ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 538/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 538/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată

următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

sub nr. 482772/2008, petiționarul C.A.G., prin

mandatar L.M.O., a solicitat, în conformitate cu dispozițiile

art.

278

1

C. proc. pen., admiterea plângerii inițiale și desființarea

rezoluției nr. 728/P/2008 din 24 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

În motivarea plângerii, petiționarul a

arătat, în esență, că soluția dispusă de procuror este nelegală în condițiile

în care existau probe ce conduceau la stabilirea vinovăției persoanelor

implicate în cauză, prin activitatea cărora, pe de o parte, a fost lezat

dreptul de proprietate al numitului C.A.G., iar pe de altă, prin mijloace

frauduloase, s-a retrocedat un imobil naționalizat fără just titlu, situat

București, prin intermediul judecătorului S.G., care a pronunțat sentința

civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 a Judecătoriei Sector 1 București. A mai

susținut că, urmare conexării a patru dosare penale a rezultat că toți

făptuitorii au săvârșit un prim grup

de

fapte penale, respectiv cele prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen.,

art.

288, 290, 291, 292 și 293 C. pen. și un al doilea grup de fapte penale,

respectiv cele prevăzute de art. 248

1

raportat la art. 246 C. pen.

și art. 289 C. pen., obiectul material al infracțiunilor constituindu-l terenul

în litigiu. Petiționarul a conchis solicitând desființarea rezoluțiilor atacate

și reținerea cauzei spre rejudecare, invocând și prevederile art. 126 și 128 C.

pen., referitoare la întreruperea și suspendarea cursului prescripției.

Curtea de Apel București, secția a ll-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința penală nr. 263

din 22 octombrie 2008, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționar, prin

mandatarul L.M.O., împotriva rezoluției nr. 728/P/2008 din 24 iunie 2008 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției nr. 1237/11/2/2008

din 1 iulie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, menținând rezoluțiile atacate.

Prin aceeași hotărâre petiționarul a fost

obligat, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 100 lei,

cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a

reținut că, la data de 31 martie 2003, organele de poliție din cadrul D.G.P.M.B

– S.I.C. s-au sesizat din oficiu în legătură cu modalitatea de retrocedare a

unui imobil naționalizat, situat în București. Inițial, cauza a făcut obiectul

dosarului nr. 776/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

care, prin ordonanța din data de 13 aprilie 2007, a dispus următoarele:

neînceperea urmăririi penale față de numita S.G., fost judecător la Judecătoria

Sectorului 1 București și numiții R.T. și l.M. consilieri juridici, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248

1

C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea

urmăririi penale față de numiții R.V., M.N. și C.L., avocați și numitul C.P.B.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art.

248 cu referire la art. 248

1

C. pen., întrucât faptele nu sunt

prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de S.J. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., întrucât s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale; disjungerea cauzei și

declinarea competenței de soluționare sub aspectul comiterii infracțiunilor

prevăzute (art. 290 și art. 291 C. pen. în favoarea Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 4 București).

Prin ordonanța nr. 127/11/2/2008 din data de

27 februarie 2008 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București s-a admis plângerea formulată de petiționarul L.M.O., s-a

infirmat ordonanța dispusă în dosarul nr. 776/P/2006 și, în urma reunirii

cauzelor nr. 296/P/2008 și 72/P/2008 având același obiect, s-a dispus

declinarea competenței de soluționare a cauzei la D.N.A.

S-a mai reținut că, subsecvent soluționării

conflictului negativ de competență ivit între D.N.A. (care și-a declinat, la

rândul său, competența în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București), în sensul stabilirii competenței în favoarea acestui din urmă

parchet, prin rezoluția nr. 728/P/2008 din data de 24 iunie 2008 s-au dispus

următoarele: neînceperea urmăririi penale față de numita

S.G., fost judecător la Judecătoria Sectorului 1

București și

numiții R.T. și M.M.,

consilieri juridici, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art.

