ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 538/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 482772/2008, petiționarul C.A.G., prin mandatar L.M.O., a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., admiterea plângerii inițiale și desființarea rezoluției nr. 728/P/2008 din 24 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În motivarea plângerii, petiționarul a arătat, în esență, că soluția dispusă de procuror este nelegală în condițiile în care existau probe ce conduceau la stabilirea vinovăției persoanelor implicate în cauză, prin activitatea cărora, pe de o parte, a fost lezat dreptul de proprietate al numitului C.A.G., iar pe de altă, prin mijloace frauduloase, s-a retrocedat un imobil naționalizat fără just titlu, situat București, prin intermediul judecătorului S.G., care a pronunțat sentința civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sector 1 București. A mai susținut că, urmare conexării a patru dosare penale a rezultat că toți făptuitorii au săvârșit un prim grup de fapte penale, respectiv cele prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., art. 288, 290, 291, 292 și 293 C. pen.

și un al doilea grup de fapte penale, respectiv cele prevăzute de art. 248 1 raportat la art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen., obiectul material al infracțiunilor constituindu-l terenul în litigiu. Petiționarul a conchis solicitând desființarea rezoluțiilor atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, invocând și prevederile art. 126 și 128 C. pen., referitoare la întreruperea și suspendarea cursului prescripției. Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința penală nr. 263 din 22 octombrie 2008, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționar, prin mandatarul L.M.O., împotriva rezoluției nr. 728/P/2008 din 24 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției nr. 1237/11/2/2008 din 1 iulie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, menținând rezoluțiile atacate.

Prin aceeași hotărâre petiționarul a fost obligat, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că, la data de 31 martie 2003, organele de poliție din cadrul D.G.P.M.B – S.I.C. s-au sesizat din oficiu în legătură cu modalitatea de retrocedare a unui imobil naționalizat, situat în București. Inițial, cauza a făcut obiectul dosarului nr. 776/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care, prin ordonanța din data de 13 aprilie 2007, a dispus următoarele: neînceperea urmăririi penale față de numita S.G., fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 București și numiții R.T.

și l.M. consilieri juridici, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de numiții R.V., M.N. și C.L., avocați și numitul C.P.B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de S.J. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; disjungerea cauzei și declinarea competenței de soluționare sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute (art. 290 și art. 291 C. pen.

în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București). Prin ordonanța nr. 127/11/2/2008 din data de 27 februarie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a admis plângerea formulată de petiționarul L.M.O., s-a infirmat ordonanța dispusă în dosarul nr. 776/P/2006 și, în urma reunirii cauzelor nr. 296/P/2008 și 72/P/2008 având același obiect, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei la D.N.A. S-a mai reținut că, subsecvent soluționării conflictului negativ de competență ivit între D.N.A. (care și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), în sensul stabilirii competenței în favoarea acestui din urmă parchet, prin rezoluția nr. 728/P/2008 din data de 24 iunie 2008 s-au dispus următoarele: neînceperea urmăririi penale față de numita S.G., fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 București și numiții R.T.

și M.M., consilieri juridici, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de numiții R.V., M.N., C.L. și C.P.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de judecătorul de serviciu care a dispus învestirea cu formulă executorie a hotărârii, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de S.J.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., față de grefierul care a efectuat verificări în vederea învestirii cu formulă executorie, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen. și față de numiții R.V., M.N., C.L. și C.P.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 290 și art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. În esență, procurorul a reținut că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii temeinice de săvârșire a vreunei fapte penale de către fostul judecător S.G., în sensul că nu s-a stabilit existența unei legături între aceasta și vreuna dintre părțile din dosarul nr. 22492/1998, de natură a determina pronunțarea unei soluții în favoarea acesteia.

