ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2369/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 817 din 12 martie 2008, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția lipsei calității

procesuale pasive a Casei de Asigurări de

Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței

Naționale și

Autorității Judecătorești,

precum și a Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale, a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune,

a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice. A admis în parte acțiunea

formulată de P.J.V.

și a obligat

pârâții Inspectoratul General al Poliției

Române și Ministerul

Administrației și Internelor la plata către

reclamant

a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente

anilor

2003-2005, și a sporului de fidelitate pentru anul 2005,

actualizate cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului la data

plății efective.

A

respins capetele de cerere privind restituirea sumelor reținute

cu titlu de contribuție

de asigurări de sănătate și spor de fidelitate

pentru perioada 1 martie 2003 - 31 decembrie 2004 și

indemnizație de conducere, ca neîntemeiate.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor Casei de

Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii

Publice, Siguranței

Naționale și Autorității

Judecătorești, precum și a Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale la

rectificarea deciziei de pensionare și la

recalcularea pensiei ca

neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

- în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtelor Casei de

Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice,

Siguranței

Naționale și Autorității Judecătorești, precum și a Casei

Naționale de Pensii și Asigurări Sociale , în

raport de obiectul cererii

de chemare

în judecată, respectiv restituirea sumelor reținute cu titlu

de contribuție de asigurări de sănătate și

rectificarea deciziei de

pensionare

s-a apreciat că excepția este neîntemeiată;

- referitor la

excepția prescripției dreptului la acțiune s-a

constatat că și aceasta este neîntemeiată, având în vedere data emiterii

deciziei de pensionare, precum și

momentul la care se naște dreptul la

acțiune;

excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice a fost admisă

în considerarea faptului că între

reclamant și acest pârât nu există vreun raport legal

sau contractual;

Pe fondul cauzei prima instanță

a reținut următoarele:

-

în ceea ce privește cererea de acordare a

primelor de vacanță

pentru anii

2003-2005, precum și a sporului de fidelitate s-a reținut că

potrivit

dispozițiilor art. 37 pct. 2 din O.G. nr. 38/2003, care

prevăd dreptul polițistului de a primi primă de concediu, egală cu

salariul de bază din luna anterioară și cele ale

art. 6 din același act

normativ care

reglementează sporul de fidelitate, reclamantul este

îndreptățit la

acordarea acestora. S-a mai reținut că măsura

suspendării

de către legiuitor a acestor dispoziții legale nu presupune

pierderea drepturilor reglementate, amânându-se

doar aplicarea lor,

ceea ce înseamnă că, odată cu expirarea duratei de

suspendare obligația de plată a acestora devine executorie;

- referitor la

capătul de cerere privind restituirea sumelor

reținute

cu titlu de contribuție la asigurările de sănătate, s-a reținut că

prin

decizia nr. 3 din 16 ianuarie 2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a stabilit

că polițiștii beneficiază

de

asistență medicală gratuită și medicamente gratuite, numai dacă au

fost respectate dispozițiile cu caracter general

cuprinse în Legea nr.

145/1997 și respectiv în O.U.G. nr. 150/2002,

privind achitarea

cotelor de contribuție

lunară la fondul asigurărilor sociale de sănătate, la care se face referire în

H.G. nr. 270/1999 și în H.G. nr. 677/2003;

-

capătul de cerere vizând acordarea indemnizației

lunare de conducere a fost apreciat ca neîntemeiat, deoarece nici unul dintre

înscrisurile

existente la dosarul cauzei nu a făcut dovada că

reclamantul a îndeplinit o astfel de funcție, ceea ce conduce și la

netemeinicia solicitării de rectificare a deciziei

de pensionare.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul

P.J.V. cât și pârâtul Ministerul

Administrației și I

nternelor, criticând-o

în parte pentru netemeinicie și nelegalitate,

pentru motivele ce urmează

a fi expuse.

1.

Recurentul-reclamant P.J.V. invocă în

motivarea recursului dispozițiile art. 304 pct. 7,

8 și 9, precum și

pe cele ale art. 304

1

C. proc. civ., fără a le

dezvolta pe fiecare separat.

