ALEKER c. ALLEMAGNE

ALEKER c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A CINCISPREZECEA

DECIZIE PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 51288/99

prezentată de Klaus ALEKER

împotriva Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincisprezecea), întrunită pe 6 noiembrie 2006 într-o cameră compusă din:

D. P. Lorenzen, președinte,

D-na S. Botoucharova,

DD. K. Jungwiert,

R. Maruste,

J. Borrego Borrego,

D-na R. Jaeger,

D. M. Villiger,

judecători,

și din D-na C. Westerdiek, grefieră de secțiune,

Ținând seama de cererea menționată mai sus introdusă pe 10 iunie 1999,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamantul, Klaus Aleker, este cetățean german, născut în 1955 și domiciliat la Ulm. A fost reprezentat în fața Curții mai întâi de d-na avocat Carsten Knodel, avocat la Stuttgart, apoi de d-na avocat Lothar Eck, avocat la Passau. Guvernul german ("Guvernul") a fost reprezentat mai întâi de agentul acestuia, d. Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent, apoi de d-na Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin, din ministerul federal al Justiției.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către ambele părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul era avocat. Pe 1 octombrie 1993, a înființat un birou de consultant care s-a supraîndatorat de la 31 decembrie 1994 și a dat faliment cel mai târziu la sfârșitul anului 1996.

Pe 11 martie 1996, în urma unei plângeri depuse de asociatul reclamantului, parchetul din Stuttgart (mai jos: "parchetul") a deschis o anchetă judiciară împotriva reclamantului pentru suspiciune de delapidare de fonduri, înșelăciune, corupție și abuz de încredere.

Pe 14 aprilie 1997, tribunalul de instanță din Esslingen (mai jos: "tribunalul de instanță") a ordonat percheziția domiciliului și biroului reclamantului.

Pe 13 mai 1997, cu ocazia percheziei, au fost sechestrate numeroase documente (în total 86 dosare, cărți și caiete) fără ca reclamantul să se opună. În aceeași zi, poliția l-a interogat pe reclamant în calitate de inculpat și l-a informat cu privire la drepturile sale.

Pe 15 mai 1997, reprezentantul reclamantului a cerut comunicarea dosarului. Pe 20 mai 1997, parchetul a refuzat să dea curs cererii pe motiv că dosarul se afla încă în mâinile poliției responsabile de anchetă. A adăugat că va proceda, la momentul potrivit, la comunicarea dosarului pentru consultare.

Pe 14 iunie 1997, reclamantul a depus plângere împotriva fostului asociat pentru tentativă de deturnare de procedură (Prozessbetrug) și fals în declarații. În consecință, pe 17 iulie 1997, parchetul a cerut tribunalului regional din Stuttgart (mai jos: "tribunalul regional") să-i comunice dosarul procedurii civile.

Pe 26 martie 1998, parchetul a deschis o doua anchetă judiciară împotriva reclamantului pentru suspiciune de manevre dilatoare în faliment (Konkursverschleppung) referitoare la o societate pe care reclamantul a înființat-o în 1993 cu asociatul din acel moment.

În cadrul acestor două anchete judiciare, la cererea parchetului, tribunalul de instanță, pe 27 aprilie 1998, a ordonat percheziția inclusiv a domiciliului reclamantului (inclusiv anexele și vehiculele) și a birourilor cabinetului Aleker & Asociații cu scopul de a sechestra în special orice document bancar sau patrimonial din 1993, dosarele a treisprezece clienți enumerați și documente anexe ale cabinetului de avocatură Aleker & Asociații. Pe 8 mai 1998, a emis patru alte ordine de percheziție și sechestru.

Pe 2 iunie 1998, tribunalul de instanță și-a completat decizia din 27 aprilie 1998 și a ordonat sechestrul oricărui document scris situat în localurile private și profesionale ale reclamantului ai clienților al căror nume rămânea a fi stabilit și care au efectuat sau au primit plăți în beneficiul sau pe seama contului bancar X al reclamantului.