S-a mai constatat că veridicitatea înscrisurilor depuse de părți și pe care s-a întemeiat hotărârea nu a fost pusă la îndoială nici de către instanțele de control judiciar, care au soluționat căile de atac, decât după ce organele de poliție au comunicat că se efectuează cercetări sub acest aspect. De asemenea, s-a mai relevat că cercetarea penală a grefierului care a efectuat verificări anterior învestirii cu formulă executorie a sentinței civile nr. 213 din 8 ianuarie 1999 nu mai era posibilă deoarece învestirea s-a făcut la data de 18 februarie 1999, astfel încât în cauză s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 122 lit. c) C. pen. Procurorul, de asemenea, a mai reținut, în privința înscrisurilor contrafăcute și folosite în numele pretinsei interveniente S.A., în scopul obținerii retrocedării imobilului situat în București, că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale conform art. 122 lit. d) C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, petiționarul C.A.G., prin mandatar L.M.O., a formulat plângere în condițiile prevăzute de art. 275 – art. 278 C. proc. pen., prin rezoluția nr. 1237/11/2/2008 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București respingând plângerea ca neîntemeiată. Fiind nemulțumit de rezoluția mai sus-menționată, petiționarul, prin același mandatar, în termen legal, a formulat plângere, conform art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, din actele premergătoare efectuate în cauză prima instanță a constatat că, la data de 9 decembrie 1998, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 22492/1998, cererea de chemare în judecată formulată de numitul C.G.T., prin care acesta solicita obligarea pârâtelor SC H.N.

SA și C.G.M. București să îi restituie în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. În dovedirea acțiunii au fost depuse contractul de vânzare-cumpărare prin care numitul C.G. (tatăl pretinsului reclamant) a dobândit de la B.M.B. terenul viran situat în Parcul J., în suprafață de 763,30 m.p., copia deciziei a Secției Financiare a Capitalei în care se făcea referire la trecerea terenului în proprietatea statului și o schiță a imobilului. La termenul din data de 8 ianuarie 1999, au fost depuse la dosar un raport de expertiză tehnică privind identificarea terenului în litigiu și o cerere de intervenție în interes propriu formulată de numita S.A., prin care aceasta pretindea că a dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare de la C.G., în baza unui înscris sub semnătură privată.

în acest sens, au fost depuse la dosar o copie a acestui înscris datat 28 martie 1970 și o chitanță autentificată cu nr. 8260 din 04 februarie 1970 la Notariatul de Stat Orășenesc 23 August București, care atesta plata de către S.A. a sumei de 11.000 lei reprezentând prețul terenului în discuție. Totodată, la dosar a fost atașată și o copie a adresei emise de Consiliul Local al Sectorului 1 București, Serviciul de cadastru fond funciar, care face referire la un alt dosar înregistrat cu nr. 1156/1998, și care arată că imobilul situat în Piața Aviatorilor., cuprinde în prezent terenul liber de construcții situat în Bd. Primăverii. La termenul din data de 8 ianuarie 1999, instanța compusă din judecătorul S.G.

a procedat la audierea martorului S.J. propus de reclamant, care a arătat că are cunoștință despre aflarea imobilului în proprietatea reclamantului, precum și despre vânzarea acestuia către intervenienta S.A. Prin sentința civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.G.T. și obligate pârâtele să restituie acestuia terenul situat în str. Aviatorilor, fără număr, în suprafață de 763,5 mp.; totodată, a fost admisă și cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.A. și constatată intervenită vânzarea-cumpărarea terenului între reclamant și intervenienta. La data de 10 februarie 1999, numita S.A. a solicitat instanței rectificarea dispozitivului sentinței pronunțate în dosarul nr. 22492/1998, în sensul de a se specifica adresa imobilului ca fiind Bd.

Primăverii, cerere admisă prin încheierea din data de 12 februarie 1999, pronunțată de același judecător. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Primăria Municipiului București, apel respins inițial ca tardiv prin decizia nr. 1100/ A din 6 mai 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Promovarea recursului împotriva acestei decizii a fost urmată de rejudecări succesive ale căilor de atac, în final pronunțându-se decizia civilă nr. 396/ A din 5 martie 2002 (irevocabilă prin decizia nr. 527 din 07 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) prin care s-a admis apelul C.G.M.B., s-a schimbat sentința și s-a dispus respingerea acțiunii și a cererii de intervenție.

În motivarea hotărârilor, s-a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza titlului reprezentat de sentința civilă a Tribunalului Popular al Raionului I.V.S. - Cartea de Judecată nr. 556/1952, titlu împotriva căruia nu s-au exercitat căile de atac și care nu a fost desființat. Or, pentru a constata intervenită vânzarea între reclamant și intervenienta S.A., instanța de fond trebuia să constate mai întâi nevalabilitatea sau inexistența titlului statului, fapt ce nu s-a întâmplat. Pe parcursul soluționării cauzei în recurs, a fost depusă o cerere în numele intervenientei S.A., la data de 20 februarie 2003, în care aceasta a precizat că nu deține originalul titlului de proprietate pentru imobilul în litigiu.