248 cu referire la art. 248

1

C. pen., întrucât faptele nu sunt

prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de numiții R.V., M.N.,

C.L. și C.P.B. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii

prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 248 cu referire la art. 248

1

C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea

penală; neînceperea urmăririi penale față de judecătorul de serviciu

care

a dispus învestirea cu formulă executorie a hotărârii, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248

1

C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; neînceperea

urmăririi penale față de S.J. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de

art. 260 C. pen., față de grefierul care a efectuat verificări în vederea

învestirii cu formulă executorie, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art.

249 alin. (2) C. pen. și față de numiții R.V., M.N., C.L. și C.P.B. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 290 și art.

291 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de

prescripție a răspunderii

penale.

În esență, procurorul a reținut că din actele

premergătoare efectuate nu au rezultat indicii temeinice de săvârșire a vreunei

fapte penale de către fostul judecător S.G., în sensul că nu s-a stabilit

existența unei legături între aceasta și vreuna dintre părțile din dosarul nr. 22492/1998,

de natură a determina pronunțarea unei soluții în favoarea acesteia.

S-a mai constatat că veridicitatea

înscrisurilor depuse de părți și pe care s-a întemeiat hotărârea nu a fost pusă

la îndoială nici de către instanțele de control judiciar, care au soluționat

căile de atac, decât

după ce organele de

poliție au comunicat că se efectuează cercetări sub

acest aspect.

De asemenea, s-a mai relevat că cercetarea

penală a grefierului care a efectuat verificări anterior învestirii cu formulă

executorie a sentinței civile nr. 213 din 8 ianuarie 1999 nu mai era posibilă

deoarece învestirea s-a făcut la data de 18 februarie 1999, astfel încât în

cauză s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art.

122 lit. c) C. pen.

Procurorul, de asemenea, a mai reținut, în

privința înscrisurilor contrafăcute și folosite în numele pretinsei

interveniente S.A., în scopul obținerii retrocedării imobilului situat în

București, că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale conform

art. 122 lit. d) C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, petiționarul C.A.G.,

prin mandatar L.M.O., a formulat plângere în condițiile prevăzute de art. 275 –

art. 278 C. proc. pen., prin rezoluția nr. 1237/11/2/2008 Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București respingând plângerea ca

neîntemeiată.

Fiind nemulțumit de rezoluția mai sus-menționată,

petiționarul, prin același mandatar, în termen legal, a formulat plângere,

conform art. 278

1

C. proc. pen.

Astfel, din actele premergătoare efectuate în

cauză prima instanță a constatat că, la data de 9 decembrie 1998, a fost înregistrată

pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 22492/1998, cererea de

chemare în judecată formulată de numitul C.G.T., prin care acesta solicita

obligarea pârâtelor SC H.N. SA și C.G.M. București să îi restituie în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București. În dovedirea acțiunii au

fost depuse contractul de vânzare-cumpărare prin care numitul C.G. (tatăl

pretinsului reclamant) a dobândit de la B.M.B. terenul viran situat în Parcul J.,

în suprafață de 763,30 m.p., copia deciziei a Secției Financiare a Capitalei în

care se făcea referire la trecerea terenului în proprietatea statului și o

schiță a imobilului.

La termenul din data de 8 ianuarie 1999, au

fost depuse la dosar un raport de expertiză tehnică privind identificarea

terenului în litigiu și o cerere de intervenție în interes propriu formulată de

numita S.A., prin care aceasta pretindea că a dobândit imobilul în litigiu prin

cumpărare de la C.G., în baza unui înscris sub semnătură privată. în acest

sens, au fost depuse la dosar o copie a acestui înscris datat 28 martie 1970 și

o chitanță autentificată cu nr. 8260 din 04 februarie 1970 la Notariatul de

Stat Orășenesc 23 August București, care atesta plata de către S.A. a sumei de

11.000 lei reprezentând prețul terenului în discuție. Totodată, la dosar a fost

atașată și o copie a adresei emise de Consiliul Local al Sectorului 1 București,

Serviciul de cadastru fond funciar, care face referire la un alt dosar

înregistrat cu nr. 1156/1998, și care arată că imobilul situat în Piața

Aviatorilor., cuprinde în prezent terenul liber de construcții situat în Bd.

Primăverii.

La termenul din data de 8 ianuarie 1999,

instanța compusă din judecătorul S.G. a procedat la audierea martorului S.J.

propus de reclamant, care a arătat că are cunoștință despre aflarea imobilului

în proprietatea reclamantului, precum și despre vânzarea acestuia către

intervenienta S.A.

