soțul ambasadorului canadian (în mod surprinzător, având în vedere postul de șef al departamentului american al Ministerului Afacerilor Externe). Faptul că soția președintelui a luat câteva zile liberi recent pentru a organiza mutarea de la reședința oficială la casa recent renovată a cuplului în Hietzing a alimentat speculații suplimentare. Atât de mult, de fapt, că Klestil – nu s-a părăsit niciodată emoțiile sale – a avut următoarea declarație preventivă publicată în buletinul său informativ, News [o săptămânală austriaca]: „Rumorurile unei separații nu sunt decât bârfe inactive” a spus el. El a adăugat: La 8 iulie vom intra într-o nouă fază a vieții noastre împreună. Orice afirmații contrare sunt false. Orice ar fi, poporul este îngrijorat de bunăstarea președintelui lor. Se pare că biroul de informare public al Oficiului Președintelui a avut recent mai multe apelante decât niciodată, cu privire la starea căsătoriei președintelui. Și mai mult de câțiva dintre apelanți și-au făcut anchete în tonele ultra-refinate ale Schönbrunn.” 7. Articolul a fost însoțit de o poză a dlui Klestil și a dnei Klestil-Löffler, care caută în direcții diferite. La 18 mai 2004, dl Klestil și dna Klestil-Löffler au introdus proceduri în temeiul articolelor 6 și 7 din Legea Media (Mediengesetz) împotriva societății reclamante, susținând că articolul publicat în Der Standard din 14 mai 2004 a raportat despre viața lor de căsătorie și de familie și a interferat astfel cu sfera strict personală a vieții lor. Prin hotărârea din 15 iunie 2004, Curtea penală regională de la Viena (Landesgericht für Strafsachen) a ordonat societății reclamante să plătească compensații de 5.000 de euro (EUR) primului reclamant, dl Klestil, și de 7.000 EUR celui de-al doilea reclamant, dna Klestil-Löffler. Mai mult, instanța a ordonat societății reclamante să publice hotărârea și să ramburseze costurile reclamanților. 10. Curtea regională, referindu-se la art. 7 din Legea privind media, a considerat că societatea reclamantă a raportat asupra sferei strict personale a vieții reclamanților într-un mod care ar putea să le submineze în public. Acesta a analizat conținutul articolului nesuferit ca fiind, pe de o parte, sugerând că dna Klestil-Löffler a intenționat să divorțeze și, pe de altă parte, că a avut legături strânse cu doi oameni, descriind-o astfel ca fiind o dublă adulteră și dl Klestil ca un soț înșelat. În răspunsul la apărarea companiei reclamante că articolul a raportat doar un zvon, Curtea Regională a remarcat că chiar și difuzarea unui zvon ar putea încălca art. 7 din Legea media, în cazul în care a transmis impresia că există un adevar în ea. 11. În ceea ce privește cererea societății reclamante de a obține dovezi pentru a arăta că zvonul a fost de fapt răspândit la momentul respectiv, instanța a remarcat că, în cazurile de încălcare a sferei strict personale a vieții unei persoane, art. 7 § 2 din Legea media a exclus dovada adevărului (Wahrheitsbeweis), cu excepția cazului în care declarația în cauză este direct legată de viața publică. O astfel de legătură directă ar exista, de exemplu, în cazul în care o publicație raportată cu privire la starea de sănătate a Președintelui Federal care ar putea să-l împiedice să exercite funcțiile sale. Cu toate acestea, starea căsătoriei sale nu a avut nicio influență asupra capacității sale de a exercita funcțiile sale și nu a avut nici o altă legătură cu viața publică. 12. În evaluarea cuantumului compensației, Curtea Regională a avut în vedere faptul că Der Standard este un ziar de citire la scară largă și în gradul considerabil de insult suferit de reclamanții. În plus, a remarcat că în Austria este extrem de neobișnuit să raporteze detaliile (adevărate sau false) privind viața privată a politicienilor. Având în vedere considerentele de mai sus și necesitatea de a împiedica alte mass-media să facă publicații similare, o cantitate relativ mare de compensație a apărut justificată. Diferența dintre sumele acordate a fost de faptul că al doilea reclamant a fost descris ca o dublă adulteră, în timp ce primul reclamant a fost “semnificat” ca un soț înșelător. 13. Societatea reclamantă a apelat. Ca punct de lege a susținut că Curtea Regională a refuzat în mod nedrept cererea de a primi dovezi. În opinia sa, publicația este direct legată de viața publică în sensul articolului 7 § 2 din Legea privind media. Reclamanții, fiind cifre publice, își făceau parte a vieții private din „strategia lor de comercializare”. La fel ca nici un alt cuplu prezidențial înainte, au ținut publicul informat despre căsătoria lor, începând cu divorțul primului reclamant de la fosta sa soție și recăsătorirea sa, la al doilea reclamant. În plus, primul reclamant se bazase pe valorile familiei în timpul primei sale campanii electorale. Prin urmare, el a trebuit să accepte faptul că publicul are interesul de a fi informat despre viața sa privată. 