ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4197/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 878 din 12 aprilie 2006, rejudecând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC B. SA București, în contradictoriu cu pârâții M.T.C.T., Primăria Municipiului București, SC T.C.C. SA București, biroul de carte funciară al sectorului 5 București și Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie al Municipiului București, precum și cu intervenienta SC O.I.E.I. SRL București. Prin acțiune, reclamanta SC B. SA București solicita anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 2 martie 1995, emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului pentru SC T.C.C.

SA București, a încheierii de întabulare din 27 noiembrie 2002 din Dosarul nr. 12807/2002 al Biroului de C.F. al Judecătoriei Sectorului 5, pentru imobilele din Calea Rahovei, emise de Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie București și a certificatului nr. 1401/3682/14 septembrie 2001, emis de Primăria Municipiului București - direcția patrimoniu, evidența proprietății, cadastru cu privire la schimbarea adreselor poștale din Calea Rahovei.

Pentru a se pronunța în sensul respingerii acțiunii, instanța de fond a reținut, în esență, că, față de obiectul acesteia, astfel cum a fost modificat și completat prin cererea depusă la 22 octombrie 2003, problema care se pune în cauză este aceea dacă certificatul de atestare a cărui anulare se solicită a fost eliberat cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie, instanța de contencios administrativ neputând face o comparare a celor două certificate, cel deținut de reclamantă și cel a cărui anulare se cere, în raport cu prevederile Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, această operațiune fiind realizată, de altfel, de către instanța de drept comun, prin sentința civilă nr. 1733/2005 a Judecătoriei Sectorului 5 București.

Cu privire la legalitatea actului a cărui anulare se solicită, instanța de fond a reținut că, la data înființării SC T.C.C. S.A., titulară a certificatului de atestare, imobilele ce fac obiectul acestui act au fost în proprietatea Regiei Autonome de Construcții „Carpați", prin a cărei reorganizare au luat ființă alte opt societăți. De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, așa cum rezultă din acte, aceste imobile erau necesare obiectului de activitate al societății respective, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991. La rândul său, Regia Autonomă de Construcții și Proiectare Carpați, care s-a înființat prin H.G.

nr. 1218/1990, a preluat întregul patrimoniu al fostului Trust de Antrepriză Generală Carpați și al Institutului de Proiectare Carpați, iar potrivit art. 5 alin. l din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare asupra imobilelor în litigiu s-a transformat în drept de proprietate al Regiei Autonome de Construcții. Pe de altă parte, reține instanța de fond, reclamata nu a făcut dovada întrunirii condițiilor cerute de H.G. nr. 834/1991, respectiv că imobilele în litigiu s-au aflat în patrimoniul său la data înființării și că acestea îi erau necesare desfășurării activității, Decretul nr. 26/1986, invocat în acest sens, nereferindu-se la imobilul în litigiu iar adresa emisă de Primăria Municipiului București neputând fi calificată drept act de retransmitere în patrimoniul reclamantei a dreptului de administrare asupra bunului respectiv.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanta S.C. „BUCUR" S.A. București și intervenienta SC O.I.E.I. SRL București, aceasta din urmă renunțând la judecată, prin cererea depusă la dosar la data de 18 iulie 2006, motiv pentru care, în temeiul art. 246 C. proc. civ. Înalta Curte va lua act de actul de dispoziție al acesteia. Prin recursul său, reclamanta SC B. SA, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost completată. Recurenta și-a grupat criticile formulate în trei motive de recurs astfel: 1. Obiectul cererii de chemare în judecată este în contradicție cu considerentele hotărâri pronunțate.

Instanța a fost învestită cu cercetarea legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 2 martie 1995 emis de M.L.P.A.T. pentru SC T.C.C. SA, iar nu cu o acțiune în revendicare, deci, nu putea proceda la compararea titlurilor și, implicit, la cercetarea legalității altui certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv cel emis în beneficiul recurentei. 2. Au fost aplicate greșit prevederile H.G. nr. 834/1991, în sensul că s-au examinat condițiile de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC B. SA Considerentul instanței de fond referitor la faptul că Decretul nr. 26/1986 nu se referă la imobilul în litigiu este eronat, întrucât în Anexa acestui decret, la poziția nr. 121, acesta se regăsește sub denumirea „Depozit alimentar general” în Calea Rahovei.