Prin sentința civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999

a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea formulată de

reclamantul C.G.T. și obligate pârâtele să restituie acestuia terenul situat

în str. Aviatorilor, fără număr, în suprafață de

763,5 mp.; totodată, a fost

admisă și cererea de intervenție în interes

propriu formulată de S.A. și constatată intervenită vânzarea-cumpărarea

terenului între reclamant și intervenienta.

La data de 10 februarie 1999, numita S.A. a

solicitat instanței

rectificarea

dispozitivului sentinței pronunțate în dosarul nr. 22492/1998,

în sensul

de a se specifica adresa imobilului ca fiind Bd. Primăverii, cerere admisă prin

încheierea din data de 12 februarie 1999, pronunțată de același judecător.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

Primăria Municipiului București, apel respins inițial ca tardiv prin decizia nr.

1100/ A din 6 mai 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Promovarea recursului împotriva acestei decizii a fost urmată de rejudecări

succesive ale căilor de atac, în final pronunțându-se decizia civilă nr. 396/ A

din 5 martie 2002 (irevocabilă prin decizia nr. 527 din 07 martie 2003 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă) prin care s-a admis apelul C.G.M.B.,

s-a schimbat sentința și s-a dispus respingerea acțiunii și a cererii de

intervenție.

În motivarea hotărârilor, s-a reținut, în

esență, că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza

titlului reprezentat de sentința

civilă a

Tribunalului Popular al Raionului I.V.S. - Cartea de Judecată nr. 556/1952,

titlu împotriva căruia nu s-au exercitat căile de atac și care

nu a fost

desființat. Or, pentru a constata intervenită vânzarea între reclamant și

intervenienta S.A., instanța de fond trebuia să constate mai întâi

nevalabilitatea sau inexistența titlului statului, fapt ce nu s-a întâmplat.

Pe parcursul

soluționării cauzei în recurs, a fost depusă o cerere în

numele intervenientei S.A., la data de 20 februarie 2003,

în care aceasta a precizat că nu deține originalul titlului de proprietate

pentru imobilul în litigiu.

Prin dispozițiile Primarului General al

Municipiului București nr. 433/1999 și nr. 687/1999 s-a dispus restituirea

terenului situat în

București, în proprietatea

numitului C.

G.T. Subsecvent pronunțării deciziei civile nr. 396/A/2002 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin dispoziția Pimarului General

nr. 1081 din 4 august 2003 s-a dispus revocarea dispozițiilor anterioare cu nr.

433/1999 și nr. 687/1999 și reintrarea terenului menționat în proprietatea

statului.

S-a mai constatat că până la această din urmă

dată, terenul situat în București, a făcut însă obiectul unor vânzări succesive

între S.A. și B.I. (contractul de vânzare cumpărare nr. 1315 din 24 iunie 1999),

între B.I. și R.G. (contractul de vânzare cumpărare nr. 190 din 30 iunie 1999),

între R.G. și B.A.R. (contractul de vânzare-cumpărare nr. 662 din 17 august 2001).

S-a mai reținut că actele premergătoare

efectuate în cauză confirmau întocmirea și folosirea mod repetat a unor

înscrisuri falsificate, în scopul de a se obține retrocedarea frauduloasă a

imobilului situat în București, însă nu s-au relevat indicii temeinice sub

aspectul existenței unei legături între fostul judecător S.G. și persoanele

implicate în derularea manoperelor frauduloase, legătură de natură a determina

neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă, cu știință, a atribuțiilor de

serviciu, de către magistratul menționat.

Astfel, veridicitatea înscrisurilor pe care

s-a întemeiat sentința civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 și care atestau în

mod fals vânzarea-cumpărarea intervenită între C.G. și S.A. nu au fost puse la

îndoială de către instanțele de control judiciar, decât în momentul în care

organele de cercetare penală au comunicat că în cauză se efectuau cercetări.