14. În ceea ce privește punctele de fapt, societatea reclamantă a susținut că Curtea regională a evaluat în mod greșit conținutul articolului în cauză. Citiți în contextul său adecvat, articolul nu a afirmat că dna Klestil-Löffler are de fapt intenția de a divorța și chiar mai puțin că ea este o adultă. Dimpotrivă, articolul a vizat mai degrabă să expună bârfele inactive propagate în anumite cercuri de clasă superioară. Acesta a arătat în mod clar absurditatea zvonului, explicând că legăturile presupuse apropiate ale celui de-al doilea reclamant cu dl Scheibner și cu soțul ambasadorului canadian au avut motive perfect nesuspectate. În acest sens, articolul nu se referă chiar la sfera strict personală a cuplului prezidențial, ci s-a distrat de bârfele din societatea burgheză. 15. În ceea ce privește sentința, societatea reclamantă a susținut că premiile de compensare erau excesive. 16. În timp ce procedurile de apel erau în așteptare, dl Klestil a murit. Prin hotărârea din 2 septembrie 2004, Curtea penală regională de la Viena a întrerupt procedura cu privire la dl Klestil. La 9 decembrie 2004, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht), cu privire la un recurs interzis de proprietatea dlui Klestil, a anulat hotărârea Curții regionale. 17. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2005, Curtea de Apel din Viena a susținut hotărârea Curții regionale din 15 iunie 2004. 18. Acesta a confirmat că, în acest caz, dovada adevărului a fost exclusă de art. 7 § 2 din Legea Media. Argumentul companiei solicitante că reclamanții erau cifre publice și își expuse viața privată și conjugală la ochiul public ca și cum nici un alt cuplu prezidențial înainte nu a fost convingător. În timp ce primul reclamant se bazase pe viața sa de familie și pe apoi căsătoria sa în prima sa campanie în urmă cu aproximativ doi doi ani, căsătoria sa cu doamna Klestil-Löffler nu a jucat un rol în a doua campanie sau altfel în timpul celei de-a doua perioade în birou. În plus, a doua și ultima perioadă în birou s-a încheiat la momentul publicării. În suma, Curtea Regională a constatat în mod corespunzător că publicul în cauză nu este direct legat de viața publică, în consecință, a refuzat în mod corect să ia dovezile propuse de societatea reclamantă. 19. Nu a existat nici o bază pentru afirmarea companiei reclamante că articolul a fost îndreptat spre dezvăluirea ipocriziei așa-numită croșă superioară a societății vienești sau că a descris zvonurile despre căsătoria reclamanților ca absurd. Curtea regională a înțeles corect conținutul articolului ca transmiterea zvonurilor despre căsătoria președintelui federal ca și cum ar fi existat un adevar în ei. 20. În sfârșit, în ceea ce privește sumele acordate în compensație, Curtea de Apel a constatat că dissuasarea altor mass-media de publicații similare nu este un criteriu relevant. Cu toate acestea, celelalte considerații invocate de Curtea Regională justifică acordările de compensare. 21. La 11 iunie 2004, dl Scheibner a introdus o procedură în temeiul articolelor 6 și 7 din Legea privind media împotriva societății reclamante în ceea ce privește versiunea electronică a articolului, care a fost publicată pe site-ul web al Der Standard și în ceea ce privește versiunea de imprimare. Prin hotărârea din 20 iulie 2004, Curtea penală regională de la Viena a ordonat societății reclamante să plătească 4000 EUR dlui Scheibner ca compensație pentru publicarea în versiunea tipărită Der Standard și 2000 EUR ca compensare pentru publicarea pe site. În plus, instanța a ordonat societății reclamante să publice hotărârea și să ramburseze costurile reclamantului. 23. Curtea, argumentând în același sens ca în hotărârea sa din 15 iunie 2004 (a se vedea punctele 10-11 de mai sus), a afirmat că societatea reclamantă a raportat asupra sferei strict personale a vieții reclamantului într-un mod care ar putea să-l submineze în public. Acesta a analizat conținutul articolului nesuferit ca fiind afirmat că reclamantul, dl Scheibner, care a fost un om căsătorit, a avut o relație strânsă cu dna Klestil-Löffler și, prin urmare, l-a descris ca fiind un adulter. Astfel, sfera sa strict personală a fost afectată. Cu toate acestea, s-a constatat că publicarea nu a constituit difamarea în sensul articolului 111 din Codul Penal (Strafgesetzbuch). 24. În ceea ce privește suma compensației, a considerat că insultul în ceea ce privește dl Scheibner a cântărit mai puțin mult decât în ceea ce privește reclamanții în primul set de proceduri. În suma, acordurile de compensare de 4000 EUR în ceea ce privește publicarea în versiunea de hârtie a Der Standard și de 2.000 EUR în vederea publicării pe site-ul web, care erau mai puțin citite, au apărut adecvate. 