ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 620/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții B.N. și SC H. SRL Cerasu, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC O. SA București la plata sumei de 108.000 lei despăgubiri din care 100.000 lei indemnizație de asigurare și 8.000 lei dobândă legală, precum și cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 201 din 11 februarie 2008 Tribunalul Prahova, după administrarea probatoriilor cu înscrisuri și proba testimonială, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanți ca neîntemeiată, obligându-i pe aceștia să plătească pârâtei 3.000 lei cheltuieli de judecată.

În fundamentarea sentinței, instanța de fond a reținut, referitor la refuzul pârâtei de a plăti despăgubirile solicitate de către reclamant, pentru lipsa autorizației de construcție a imobilului, care reprezintă o clauză de excludere a acordării despăgubirilor pentru bunurile asigurate, conform art. 5.1.III din condițiile de asigurare, că această clauză contractuală nu reprezintă o clauză abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000.

Astfel, a reținut prima instanță, că chiar dacă nu a fost negociată direct cu reclamantul, clauza cuprinde transpunerea unei obligații legale, pe care o au toți cetățenii, anterior edificării unei construcții, stabilită cu valoare de principiu în art. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, ea nefiind o obligație impusă unilateral de pârâtă, ci o obligație legală, preexistentă edificării oricărei lucrări de construcție, că nu este contrară bunei-credințe și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, instanța de fond a considerat că nimeni nu se poate prevala de propria culpă în valorificarea unui drept și nici de necunoașterea legii, astfel încât s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru imobilul asigurat, distrus de incendiu.

S-a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere din acțiune privind despăgubiri pentru marfa SC H. SRL aflată în clădirea incendiată, deoarece nu s-au depus documente justificative pentru a se proba existența și valoarea mărfurilor, înlăturându-se susținerea reclamanților privind distrugerea acestor documente în timpul incendiului, întrucât potrivit art. 26 din Legea nr. 82/1991, exista obligația legală al reconstruirii lor, în termen de 30 de zile. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții B.N. și SC H. SRL Cerasu care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului au arătat în esență, că s-a aplicat greșit legea la soluționarea cauzei, interpretându-se necorespunzător dispozițiile art. 4 și urm. din Legea nr. 193/2000 și ale art. 74-83 din Codul Consumului, respectiv Legea nr. 296/2004, care au menirea de a asigura protecția consumatorilor împotriva practicilor abuzive ale furnizorilor de produse și servicii, printre care se numără și aceea a înscrierii în contractele comerciale, a unor clauze standard preformulate, care nu sunt negociate direct cu consumatorul. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ fiscal, prin decizia nr. 133 din 18 iunie 2008, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta SC O. SRL să plătească reclamantului B.N.

despăgubiri în valoare de 95.000 RON pentru clădire, 15.974 lei dobândă legală, 6.533 lei cheltuieli de judecată, și a respins ca nefondat apelul reclamantei SC H. S.R.L. privind despăgubiri vizând contravaloare marfă de 5.000 RON și a menținut sentința sub acest aspect. Răspunzând motivelor de apel instanța de control judiciar a reținut că nu există consimțământul reclamantului asigurat pentru aplicarea prevederilor art. 5.1 din „Condiții generale de asigurare”, care conțin clauza de excludere a despăgubirilor pentru anumite situații, de care acesta nu a avut cunoștință, rubrica din polița de asigurare privind anexele înmânate asiguratorului nefiind completată. De asemenea, s-a apreciat ca nefondată critica apelantei SC H. SRL privind neacordarea despăgubirilor pentru contravaloarea mărfii asigurate, aflată în magazin, arsă în incendiul din 7 mai 2005, deoarece nu s-au făcut dovezi cu privire la existența și valoarea mărfurilor pretins aflate în imobilul incendiat.

Împotriva acestei decizii pârâta SC O. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în dezvoltarea criticilor formulate, în sinteză, că hotărârea recurată cuprinde o motivare contradictorie întrucât, deși reține că și condițiile generale fac parte integrantă din polița de asigurare pe care intimatul reclamant a consemnat că a primit un exemplar original, apreciază totuși că aceste condiții generale ce cuprind și clauzele restrictive de răspundere cât privește asigurătorul nu au fost aduse la cunoștința asiguratului intimat, că instanța de apel a dat o greșită interpretare contractului de asigurare cât privesc clauzele restrictive de răspundere, respectiv art. 9.1.2.

din cap. VIII al Condițiilor generale, ignorând că acestea au fost cunoscute asiguratului, că decizia recurată este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 136/1995 ca și ale dispozițiilor art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ. fiind inadmisibilă proba cu martori în combaterea conținutului unui înscris, respectiv a conținutului contractului de asigurare, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 36 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 vizând necesitatea autorizației de construire pentru intabularea unei construcții; recurenta critică instanța de apel și pentru ignorarea faptului că valoarea imobilului în litigiu nu a fost dovedită. Intimatul reclamant B.V., prin întâmpinarea depusă la dosar, a răspuns punctual la criticile formulate de recurentă și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivele invocate fiind neîntemeiate.

Recursul este nefondat. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că acestea nu sunt de natură să conducă la casarea sau modificarea deciziei instanței de apel.

Se reține, în acest sens, că decizia recurată este corect și coerent motivată, instanța de apel stabilind justificat că, deși există mențiunea pe declarația asiguratului că a luat cunoștință de condițiile și clauzele contractului, aceasta nu este semnată de către reclamantul asigurat (fila 6), iar pârâta-asigurator nu a dovedit că a înmânat un exemplar din menționatele condiții generale asiguratului sau că deține un exemplar semnat de acesta, precum și că nici rubrica special destinată din polița de asigurare pentru cazurile de excludere a răspunderii asigurătorului nu este completată (fila 5), iar agentul de asigurări nu a cerut asiguratului prezentarea autorizației de construcție și nici nu i-a comunicat că existența respectivei autorizații condiționează încheierea de către asigurator a contractului de asigurare, astfel că, în mod judicios, a reținut instanța că reclamantul asigurat nu și-a exprimat consimțământul cu privire la clauza referitoare la cauzele de excludere de răspundere a asigurătorului, aceasta făcând și o corectă interpretare a clauzelor contractului de asigurare în litigiu.

Se constată, de asemenea, că decizia recurată a fost pronunțată cu corecta aplicare a legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 136/1995 în coroborare cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, ca și dispozițiilor art. 1191 alin. (1) C. civ., întrucât contractul de asigurare este un contract comercial, respectiv un act unilateral de comerț [art. 6 alin. (1) C. com.], iar „obligațiunile comerciale ... se probează” cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ. „ (art. 46 C. com.). Referirile recurentei la încălcarea prevederilor Legii nr. 50/1991 sunt neavenite în speță, deoarece sancțiunile prevăzute de această lege nu pot fi aplicate pe cale incidentală, la cererea unei persoane juridice de drept privat, și pentru a produce efecte în cazul unui contract comercial de altă natură.

În consecință, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC O. SA București, împotriva deciziei nr. 133 din 18 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 februarie 2009.