Prin dispozițiile Primarului General al Municipiului București nr. 433/1999 și nr. 687/1999 s-a dispus restituirea terenului situat în București, în proprietatea numitului C. G.T. Subsecvent pronunțării deciziei civile nr. 396/A/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin dispoziția Pimarului General nr. 1081 din 4 august 2003 s-a dispus revocarea dispozițiilor anterioare cu nr. 433/1999 și nr. 687/1999 și reintrarea terenului menționat în proprietatea statului. S-a mai constatat că până la această din urmă dată, terenul situat în București, a făcut însă obiectul unor vânzări succesive între S.A. și B.I. (contractul de vânzare cumpărare nr. 1315 din 24 iunie 1999), între B.I. și R.G.

(contractul de vânzare cumpărare nr. 190 din 30 iunie 1999), între R.G. și B.A.R. (contractul de vânzare-cumpărare nr. 662 din 17 august 2001). S-a mai reținut că actele premergătoare efectuate în cauză confirmau întocmirea și folosirea mod repetat a unor înscrisuri falsificate, în scopul de a se obține retrocedarea frauduloasă a imobilului situat în București, însă nu s-au relevat indicii temeinice sub aspectul existenței unei legături între fostul judecător S.G. și persoanele implicate în derularea manoperelor frauduloase, legătură de natură a determina neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, cu știință, a atribuțiilor de serviciu, de către magistratul menționat. Astfel, veridicitatea înscrisurilor pe care s-a întemeiat sentința civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 și care atestau în mod fals vânzarea-cumpărarea intervenită între C.G.

și S.A. nu au fost puse la îndoială de către instanțele de control judiciar, decât în momentul în care organele de cercetare penală au comunicat că în cauză se efectuau cercetări. Motivul ce a stat la baza desființării sentinței civile nr. 213/1999 prin decizia civilă nr. 396/A/2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost acela al constatării trecerii imobilului în proprietatea statului cu titlu, cenzurându-se aprecierea eronată a judecătoriei sub aspectul trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu. S-a apreciat că îndeplinirea defectuoasă de către făptuitoarea S.G. a atribuțiilor de serviciu nu poate fi reținută exclusiv pe baza modalității în care aceasta a acordat valoare probatorie înscrisurilor falsificate depuse la dosar, fiind necesar a se stabili dacă aceasta a cunoscut caracterul fals al acestor înscrisuri la momentul pronunțării sentinței civile nr. 213/1999.

Or, sub acest aspect, s-a considerat că declarațiile numitei S.A., ale avocaților audiați în cauză, ale grefierului de ședință T.L. și ale numitului C.P.B. nu au relevat niciun indiciu temeinic din care să rezulte o legătură de orice natură între fostul magistrat S.G. și părțile implicate în cauză, de natură a influența modalitatea în care aceasta și-a exercitat atribuțiile cu ocazia judecării dosarului nr. 22492/1998. Astfel, s-a mai relevat că, din declarațiile numitei S.A. (persoană în vârstă și cu probleme psihice, așa cum rezultă din declarațiile numitului C.P.B.) a rezultat că implicarea sa în dosarul menționat a fost urmarea solicitării avocatului M.N., fără ca S.A. să cunoască însă obiectul dosarului și condițiile în care numele său a fost inserat pe cererea de intervenție în interes propriu formulată în acesta.

De asemenea, din declarațiile aceleiași persoane a rezultat că singurul înscris relevant în cauză pe care l-a semnat a fost „un act la notar” (posibil contractul de vânzare- cumpărare nr. 1315 din 24 iunie 1999), fără a cunoaște însă conținutul său. S-a mai reținut, că din declarațiile făptuitorului C.P.B. a rezultat că acesta fiind interesat de obținerea terenului situat în Bd. Primăverii, a redactat și semnat cererea de chemare în judecată pe numele C.G.T., a contactat-o pe numita S.A. (despre care știa că locuiește în același bloc cu sora sa M.N. și are probleme psihice) și a semnat în numele acesteia cererea de intervenție în interes propriu. Același făptuitor a precizat că, după pronunțarea sentinței civile nr. 213/1999, a vândut terenul în litigiu prin intermediul numitei S.A.