Prin acest decret s-a transferat pe o perioadă determinată doar dreptul de dispoziție asupra spațiilor deținute de stat, nu și dreptul de proprietate. Dovada acestui fapt o constituie adresa din 6 februarie 1990 a Primăriei Municipiului București care comunică faptul aprobării „retransferării” către I.C.R.A. București a spațiilor din Calea Rahovei, sector 5. Ulterior, prin procesul verbal din 3 aprilie 1990 încheiat între Antrepriza nr. 2 Carpați și I.C.R.A. București s-a consemnat faptul predării efective a „magaziei A și liniei CF”. Conchizând, recurenta arată că terenul în suprafață de 16.389 mp pe care se află construit depozitul Rahova este proprietatea sa și se află în patrimoniul societății, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 31 martie 1994, eliberat de M.C.

Dreptul de proprietate asupra terenului a fost întabulat conform încheierii nr. 4171/21, pronunțată de biroul carte funciară al Judecătoriei Sectorului 5, deschizându-se cartea funciară nedefinitivă nr. 13177, iar dreptul de proprietate asupra construcțiilor a fost întabulat în baza Deciziei civile nr. 19/A din 6 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. 3. Instanța de fond nu a observat că titlul reclamantei a fost legal emis și nefiind contestat până acum trebuie considerat ca fiind un act absolut valabil. Acest titlu este anterior celui de care se prevalează SC T.C.C. SA, ceea ce înseamnă că certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu este nelegal.

Mai mult, acesta a fost înscris în cartea funciară pe baza unei simple declarații notariale de numerotare a adresei imobilelor, intimata SC T.C.C. SA obținând numere poștale noi pentru parcelele din Calea Rahovei, efectuând și întabularea la Judecătoria Sectorului 5, conform încheierii de întabulare din 27 noiembrie 2002. În fine, recurenta mai arată că sentința civilă nr. 1733/2005 a Judecătoriei Sectorului 5, la care s-a referit instanța de fond a fost desființată în apel. În recurs au formulat întâmpinări intimații SC T.C.C. SA, M.T.C.T. și SC O.I.I.E. SRL, solicitând, cu argumente similare, respingerea recursului ca nefondat. Intimații au susținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, verificând condițiile legale în care a fost emis de către M.L.P.A.T.

certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Recurenta - reclamantă nu deține nici un document care să ateste că imobilele vizate de certificatul de atestare a dreptului de proprietate menționat s-au aflat în patrimoniul său la data înființării sale, prin H.G. nr. 1040/1990, ori că imobilele i-ar fi fost necesare desfășurării activității. Nici Decretul nr. 26/1986 și nici adresa din 6 februarie 1990 a Primăriei Municipiului București, invocate de recurentă nu pot conduce la o altă concluzie. Cât privește decretul, intimații susțin că acesta viza un depozit alimentar în suprafață de 5,2 ha, care a fost trecut la dispoziția Comitetului executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nemaifiind necesar desfășurării activității I.C.R.A.

București, iar adresa primăriei nu îndeplinește cerințele stipulate în art. 1 lit. b) și art. 2 din Decretul nr. 409/1955, astfel încât nu poate constitui titlu valabil pentru terenul pentru care s-a emis ulterior de către Ministerul Comerțului certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în beneficiul recurentei. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs reținute, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Instanța de fond a stabilit corect că este învestită cu o acțiune ce are ca obiect anularea unui act administrativ de autoritate individual, respectiv cu examinarea, în temeiul art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data formulării cererii, a condițiilor legale în care a fost emis de către M.L.P.A.T.

certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 2 martie 1995, pentru pârâta SC C. SA. Constatând că reclamanta exhibă la rândul ei un titlu de proprietate ce constă tot într-un certificat de atestare a dreptului de proprietate, instanța de fond a reținut, după cum s-a expus de altfel în preambulul prezentelor considerente, că instanța de contencios administrativ nu este competentă să procedeze la compararea titlurilor părților. Totuși, instanța de fond a fost obligată să examineze și titlul prezentat de societatea reclamantă, întrucât, pentru a se legitima procesual într-o acțiune în contencios administrativ aceasta trebuia să probeze dreptul ori interesul vătămat (art. 1 din Legea nr. 29/1990).

Or, tocmai dreptul de proprietate fusese indicat în cererea de chemare în judecată ca fiind dreptul vătămat. 2. Instanța de fond a stabilit cu argumente convingătoare că intimata - pârâtă SC T.C.C. SA îndeplinea condițiile prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, astfel că actul administrativ în litigiu este legal. Potrivit art. 1 din actul normativ menționat: „terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, …”.

Din probele administrate a rezultat că imobilul în dispută se afla, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în administrarea SC T.C.C. SA și era necesar obiectului său de activitate, situație în care cerințele legii erau îndeplinite. În concret, Înalta Curte reține următoarea succesiune a faptelor și actelor juridice: Anterior apariției Legii nr. 15/1990, unitățile economice de stat dobândeau un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real, opozabil erga omnes, mai puțin față de stat, care păstra atributul dispoziției juridice, în virtutea căruia putea proceda la redistribuiri ulterioare către alte entități juridice a bunurilor date în administrare.

În acea epocă, regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului între entitățile juridice de stat era stabilit prin Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului. Prin Legea nr. 15 din 7 august 1990, unitățile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat iar bunurile care existau în patrimoniul unităților economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome și al societăților comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate. Articolul 5 din acest act normativ prevede că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar art. 20 alin. (2) din aceeași lege stabilește că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat a fost adoptată tocmai în aplicarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, respectiv a art. 19 și 20 din lege. Prin Ordinul ministrului comerțului exterior și al cooperării economice internaționale nr. 1 din 17 ianuarie 1984 s-au transmis, în baza cererii de transfer din data de 9 ianuarie 1984 din administrarea M.C.E.C.E.I., în administrarea Oficiului Economic Central – Carpați, Trustul de Construcții, mijloace fixe în valoare de 4.187.699 lei, și anume 5 magazii de mărfuri, birou rampă, împrejmuiri zidărie, bazin și rastel apă, care au fost predate conform procesului-verbal încheiat la data de 8 februarie 1984, pentru a fi folosite de Întreprinderea Șantier Casa Republicii în vederea organizării de șantier.

Aceste spații erau situate în Str. Calea Rahovei, sector 5, după cum rezultă din adresa din 7 decembrie 1985 emisă de M.C.E.C.E.I. către Trustul de Construcții Carpați – Șantierul Casa Poporului. Prin Ordinul ministrului comerțului exterior și al cooperării economice internaționale nr. 1 din 18 ianuarie 1986 s-a mai transmis de la acest minister la Trustul Antrepriză Generală Carpați, Antrepriza Casa Republicii și dreptul de administrare directă asupra mijloacelor fixe în valoare de 8.377.247 lei, predate conform procesului verbal de predare-primire din 17 ianuarie 1986, respectiv: casă expoziții, stație de gaze, împrejmuire din lemn cu soclu de zidărie, magazie de mărfuri, clădiri cu destinație de birouri și locuințe, împrejmuire fier beton, corp de gardă.

