ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5502/2009

Asupra

recursului de față, constată:

Prin cererea

înregistrată la 7 august 2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în

Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani al pârâtului S.D., returnat în baza

Acordului de readmisie încheiat cu această tară, invocând incidența art. 38

lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin

sentința civilă nr. 1058 din 9 septembrie 2008, Tribunalul Galați, secția

civilă, a

respins cererea,

apreciind că după data de 1 ianuarie 2007, la care România a aderat la Uniunea

Europeană, nu se mai poate dispune o asemenea măsură împotriva cetățenilor

români, dreptul la libera circulație constituind, conform art. 18 din TCE și

art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, una din libertățile fundamentale ale

cetățenilor europeni.

Tribunalul a

reținut că, după data de 1 ianuarie 2007, limitarea exercitării dreptului la

liberă circulație al cetățenilor români în statele membre ale UE poate fi

dispusă, în condițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38, doar din rațiuni de

ordine publică, securitate națională ori sănătate publică, cu respectarea

principiului proporționalității și că o asemenea măsură trebuie să aibă la bază

exclusiv comportamentul persoanei în cauză, condiții care nu sunt îndeplinite

în speța dedusă judecății, pârâtul fiind expulzat de statul italian justificat

de faptul că ar fi condus un autovehicul în stare de ebrietate pe drumurile

publice.

Prin decizia

civilă nr. 218/A din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași

considerente reținute și de prima instanță.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea

în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții

care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație,

aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care

s-a dispus această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt

abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.

Recurenta

susține și că, potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în

străinătate de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își

îndeplinească obligațiile care le revin, în caz contrar, impunându-se

sancționarea acestora conform Legii nr. 248/2005 în scopul apărării ordinii

publice, situație prevăzută și de art. 53 din Constituție.

Totodată,

recurenta apreciază că dispozițiile art. 2 alin. (1) din Protocolul 4 la CEDO

trebuie să fie interpretate în sensul că orice persoană are dreptul de a

circula liber atunci când se găsește în mod legal pe teritoriul unui alt stat,

interpretare care se impune și în condițiile existenței principiilor

preeminenței dreptului comunitar și al efectului direct al aplicării acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele

considerente:

Contrar

susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la

normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și

normele de drept comun intern.

Astfel, potrivit

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate a cetățenilor

români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel

mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat

în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția

legală menționată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea

Europeană, a fost analizată de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile

art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE potrivit cărora

statele membre pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a

membrilor lor de familie, indiferent de

cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau

sănătate publică) și acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă

este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de

altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la

CEDO.

Potrivit

dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță

publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație

este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se

întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie

o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în

sine luarea unor asemenea măsuri.

Referitor la

conduita pârâtului este de observat, pe de o parte, că nerespectarea

condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele

dispozițiilor comunitare [cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că starea de pericol pe care o

prezenta pârâtul, care ar fi comis infracțiuni de drept comun, s-a epuizat prin

faptul expulzării acestuia de pe teritoriul statului italian și stabilirea de

către autoritățile italiene a interdicției de a intra pe teritoriul acestui

stat timp de 5 ani.

Totodată, este

de menționat că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică,

nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane

și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de prevenție

generală, astfel cum susține reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul

proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este

permis.

În acest context

al analizei este de observat, totodată, că cerințele restrictive în care poate

fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la libera circulație, consacrat

și de art. 25 Constituția României, sunt enunțate și prin dispozițiile art. 53.

Potrivit

dispoziției constituționale menționate, „exercițiul unor drepturi sau

al unor libertăți poate fii restrâns numai prin

lege și numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securității naționale,

a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a

libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției

penale; prevenirea consecințelor unei calamități

naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav"

[alin. (1)] iar restrângerea

poate

fii dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura

trebuind să fie

proporțională cu

situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fiară

a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății [alin. (2.)] .

Așa fiind,

pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reținute

de instanțele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății de reclamantă se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva

deciziei nr. 218A din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2009.