In esență, criticile formulate

vizează următoarele aspecte:

-

hotărârea recurată nu conține nici o motivare a

respingerii pretențiilor privind acordarea sporului de fidelitate pentru anii

2003 - 2004, deși potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, reclamantul

era îndreptățit la primirea acestui spor;

- în ceea ce privește

indemnizația lunară de conducere se

susține

că prin decizia nr. 139191 din data de 17 mai 2005, depusă la

dosar, se menționează gardul profesional al

reclamantului de Comisar

Șef de poliție, iar potrivit Anexei I a O.G.

nr. 38/2003, în forma

inițială funcția

corespunzătoare acestui grad profesional este una de

conducere, astfel încât instanța de fond trebuia

să acorde această

indemnizație;

-

referitor la restituirea sumelor reținute cu

titlu de contribuție

de asigurări sociale de 7%, recurentul-reclamant

susține că

dispozițiile art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 80/1995 și ale art. 28 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 360/2002, conform

cărora polițistul are dreptul la

asistență

medicală și medicamente în mod gratuit, sunt derogatorii de

la Legea nr. 145/1997 și O.U.G. nr. 150/2002, iar

ca orice norme de

excepție sunt de strictă interpretare și aplicare.

2.

Recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor critică

sentința recurată,

exclusiv sub aspectul acordării primei de concediu pentru anul 2003, arătând că

dispozițiile O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea polițiștilor și care a

reglementat acest drept au intrat în

vigoare la data de 01 ianuarie 2004, astfel încât

pentru anul 2003 nu există

temei

legal pentru acordarea primei de concediu.

Examinând cauza în

raport cu actele și lucrările dosarului

precum

și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art.3 04

l

Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că

recursul declarat de

reclamantul P.J.V. este nefondat, iar recursul

declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor este

întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite.

a.

Astfel, în

conformitate cu dispozițiile art. 6 din O.G. nr.

38/2003 polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20%

din salariul de bază, acest act normativ intrând

în vigoare la data de 1

ianuarie 2004.

În temeiul

dispozițiilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative,

s-a adoptat O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor

drepturi

salariale personalului Ministerului Administrației și Internelor, care prin

art. 2 alin. (1) a suspendat aplicarea dispozițiilor art. 6 din OG nr. 38/2003,

pentru anul 2005.

Prin

urmare, având în vedere că O.G. nr. 38/2003 a intrat în

vigoare la data de 01 ianuarie 2004,

potrivit dispozițiilor finale ale art. 60

din acest act normativ, rezultă

că pentru anul 2003 nu există temei

legal de acordare a sporului de fidelitate, în caz

contrar încălcându-se

principiul

neretroactivității legii civile. Pe de altă parte, având în

vedere că dreptul la acordarea sporului de fidelitate

a fost suspendat

doar pentru anul 2005, este evident că în anul 2004

polițiștii au beneficiat de acest spor, iar reclamantul nu a făcut vreo dovadă

contrară acestei prezumții de aplicare corectă și

unitară a dispozițiilor

art. 6 din O.G. nr. 38/2003, pentru anul 2004.

b.

Referitor la motivul de recurs care vizează

acordarea

indemnizației de conducere, Înalta Curte reține că potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003

polițiștii care potrivit prevederilor legale îndeplinesc funcții de conducere

beneficiază lunar

de o indemnizație

de conducere reprezentând 10-50% din salariul

pentru funcția îndeplinită. In speță, reclamantul a probat doar

aspectul

că în perioada 01 martie 2003-

31 martie 2005 a activat în cadrul I.G.P.R.-

Direcția arme, explozivi și substanțe toxice, rară a dovedi că a ocupat

vreuna dintre funcțiile de conducere din cadrul acestei direcții, funcții

de

conducere, care, potrivit adresei Direcției Management

Organizatoric și Comunicare Publică din cadrul I.G.P.R. erau de „director",

respectiv „director adjunct". Aspectul că în decizia de pensionare nr.

139191 din data de 17 mai 2005 se menționează că

reclamantul deținea

gradul de comisar șef de poliție, nu implică automat și prezumția exercitării

unei funcții de conducere, atâta

vreme cât

cel în cauză nu este numit într-o astfel de funcție, existentă conform statului

de organizare și nu exercită atribuțiile specifice unei

funcții de

conducere. Faptul că în anexa 1 la O.G. nr. 38/2003 gradului de comisar șef de

poliție îi corespunde o funcție de conducere reprezintă doar o vocație a celui

care deține un astfel de grad la numirea într-o funcție de conducere, însă în

lipsa acestei

numiri, reclamantul nu poate

primi indemnizație de conducere, pentru

o funcție pe care nu o exercită

efectiv.

