ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 620/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții B.N. și SC H. SRL Cerasu,

prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, au solicitat ca prin

sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC O. SA București la plata

sumei de 108.000 lei despăgubiri din care 100.000 lei indemnizație de asigurare

și 8.000 lei dobândă legală, precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 201 din 11 februarie

2008 Tribunalul Prahova, după administrarea probatoriilor cu înscrisuri și

proba testimonială, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanți ca

neîntemeiată, obligându-i pe aceștia să plătească pârâtei 3.000 lei cheltuieli

de judecată.

În fundamentarea sentinței, instanța de

fond a reținut, referitor la refuzul pârâtei de a plăti despăgubirile

solicitate de către reclamant, pentru lipsa autorizației de construcție a

imobilului, care reprezintă o clauză de excludere a acordării despăgubirilor

pentru bunurile asigurate, conform art. 5.1.III din condițiile de asigurare, că

această clauză contractuală nu reprezintă o clauză abuzivă, în sensul Legii nr.

193/2000.

Astfel, a reținut prima instanță, că

chiar dacă nu a fost negociată direct cu reclamantul, clauza cuprinde

transpunerea unei obligații legale, pe care o au toți cetățenii, anterior

edificării unei construcții, stabilită cu valoare de principiu în art. 1 din

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, ea

nefiind o obligație impusă unilateral de pârâtă, ci o obligație legală,

preexistentă edificării oricărei lucrări de construcție, că nu este contrară

bunei-credințe și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

De asemenea, instanța de fond a

considerat că nimeni nu se poate prevala de propria culpă în valorificarea unui

drept și nici de necunoașterea legii, astfel încât s-a respins ca neîntemeiat

capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru imobilul asigurat,

distrus de incendiu.

S-a respins ca neîntemeiat și capătul de

cerere din acțiune privind despăgubiri pentru marfa SC H. SRL aflată în

clădirea incendiată, deoarece nu s-au depus documente justificative pentru a se

proba existența și valoarea mărfurilor, înlăturându-se susținerea reclamanților

privind distrugerea acestor documente în timpul incendiului, întrucât potrivit

art. 26 din Legea nr. 82/1991, exista obligația legală al reconstruirii lor, în

termen de 30 de zile.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții B.N. și SC H. SRL Cerasu care au criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului au arătat în esență, că s-a

aplicat greșit legea la soluționarea cauzei, interpretându-se necorespunzător

dispozițiile art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000 și ale art. 74-83 din Codul

Consumului, respectiv Legea nr. 296/2004, care au menirea de a asigura

protecția consumatorilor împotriva practicilor abuzive ale furnizorilor de

produse și servicii, printre care se numără și aceea a înscrierii în

contractele comerciale, a unor clauze standard preformulate, care nu sunt

negociate direct cu consumatorul.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială, de contencios administrativ fiscal, prin decizia nr. 133 din 18

iunie 2008, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința apelată

în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta SC O. SRL să

plătească reclamantului B.N. despăgubiri în valoare de 95.000 RON pentru

clădire, 15.974 lei dobândă legală, 6.533 lei cheltuieli de judecată, și a

respins ca nefondat apelul reclamantei SC H. S.R.L. privind despăgubiri vizând

contravaloare marfă de 5.000 RON și a menținut sentința sub acest aspect.

Răspunzând motivelor de apel instanța de

control judiciar a reținut că nu există consimțământul reclamantului asigurat

pentru aplicarea prevederilor art. 5.1 din „Condiții generale de asigurare”,

care conțin clauza de excludere a despăgubirilor pentru anumite situații, de

care acesta nu a avut cunoștință, rubrica din polița de asigurare privind

anexele înmânate asiguratorului nefiind completată.

De asemenea, s-a apreciat ca nefondată

critica apelantei SC H. SRL privind neacordarea despăgubirilor pentru

contravaloarea mărfii asigurate, aflată în magazin, arsă în incendiul din 7 mai

2005, deoarece nu s-au făcut dovezi cu privire la existența și valoarea

mărfurilor pretins aflate în imobilul incendiat.

Împotriva acestei decizii pârâta SC O. SA

a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., susținând, în dezvoltarea criticilor formulate, în sinteză, că hotărârea

recurată cuprinde o motivare contradictorie întrucât, deși reține că și

condițiile generale fac parte integrantă din polița de asigurare pe care

intimatul reclamant a consemnat că a primit un exemplar original, apreciază

totuși că aceste condiții generale ce cuprind și clauzele restrictive de

răspundere cât privește asigurătorul nu au fost aduse la cunoștința

asiguratului intimat, că instanța de apel a dat o greșită interpretare

contractului de asigurare cât privesc clauzele restrictive de răspundere,

respectiv art. 9.1.2. din cap. VIII al Condițiilor generale, ignorând că

acestea au fost cunoscute asiguratului, că decizia recurată este rezultatul

greșitei aplicări a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 136/1995 ca și ale

dispozițiilor art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ. fiind inadmisibilă proba cu

martori în combaterea conținutului unui înscris, respectiv a conținutului

contractului de asigurare, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și

ale art. 36 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 vizând necesitatea autorizației de

construire pentru intabularea unei construcții; recurenta critică instanța de

apel și pentru ignorarea faptului că valoarea imobilului în litigiu nu a fost

dovedită.

Intimatul reclamant B.V., prin

întâmpinarea depusă la dosar, a răspuns punctual la criticile formulate de

recurentă și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivele invocate

fiind neîntemeiate.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile

legale incidente, constată că acestea nu sunt de natură să conducă la casarea

sau modificarea deciziei instanței de apel.

Se reține, în acest sens, că decizia

recurată este corect și coerent motivată, instanța de apel stabilind justificat

că, deși există mențiunea pe declarația asiguratului că a luat cunoștință de

condițiile și clauzele contractului, aceasta nu este semnată de către

reclamantul asigurat (fila 6), iar pârâta-asigurator nu a dovedit că a înmânat

un exemplar din menționatele condiții generale asiguratului sau că deține un

exemplar semnat de acesta, precum și că nici rubrica special destinată din

polița de asigurare pentru cazurile de excludere a răspunderii asigurătorului

nu este completată (fila 5), iar agentul de asigurări nu a cerut asiguratului

prezentarea autorizației de construcție și nici nu i-a comunicat că existența

respectivei autorizații condiționează încheierea de către asigurator a

contractului de asigurare, astfel că, în mod judicios, a reținut instanța că

reclamantul asigurat nu și-a exprimat consimțământul cu privire la clauza

referitoare la cauzele de excludere de răspundere a asigurătorului, aceasta

făcând și o corectă interpretare a clauzelor contractului de asigurare în

litigiu.

Se constată, de asemenea, că decizia recurată

a fost pronunțată cu corecta aplicare a legii, respectiv a prevederilor Legii

nr. 136/1995 în coroborare cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, ca și

dispozițiilor art. 1191 alin. (1) C. civ., întrucât contractul de asigurare

este un contract comercial, respectiv un act unilateral de comerț [art. 6 alin.

(1) C. com.], iar „obligațiunile comerciale ... se probează” cu martori, de

câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba

testimonială și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ. „ (art.

46 C. com.).

Referirile recurentei la încălcarea

prevederilor Legii nr. 50/1991 sunt neavenite în speță, deoarece sancțiunile

prevăzute de această lege nu pot fi aplicate pe cale incidentală, la cererea

unei persoane juridice de drept privat, și pentru a produce efecte în cazul

unui contract comercial de altă natură.

În

consecință, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare

și aplicare a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC

O. SA București, împotriva deciziei nr. 133 din 18 iunie 2008, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 26 februarie 2009.