Motivul ce a stat la baza desființării sentinței civile nr. 213/1999 prin

decizia civilă nr. 396/A/2002 a Tribunalului București, secția a

IV-a

civilă,

a fost acela al constatării trecerii imobilului în proprietatea statului cu

titlu, cenzurându-se aprecierea eronată a judecătoriei sub aspectul trecerii

imobilului în proprietatea statului fără titlu.

S-a apreciat că îndeplinirea defectuoasă de

către făptuitoarea S.G. a atribuțiilor de serviciu nu poate fi reținută

exclusiv pe baza modalității în care aceasta a acordat valoare probatorie

înscrisurilor falsificate depuse la dosar, fiind necesar a se stabili dacă

aceasta a cunoscut caracterul fals al acestor înscrisuri la momentul

pronunțării sentinței civile nr. 213/1999. Or, sub acest aspect, s-a considerat

că declarațiile numitei S.A., ale avocaților audiați în cauză, ale grefierului

de ședință T.L. și ale numitului C.P.B. nu au relevat niciun indiciu temeinic

din care să rezulte o legătură de orice natură între fostul magistrat S.G. și

părțile implicate în cauză, de natură a influența modalitatea în care aceasta

și-a exercitat atribuțiile cu ocazia judecării dosarului nr. 22492/1998.

Astfel, s-a mai relevat că, din declarațiile

numitei S.A. (persoană în vârstă și cu probleme psihice, așa cum rezultă din

declarațiile numitului C.P.B.) a rezultat că

implicarea

sa în dosarul menționat a fost urmarea solicitării avocatului

M.N., fără ca S.A. să cunoască însă obiectul dosarului și condițiile în care

numele său a fost inserat pe cererea de intervenție în interes propriu

formulată în acesta. De asemenea, din declarațiile aceleiași persoane a

rezultat că singurul înscris relevant în cauză pe care l-a semnat a fost „un

act la notar” (posibil contractul de vânzare-

cumpărare

nr. 1315 din 24 iunie 1999), fără a cunoaște însă conținutul său.

S-a mai reținut, că din declarațiile

făptuitorului C.P.B. a rezultat că acesta fiind interesat de obținerea

terenului situat în Bd. Primăverii, a redactat și semnat cererea de

chemare în judecată pe numele C.G.T., a

contactat-o

pe numita S.A. (despre care știa că locuiește în același

bloc cu sora sa M.N. și are probleme psihice) și a semnat în numele acesteia

cererea de intervenție în interes propriu. Același făptuitor a precizat că,

după pronunțarea sentinței civile nr. 213/1999, a vândut terenul în litigiu

prin intermediul numitei S.A. (fără ca

aceasta

să știe ce semnează la notar), însă a precizat că nu o cunoștea

pe S.G.

și nu a „colaborat” cu aceasta.

S-a mai constatat că avocatul R.V. a fost

angajat în cauza

ce a făcut obiectul

dosarului nr. 22492/1998 de către C.P.

B., fără a cunoaște însă aspecte

relevante cu privire la împrejurările și modalitatea în care a fost soluționat

dosarul menționat, apreciindu-se, în același timp, ca fiind nerelevantă, sub

acest aspect, și declarația numitei C.L., care nu a participat la soluționarea

dosarului menționat.

De asemenea, s-a mai reținut că nici

declarația grefierului T.L., care a făcut parte din completul învestit cu

soluționarea dosarului nr. 22492/1998, și nici cea a numitului l.M. (consilier

juridic) nu au relevat elemente care să conducă la concluzia exercitării

necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu de către judecătorul S.G., ca

urmare a unei conivențe între aceasta și părțile în cauză.

Curtea de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a

apreciat că existența și săvârșirea cu vinovăție de

către judecătorul S.G. a infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor publice (cu referire la dosarul civil nr. 22492/1998)

nu putea fi prezumată pe baza constatării neîndeplinirii corespunzătoare a

atribuțiilor de serviciu în alte dosare pe care Ie-a soluționat în calitate de

judecător și pentru care a fost condamnată definitiv, în altă cauză penală. S-a

mai considerat că implicarea numiților M.N. și C.P.B. și în această din urmă

cauză, putea justifica o prezumție de folosire a unui modus operandi similar,

fără a releva, prin ea însăși, o conlucrare frauduloasă cu judecătorul în

modalitatea de soluționare a dosarului ce făcea obiectul prezentei cauze.