c.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la restituirea

sumelor plătite cu

titlu de contribuție la asigurările de sănătate, acesta

este neîntemeiat, această

problemă de drept fiind pe deplin dezlegată prin Decizia nr. III din 16 ianuarie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, care a

stabilit că „polițiștii beneficiază de asistență

medicală gratuită și medicamente gratuite, numai dacă

au fost respectate dispozițiile cu caracter general cuprinse în Legea nr. 145/1997

și respectiv în O.U.G. nr. 150/2002, privind achitarea

cotelor de contribuție lunară la fondul asigurărilor sociale de

sănătate,

la care se face referire în

H.G. nr. 270/1999 și în H.G. nr. 677/2003".

Mai mult, după

pronunțarea deciziei menționate, care s-a

publicat

în M. Of., nr. 284 din 29 martie 2006 a

fost publicată, în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, Legea nr.

95/2006

privind reforma în domeniul

sănătății, care la art. 218 alin. (3) prevede

că: „Asigurații prevăzuți

de Legea nr. 80/1995 privind statutul

cadrelor

militare, cu modificările și completările ulterioare și în legea

nr. 360/2002 privind Statutul polițistului beneficiază

de asistență

medicală gratuită, respectiv servicii medicale, medicamente

și

dispozitive medicale, suportate din

fond, în condițiile contractului-

cadru și din bugetele ministerelor și

instituțiilor respective, în

condițiile

plății contribuției de asigurări sociale de sănătate".

Față

de considerentele expuse, recursul declarat de reclamantul

P.J.V. este nefondat, sentința pronunțată de

instanța de fond, sub aspectul criticilor

formulate de reclamant fiind

temeinică și legală.

Internelor este

întemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 37

alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 „La plecarea în

concediu polițistul are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la

o

primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Ulterior, în

anii 2004-2006, prin legi bugetare succesive,

acordarea

primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții

nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci

doar la suspendarea exercițiului acestuia.

De asemenea,

este adevărat că nu se poate considera că acel

drept nu a existat în perioada anilor 2004-2006, pentru că exercițiul lui

a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art.

53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge

exercițiul unui drept) cât și reglementărilor

date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Însă, în cauză,

recurentul are dreptul la prima de concediu,

conform

dispozițiilor art. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi

ale

polițiștilor, act normativ care a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie

2004.

Pentru

perioada anilor 2002 - 2003, în ceea ce privește modul de salarizare a

polițiștilor, erau aplicabile dispozițiile Legii nr.

138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar

din

instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și

siguranță națională, în conformitate cu norma de

trimitere prevăzută

de art. 7 alin. (2)

din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului.

In acest context, se constată că pretențiile reclamantului privind

acordarea primei de

concediu pentru anul 2003 sunt neîntemeiate,

deoarece dreptul la primă de concediu în cazul

polițiștilor a fost

instituit începând cu

data de 1 ianuarie 2004, în Legea nr. 138/1999 aplicabilă în perioada 2002-2003

neexistând vreo dispoziție care să

prevadă dreptul la acordarea primei

de concediu.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod

greșit a apreciat că drepturile reclamantului pot fi

conferite și acordate pentru perioada anterioară intrării în vigoare a O.G. nr.

38/2003, respectiv 1 ianuarie 2004.

De

altfel, prin Decizia nr. XII/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, soluționând recursul în interesul

legii, s-a statuat că: „în

aplicarea

dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza a II-a din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin

Legea nr. 353/2003 privind salarizarea și alte drepturi

ale polițiștilor, cu modificările și completările

ulterioare, prima de

concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de

bază din luna

anterioară plecării în

concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se

cuvine pentru perioada anilor

2004-2006 astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală

menționată".

Pentru

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (

2) C. proc. civ., recursul declarat de

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor va fi admis, urmând a fi

modificată în parte sentința atacată, în sensul

înlăturării obligației

pârâților la plata primei de concediu către

reclamant, pentru anul

2003, cu menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E

C I DE

Admite recursul

declarat de Ministerul Administrației și Internelor, împotriva sentinței civile

nr. 817 din 12 martie 2008 a

Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în

parte sentința atacată, în sensul că înlătură obligația

pârâților la plata primei de concediu către reclamant

pentru anul 2003.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge

recursul declarat de P.J.V., împotriva sentinței civile menționate, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 6 mai 2009.