(fără ca aceasta să știe ce semnează la notar), însă a precizat că nu o cunoștea pe S.G. și nu a „colaborat” cu aceasta. S-a mai constatat că avocatul R.V. a fost angajat în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 22492/1998 de către C.P. B., fără a cunoaște însă aspecte relevante cu privire la împrejurările și modalitatea în care a fost soluționat dosarul menționat, apreciindu-se, în același timp, ca fiind nerelevantă, sub acest aspect, și declarația numitei C.L., care nu a participat la soluționarea dosarului menționat. De asemenea, s-a mai reținut că nici declarația grefierului T.L., care a făcut parte din completul învestit cu soluționarea dosarului nr. 22492/1998, și nici cea a numitului l.M.

(consilier juridic) nu au relevat elemente care să conducă la concluzia exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu de către judecătorul S.G., ca urmare a unei conivențe între aceasta și părțile în cauză. Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a apreciat că existența și săvârșirea cu vinovăție de către judecătorul S.G. a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice (cu referire la dosarul civil nr. 22492/1998) nu putea fi prezumată pe baza constatării neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu în alte dosare pe care Ie-a soluționat în calitate de judecător și pentru care a fost condamnată definitiv, în altă cauză penală.

S-a mai considerat că implicarea numiților M.N. și C.P.B. și în această din urmă cauză, putea justifica o prezumție de folosire a unui modus operandi similar, fără a releva, prin ea însăși, o conlucrare frauduloasă cu judecătorul în modalitatea de soluționare a dosarului ce făcea obiectul prezentei cauze. Față de același caracter neconcludent al actelor premergătoare și fată de modalitatea în care s-a reținut că și-au exercitat atribuțiile specifice funcției de consilieri juridici exercitate de l.M. și R.T., prima instanță a constatat că nu poate fi reținută săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Curtea, având în vedere perioada de timp scursă de la data pretinsei săvârșiri a faptelor analizate, a constatat că administrarea unor alte probe certe, care să permită în mod obiectiv stabilirea existenței unei legături între făptuitori nu era posibilă, context în care soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă atât față de autorii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., cât și față de persoanele a căror complicitate a făcut obiectul cercetărilor, era temeinică. Pentru aceleași considerente, prima instanță a apreciat că nici fapta judecătorului de serviciu (nenominalizat), care a aplicat rezoluția „se va învesti, după verificare” pe cererea de învestire cu formulă executorie a sentinței civile nr. 213/1999 nu era de natură a atrage răspunderea penală a acestuia, nerezultând elemente de fapt care să releve exercitarea, cu știință, în mod defectuos, a atribuțiilor de serviciu.

Referitor la fapta săvârșită de grefierul care, la data de 18 februarie 1999, a efectuat verificări pe baza cererii de învestire cu formulă executorie a sentinței civile, fapta numitului S.J., care la data de 8 ianuarie 1999, a declarat mincinos în fața instanței că are cunoștință despre vânzarea imobilului din București, Bd. Primăverii de către numitul C.G. către intervenienta S.A. și fapta constând în falsificarea înscrisurilor folosite în dosarul nr. 22492/1998, respectiv, cererea de chemare în judecată, cererea de intervenție în interes propriu, chitanța referitoare la vânzarea imobilului menționat, înscrisuri depuse în căile de atac în numele intervenientei S.A. (ultimul înscris fiind cererea datată 20 februarie 2002 depusă în dosarul nr. 2077/2002 al Curții de Apel București), prima instanță a constatat că procurorul a procedat corect atunci când a apreciat în mod legal că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, prima instanță a apreciat că termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, conform art. 122 lit. f) și d) C. pen., la datele de 17 februarie 2007, 7 ianuarie 2004 și, respectiv 19 februarie 2008, față de limitele de pedepse prevăzute: de 10 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., 5 ani închisoare pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă și 2 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 290, 291C. pen. În acest context, s-a apreciat de către prima instanță că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală, critica petiționarului sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 123 C. pen. și art. 128 C. pen., referitoare la întreruperea, respectiv suspendarea cursului termenului de prescripție nefiind fondate.