Regia Autonomă de Construcții și Proiectare Carpați s-a înființat prin H.G. nr. 1218 din 21 noiembrie 1990, prin reorganizarea Trustului Antrepriză Generală Carpați și a Institutului de Proiectare Carpați, având ca obiect de activitate proiectarea și realizarea cu prioritate a lucrărilor de construcții, instalații și montaj a obiectivelor de interes național în țară și străinătate sau pe bază de contracte încheiate cu regii autonome, societăți comerciale, persoane fizice și juridice române și străine. În art. 5 din hotărâre se arată că patrimoniul R.A. Carpați se constituie prin preluarea patrimoniului Trustului de Antrepriză Generală Carpați și a Institutului de Proiectări Carpați, pentru realizarea obiectului de activitate al regiei.

În perioada 22 noiembrie - 22 decembrie 1990 a fost inventariat patrimoniul regiei, la paginile 3 și 4 din înscrisul intitulat „Situația imobilelor existente în patrimoniul Regiei autonome de construcții și proiectare Carpați”, la obiectivul „Direcția nr. 2 lucrări de bază” regăsindu-se construcțiile menționate anterior din precum și două terenuri, unul în suprafață de 57.400 mp („teren vamă”) și unul în suprafață de 32.000 mp („teren stație montare”). Ulterior, prin H.G. nr. 553/15 septembrie 1992 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni prin reorganizarea R.A. Construcții Carpați, s-a decis reorganizarea regiei, în sensul desființării acesteia și înființării unor societăți comerciale pe acțiuni care au preluat patrimoniul regiei.

Printre cele opt societăți comerciale nou înființate se regăsește și SC T.C.C. SA. Prin Protocolul încheiat la data de 26 iulie 1993 între cele opt societăți comerciale cu privire la împărțirea suprafeței de teren din Calea Rahovei s-a stabilit că societății SC T.C.C. SA revine un teren în suprafață de 788,70 mp, din terenul în suprafață totală de 57.724,80 mp. La delimitarea efectivă a terenurilor au fost avute în vedere măsurători topo. În recursul de față nu se contestă faptul că terenul în discuție, situat în Calea Rahovei este unul și același cu cel identificat în unele acte.

De altfel, din adresa din 25 septembrie 2003 emisă de Primăria Municipiului București – direcția patrimoniu, evidența proprietății, cadastru – serviciul nomenclatură urbană, rezultă că Str. Uranus, datorită restructurării zonei, începe în Calea 13 Septembrie și se termină în Calea Rahovei; str. Uranus și Calea Rahovei sunt artere distincte iar în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986, pe Str. Uranus ultimul nr. poștal este nr. 140 iar în prezent ultimul nr. poștal par atribuit este 148. Această succesiune de acte juridice demonstrează că la data de 2 martie 1995, data emiterii actului administrativ: certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de către Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, intimata - pârâtă SC T.C.C.

SA avea în patrimoniu terenul în suprafață de 789 mp, respectiv terenul vizat de certificat. Contrar celor reținute în cele ce preced recurenta invocă două acte care i-ar justifica acțiunea în anulare și, implicit, recursul, considerând că acestea au fost greșit interpretate de instanța de fond. Susținerile recurentei sunt lipsite de fundament. Astfel, prin Decretul nr. 26 din 23 ianuarie 1986 emis de Consiliul de Stat al fostei Republici Socialiste România au fost indisponibilizate și trecute la dispoziția Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București spațiile deținute de bazele și depozitele de aprovizionare și bazele de producție și depozitare pentru construcții prevăzute în lista anexă la decret, care urmau să fie utilizate în mod rațional pentru alte activități.

Într-adevăr, printre spațiile enumerate, la poziția 21 din anexă se regăsește depozitul alimentar general din Calea Rahovei, sector 5, în suprafață de 5,2 ha. Ulterior însă, antecesoarea recurentei, fosta I.C.R.A. (Întreprinderea Comerțului cu Ridicata pentru Produse Alimentare) a emis o adresă din 5 martie 1987, din care rezultă că spațiul din Calea Rahovei nr. 196 a fost predat către A.G.C. – Antrepriza Casa Republicii care își desfășura activitatea în vederea pregătirii materialelor destinate construirii Centrului Civic.