Față de același caracter neconcludent al

actelor premergătoare și fată de modalitatea în care s-a reținut că și-au

exercitat atribuțiile specifice funcției de consilieri juridici exercitate de l.M.

și R.T., prima instanță a constatat că nu poate fi reținută săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Curtea, având în vedere perioada de timp

scursă de la data pretinsei săvârșiri a faptelor analizate, a constatat că

administrarea unor alte probe certe, care să permită în mod obiectiv stabilirea

existenței unei legături între făptuitori nu era posibilă, context în care

soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă atât față de autorii

infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248

1

C. pen.,

cât și față de persoanele a căror complicitate a făcut obiectul cercetărilor,

era temeinică.

Pentru aceleași considerente, prima instanță

a apreciat că nici fapta judecătorului de serviciu (nenominalizat), care a

aplicat rezoluția „se va învesti, după verificare” pe cererea de învestire cu

formulă executorie a sentinței civile nr. 213/1999 nu era de natură a atrage

răspunderea penală a acestuia, nerezultând elemente de fapt care să releve

exercitarea, cu știință, în mod defectuos, a atribuțiilor de serviciu.

Referitor la fapta săvârșită de grefierul

care, la data de 18 februarie 1999, a efectuat verificări pe baza cererii de

învestire cu formulă executorie a sentinței civile, fapta numitului S.J., care

la data de 8 ianuarie 1999, a declarat mincinos în fața instanței că are

cunoștință despre vânzarea imobilului din București, Bd. Primăverii de către

numitul C.G. către intervenienta S.A. și fapta constând în falsificarea

înscrisurilor folosite în dosarul nr. 22492/1998, respectiv, cererea de chemare

în judecată, cererea de intervenție în interes propriu, chitanța referitoare la

vânzarea imobilului menționat, înscrisuri depuse în căile de atac în numele

intervenientei S.A. (ultimul înscris fiind cererea datată 20 februarie 2002

depusă în dosarul nr. 2077/2002 al Curții de Apel București), prima instanță a

constatat că procurorul a procedat corect atunci când a apreciat în mod legal

că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, prima instanță a apreciat că termenul

de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, conform art. 122 lit. f) și d)

C. pen., la datele de 17 februarie 2007, 7 ianuarie 2004 și, respectiv 19

februarie 2008, față de limitele de pedepse prevăzute: de 10 ani închisoare,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., 5 ani închisoare

pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă și 2 ani închisoare pentru infracțiunile

prevăzute de art. 290, 291C. pen.

În acest context, s-a apreciat de către prima

instanță că soluția de neîncepere a urmăririi penale este legală, critica

petiționarului sub

aspectul incidenței

dispozițiilor art. 123 C. pen. și art. 128 C. pen., referitoare la

întreruperea, respectiv suspendarea cursului termenului de

prescripție

nefiind fondate. S-a reținut că în prezenta cauză, cât timp nu s-a dispus

începerea urmăririi penale, n-au fost îndeplinite nici acte

pentru care legea să prevadă obligația de a fi

comunicate învinuitului în

desfășurarea procesului penal și care să,

determine, în consecință, întreruperea cursului prescripției.

S-a mai constatat, de

asemenea, că nu se poate reține în prezenta

cauză incidența unei dispoziții legale sau a unei

împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat, care să împiedice punerea în

mișcare a acțiunii penale și să determine, în consecință, suspendarea cursului

prescripției, conchizându-se în sensul respingerii plângerii ca nefondată si

menținerii rezoluțiilor atacate.

Împotriva sentinței penale nr. 263 din 22

octombrie 2008, în termen legal, petiționarul, prin mandatar, a formulat

recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, reiterând într-un

memoriu depus la dosar, motivele arătate în fața primei instanțe.

Pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a înregistrat dosarul nr. 4827/2/2008.

La termenul din 19 ianuarie 2009, recurentul

petiționar, prin

mandatar a solicitat

amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui

apărător. La

termenul din 16 februarie 2009 apărătorul ales al recurentului petiționar a

solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea

sentinței penale atacate și, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, care nu și-a exercitat rolul activ și greșit a apreciat că

nu există faptele penale sesizate și respectiv că pentru unele ar fi intervenit

prescripția răspunderii penale.