S-a reținut că în prezenta cauză, cât timp nu s-a dispus începerea urmăririi penale, n-au fost îndeplinite nici acte pentru care legea să prevadă obligația de a fi comunicate învinuitului în desfășurarea procesului penal și care să, determine, în consecință, întreruperea cursului prescripției. S-a mai constatat, de asemenea, că nu se poate reține în prezenta cauză incidența unei dispoziții legale sau a unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat, care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale și să determine, în consecință, suspendarea cursului prescripției, conchizându-se în sensul respingerii plângerii ca nefondată si menținerii rezoluțiilor atacate. Împotriva sentinței penale nr. 263 din 22 octombrie 2008, în termen legal, petiționarul, prin mandatar, a formulat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, reiterând într-un memoriu depus la dosar, motivele arătate în fața primei instanțe.

Pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat dosarul nr. 4827/2/2008. La termenul din 19 ianuarie 2009, recurentul petiționar, prin mandatar a solicitat amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător. La termenul din 16 februarie 2009 apărătorul ales al recurentului petiționar a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea sentinței penale atacate și, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care nu și-a exercitat rolul activ și greșit a apreciat că nu există faptele penale sesizate și respectiv că pentru unele ar fi intervenit prescripția răspunderii penale. Examinând recursul declarat de petiționar, sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) coroborat cu art. 385 14 C. proc.

pen. și prin raportare la dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal. Poate face o astfel de plângere, în concepția legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza ansamblului materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiționar, prin mandatar L.M.O., reținând în mod corect situația de fapt și apreciind ca fiind legală și temeinică rezoluția 728/P/2008 din data de 24 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a dispus, neînceperea urmăririi penale împotriva intimaților: S.G., fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 București și R.T. și l.M., consilieri juridici, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de intimații R.V., M.N., C.L.

și C.P.B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de judecătorul de serviciu care a dispus învestirea cu formulă executorie a hotărârii, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248 1 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de S.J. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., față de grefierul care a efectuat verificări în vederea învestirii cu formulă executorie, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen.

și față de numiții R.V., M.N., C.L. și C.P.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 290 și art. 291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. De asemenea, Înalta Curte constată că prin rezoluția nr. 1237/11/2/2008 din 24 iulie 2008 dată în dosarul nr. 728/P/2008 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a confirmat soluția dispusă de procuror față de numiții S.G., R.T., l.M., R.V., M.N., C.L., C.P.B. și S.J. cercetați sub aspectul infracțiunilor mai sus-menționate, apreciindu-se, în mod corect, că faptele, presupuse a fi săvârșite de intimați, fie nu au fost prevăzute de legea penală, fie s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

De altfel, sentința civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a fost verificată și cenzurată de instanțele civile de control judiciar, iar presupusa infracțiune de fals, pentru care urma a fi tras la răspundere grefierul care a efectuat verificări anterior investirii cu formulă executorie (investirea făcându-se la 18 februarie 1999), s-a prescris, astfel cum corect a constatat procurorul prin rezoluția dispusă în cauză.

Totodată, Înalta Curte mai constată că, în mod corect s-a relevat de către procuror și apoi de către prima instanță că, din niciun act existent la dosarul cauzei nu reiese că s-ar fi încălcat dispozițiile legale ce reglementează procedura de urmat, de către intimata, fost judecător, S.G., la momentul investirii sale cu acțiunea civilă ce a constituit obiectul dosarului civil nr. 22492/1998 și nici nu s-a putut stabili existența vreunei legături între aceasta și vreuna din părțile din dosarul civil anterior menționat, de natură a influența pronunțarea unei soluții în favoarea acestora.

De altfel, Înalta Curte mai apreciază că instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt investite cât și textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunțarea unor soluții de către judecători, în urma efectuării activităților specifice de cercetare judecătorească și potrivit convingerii proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea vreunei fapte de natură penală. Totodată, verificarea și stabilirea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sunt de competența exclusivă a instanțelor superioare de control judiciar și nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul C.A.G., prin mandatar L.M.O., împotriva sentinței penale nr. 263 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul C.A.G. prin mandatar L.M.O. împotriva sentinței penale nr. 263 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 februarie 2009.