Prin urmare, chiar dacă în pofida reglementărilor existente în epocă, în special Decretul Consiliului de Stat nr. 409 din 8 septembrie 1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului, a Ordinelor nr. 1/1984 și nr. 1/1986 ale ministrului comerțului exterior și cooperării economice internaționale, anterior menționate, s-ar ajunge totuși la concluzia că în perioada respectivă a exercitat un drept de administrare asupra imobilului în discuție și I.C.R.A., totuși, odată cu dezvoltarea șantierului Casa Republicii și Centrul Civic aceasta a fost nevoită să-l pună la dispoziția Antreprizei Casa Republicii . În plus, spre deosebire de intimata-pârâtă beneficiara actului administrativ contestat, recurenta-reclamantă nu clarifică prin înscrisuri situația juridică a imobilului de 5,2 ha menționat în decret, din care doar pentru 16.389 mp i s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 24 iunie 1994. Referitor la adresa din 6 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului București, secția administrație locală de stat, control și secretariat, prin care i s-a comunicat fostei Întreprinderi I.C.R.A.

București că în ședința din 1 februarie 1990 Consiliul Administrației Locale P.M.B. a aprobat să fie retransferate acestei întreprinderi spațiile din Calea Rahovei sector 5 și la procesul - verbal încheiat ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a concluzionat just în sensul că acestea nu pot avea drept efect retransmiterea în patrimoniul recurentei – reclamante a dreptului de administrare asupra imobilului.

Într-adevăr, potrivit art. 1 lit. b) din Decretul nr. 409/1955, în vigoare la acea dată, aplicabil operațiunii juridice în discuție, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între un sfat popular și o unitate tutelată de o instituție centrală de stat se face prin decizia comitetului executiv al Sfatului Popular Regional, respectiv al Capitalei care deținea bunurile, iar potrivit art. 2 din același act normativ transmiterea bunurilor potrivit art. 1 lit. a), b) și c) se putea face „numai cu acceptarea instituției tutelare a unității” la care urmează a se transmite bunurile respective. Or, recurenta nu a probat că o asemenea decizie există și, prin urmare, nu are temei pentru a susține că terenul în dispută s-a aflat din punct de vedere juridic în patrimoniul autoarei sale.

3. Critica expusă în cuprinsul acestui motiv de recurs vizează de fapt o comparare de titluri de proprietate, specifică acțiunii în revendicare, operațiune pe care tocmai recurenta o imputa instanței de fond. După cum chiar recurenta o afirmă în primul motiv de recurs, doar instanța de drept comun este competentă să clarifice această chestiune. Acest lucru s-a și întâmplat prin sentința civilă nr. 165 din 1 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată ca urmare a admiterii apelului și desființării sentinței civile nr. 1733/2005 a Judecătoriei Sectorului 5, pe motiv de necompetență materială a judecătoriei. Tribunalul, prin sentința nedefinitivă menționată, a admis acțiunea formulată de SC O.I.I.E.

SRL (care a cumpărat terenul în discuție de la SC T.C.C. SA prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 26 noiembrie 2002 la B.N.P. - M.E.) împotriva pârâtei SC B. SA pe care a obligat-o să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul, constatând că titlul SC O.I.I.E. SRL este preferabil. Cât privește modalitatea prin care s-a realizat înscrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în litigiu în cartea funciară, aceasta, pe de o parte, excede cadrului procesual fixat prin Legea nr. 29/1990 și, pe de altă parte, soluția adoptată face de prisos examinarea susținerilor recurentei. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc.

civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de SC B. SA. În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenta - reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată făcute de intimata - pârâtă SC O.I.I.E. SRL în cuantum de 3.065,20 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea la judecata recursului formulat de intervenienta SC O.I.I.E. SRL București împotriva sentinței civile nr. 878 din 12 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Respinge recursul formulat de SC B. SA București împotriva aceleiași sentinței civile, ca nefondat. Obligă recurenta - reclamantă SC B. SA București la plata sumei de 3.065,20 lei – cheltuieli de judecată către SC O.I.I.E. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2007.