25. Societatea reclamantă și dl Scheibner au apelat, prin urmare, societatea reclamantă s-au bazat pe aceleași motive ca în apelul său în cadrul setului de procedură anterior. 26. La 22 decembrie 2004, Curtea de Apel din Viena a respins apelul societății reclamante, dar a acordat parțial recursul dlui Scheibner. Reclamantul a fost acuzat de adulter, care, chiar și într-o societate liberală, era considerat încă un act ilegal și dezonorist. Cu toate acestea, a considerat că acest lucru nu a avut influență asupra sumei de compensare care trebuie plătite, care a fost astfel susținut. 27. În ceea ce privește apelul societății reclamante, Curtea de Apel a confirmat din nou citirea Curții Regionale a conținutului articolului. Acesta a adăugat că plasarea articolului în secțiunea politicii interne și prezentarea acesteia, inclusiv imaginea cuplului prezidențial, a susținut această evaluare. În plus, instanța de apel a remarcat că societatea reclamantă nu a susținut în fața Curții Regionale că publicul era direct legat de viața publică în sensul art. 7 § 2 din Legea media. 28. În orice caz, dl Scheibner, deși o cifră publică, a avut dreptul de a respecta sfera strict personală a vieții sale. Rumere despre o presupusă relație între el și soția Președintelui Federal nu a avut nicio legătură cu funcțiile și responsabilitățile sale publice și, prin urmare, nu a justificat raportarea în cauză. 29. Odată ce hotărârea Curții de Apel a devenit finală, dl Scheibner a introdus o procedură în temeiul Codului Civil (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) cere o injecție care ordonă societății reclamante să se abțină de a publica orice declarație care presupune că a avut o relație cu dna Klestil-Löffler. 30. În audierea din 22 aprilie 2005 în fața Curții Comerciale de la Viena (Handelsgericht), societatea reclamantă a intrat într-o soluție cu angajamentul dlui Scheibner de a nu publica o astfel de declarație. Curtea comercială a remarcat că, în conformitate cu jurisprudența constantă, o hotărâre în temeiul art. 6 din Legea media a avut un efect obligatoriu în procedurile civile ulterioare referitoare la aceleași fapte. Acesta a ordonat societății reclamante să plătească costurile procedurale ale dlui Scheibner. 31. Hotărârea Curții Comerciale a fost judecată pe consilierul societății reclamante la 25 mai 2005. Societatea reclamantă nu a apelat. 32. Secțiunea 6 din Legea privind media prevede răspunderea strictă a editorului în cazuri de difamare; victima poate, prin urmare, pretinde daune de la el. În acest context, „difamația” a fost definită în art. 111 din Codul Penal (Strafgesetzbuch), după cum urmează: „(1) Oricine care, în astfel de mod, poate fi observat de o a treia persoană, atribuie altor caracteristici disprețibile sau sentimente sau îl acuză de comportament contrar onorării sau moralității și, astfel încât să-l facă disprețuitor sau să-l reducă în apreciere publică, este responsabil să fie încarcerat de cel puțin șase luni sau de o amendă ... (2) Oricine comite această infracțiune într-un document tipărit, prin radiodifuziune sau în alt mod, astfel încât difamarea să fie accesibilă unei secții largi ale publicului, poate fi închisă de cel puțin un an sau o amendă... (3) Persoana care face declarația nu va fi pedepsită dacă se dovedește că este adevărată. În cazul infracțiunii definite la alineatul (1), el nu este, de asemenea, responsabil în cazul în care sunt stabilite circumstanțele care i-au dat motive suficiente pentru a crede că declarația a fost adevărată.” 33. Secțiunea 7 din Legea privind media prevede o cerere de daune în caz de interferență cu sfera strict personală a vieții unei persoane. În versiunea în vigoare la momentul material, se citește după cum urmează: „(1) În cazul în care sfera strict personală a vieții unei persoane este discutată sau descrisă în mass-media într-un mod care poate să submineze public persoana în cauză, el sau ea are dreptul de a cere compensare pentru daunele suferite de către titularul mass-media (publisher). Valoarea compensației nu poate depăși 14.535 euro; ... (2) Dreptul menționat la alineatul (1) nu se aplică în cazul în care: (i) declarațiile cuprind un cont exact al unei dezbateri organizate în cursul unei ședințe publice a Consiliului Național, a Consiliului Federal, a Adunării Federale, a unui parlament regional sau a unui comitet al unuia dintre aceste organisme reprezentative generale; (ii) declarațiile publicate sunt adevărate și sunt direct legate de viața publică; (iii) se poate presupune din circumstanțele în care persoana în cauză a fost de acord să publice, sau (iv) declarațiile au fost făcute în timpul unei difuziuni în direct, iar niciun angajat sau reprezentant al emisiilor de radiodifuziune nu a exerciționat o asistență jurnalistică adecvată.”