Examinând recursul declarat de petiționar,

sub toate aspectele,

conform art. 385

6

alin. (3) coroborat cu art. 385

14

C. proc. pen. și

prin

raportare la dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., Înalta

Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice

persoană nemulțumită

de actele și măsurile

dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere

împotriva acestora,

ca o garanție a respectării legalității în procesul penal.

Poate face o astfel de plângere, în concepția

legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate

printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere

autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte

constată că instanța de fond, în baza ansamblului materialului probator

administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de

petiționar, prin mandatar L.M.O., reținând în mod corect situația de fapt și

apreciind ca fiind legală și temeinică rezoluția 728/P/2008 din data de 24

iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a

dispus, neînceperea urmăririi penale împotriva intimaților: S.G., fost

judecător la Judecătoria Sectorului 1 București și R.T. și l.M., consilieri

juridici, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu

referire la art. 248

1

C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de

legea penală; neînceperea urmăririi penale față de intimații R.V., M.N., C.L.

și C.P.B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen.,

raportat la art. 248 cu referire la art. 248

1

C. pen., întrucât

faptele nu sunt prevăzute de legea penală; neînceperea urmăririi penale față de

judecătorul de serviciu care a dispus învestirea cu formulă executorie a hotărârii,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 248 cu referire la art. 248

1

C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; neînceperea

urmăririi penale față de S.J. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de

art. 260 C. pen., față de grefierul care a efectuat verificări în vederea

învestirii cu formulă executorie, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art.

249 alin. (2) C. pen. și față de numiții R.V., M.N., C.L. și C.P.B. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 290 și art. 291 C. pen.,

întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin

rezoluția nr. 1237/11/2/2008 din 24 iulie 2008 dată în dosarul nr. 728/P/2008

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București,

verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a confirmat soluția dispusă

de procuror față de numiții S.G., R.T., l.M., R.V., M.N., C.L., C.P.B. și S.J.

cercetați sub aspectul infracțiunilor mai sus-menționate, apreciindu-se, în mod

corect, că faptele, presupuse a fi săvârșite de intimați, fie nu au fost

prevăzute de legea penală, fie s-a împlinit termenul de prescripție a

răspunderii penale.

De altfel, sentința civilă nr. 213 din 8

ianuarie 1999 a fost verificată și cenzurată de instanțele civile de control

judiciar, iar presupusa infracțiune de fals, pentru care urma a fi tras la

răspundere grefierul care a efectuat verificări anterior investirii cu formulă

executorie (investirea făcându-se la 18 februarie 1999), s-a prescris, astfel

cum corect a constatat procurorul prin rezoluția dispusă în cauză.

Totodată, Înalta Curte mai constată că, în

mod corect s-a relevat de către procuror și apoi de către prima instanță că,

din niciun act existent la dosarul cauzei nu reiese că s-ar fi încălcat

dispozițiile legale ce reglementează procedura de urmat, de către intimata, fost

judecător, S.G., la momentul investirii sale cu acțiunea civilă ce a constituit

obiectul dosarului civil nr. 22492/1998 și nici nu s-a putut stabili existența

vreunei legături între aceasta și vreuna din părțile din dosarul civil anterior

menționat, de natură a influența pronunțarea unei soluții în favoarea acestora.

De altfel, Înalta Curte mai apreciază că

instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia atât probatoriul

administrat în cauzele cu care sunt investite cât și textele de lege

aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar

pronunțarea unor soluții de către judecători, în urma efectuării activităților specifice

de cercetare judecătorească și potrivit convingerii proprii, nu poate fi

echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii,

astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea vreunei

fapte de natură penală.

Totodată, verificarea și stabilirea

legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sunt de competența

exclusivă a instanțelor superioare de control judiciar și nu pot fi cenzurate

de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul C.A.G., prin mandatar L.M.O., împotriva sentinței penale nr. 263

din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul petiționar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul C.A.G. prin mandatar L.M.O. împotriva sentinței penale nr. 263 din

22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei

de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16

februarie 2009.