În ziua următoare au avut loc mai multe percheziții la domiciliul și biroul reclamantului în cursul cărora au fost sechestrate numeroase documente și piese în birou. În timp ce percheziția la domiciliul său era încă în curs, reclamantul a atacat în fața tribunalului de instanță percheziția denunțând în special caracterul imprecis (Unbestimmtheit) al ordinului din 2 iunie 1998 care ar fi permis, în principiu, sechestrul oricărui document din birou.

Pe 5 iunie 1998, reclamantul a fost din nou interogat de poliție cu privire la noile fapte care i se impută.

Pe 6 iulie 1998, tribunalul de instanță a confirmat sechestrul documentelor. Reclamantul a contestat decizia. Pe 29 iulie 1998, parchetul a transmis dosarul tribunalului regional. Pe 11 august 1998, a invitat avocatul reclamantului prin telefon să retragă recursul și i-a propus să sorteze împreună documentele sechestrate, să limiteze ancheta la punctele principale și să asocieze reclamantul. Potrivit Guvernului, reclamantul și avocatul său au refuzat această propunere, dar au acceptat oferta de a face fotocopii ale anumitor documente importante. Reclamantul neagă existența acestei propuneri telefonice.

Pe 13 august 1998, departamentul pentru infracțiuni economice al parchetului a clasat ancheta judiciară pentru suspiciune de manevre dilatoare în faliment, pe de o parte din lipsă de probe relevante, pe de altă parte împotriva unei plăți de 9.000 DEM de către reclamant către o instituție de interes comun.

Pe 10 septembrie 1998, tribunalul regional a respins recursul reclamantului împotriva deciziilor tribunalului de instanță din 27 aprilie, 2 iunie și 6 iulie 1998. A notat în special că documentele enumerate în ordinele de sechestru erau adecvate pentru a aduce confirmarea suspiciunei inițiale și că sechestrul a urmat programul percheziei stabilit. Măsurile au fost proporționale cu faptele imputate reclamantului. Cu toate acestea, dacă ordinul "de completare" al tribunalului de instanță din 2 iunie 1998 ar fi fost înțeles ca un ordin de sechestru, n-ar fi respectat principiul conform căruia actele autorității publice trebuie să fie suficient de clare și precise (Bestimmtheitsgebot). Nu era totuși cazul, deoarece această decizie nu făcea decât să completeze programul percheziei (Durchsuchungsprogramm), contrar a ceea ce indica enunțul acesteia, și era ca atare suficient de precisă.

Pe 18 septembrie 1998, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională Federală cu un recurs constituțional. El a invocat în special interpretarea eronată și ilegală a deciziei "de completare" a tribunalului de instanță făcută de tribunalul regional și o încălcare a dreptului să respecte domiciliul și viața privată și familială.

Pe 12 mai 1999, Curtea Constituțională Federală, hotărând într-un comitet de trei judecători, nu a admis recursul pe motiv că nu era nici o încălcare a drepturilor fundamentale, după cum sunt garantate de Legea Fundamentală.

Pe 14 iunie 1999, reclamantul a sesizat Curtea cu cererea sa.

Ulterior, între 1999 și 2001, parchetul deschidea alte șapte anchete preliminare.

Pe 22 mai 2002, parchetul l-a inculpat pe reclamant pentru 17 infracțiuni depunând actul de acuzare la tribunalul regional.

Pe 21 mai 2003, reclamantul a fost arestat și pus în arest preventiv.

Pe 28 mai 2003, parchetul l-a inculpat pe reclamant pentru 28 de noi infracțiuni și a depus o altă acuzație la tribunalul regional.

Pe 23 iulie 2003, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani și zece luni pentru 33 de delicte de înșelăciune, delapidare de fonduri, corupție și trădare de interese (Parteiverrat). Unul dintre aceste delicte a fost comis în 1996, două în 1998, șase în 1999, 2000 și 2001 respectiv, zece în 2002 și două în 2003. Tribunalul regional a ținut seama de mărturiile detaliate ale reclamantului (umfängliches Geständnis) care au simplificat considerabil (stark vereinfacht) procedura, dar a notat la dezavantajul lui că a continuat acțiunile sale criminale în ciuda anchetelor și percheziilor parchetului, și aceasta chiar și după notificarea primului act de acuzare. Sentința a devenit definitivă în aceeași zi, reclamantul și apărătorul acestuia având declarată că renunță la recursul în casație.

Pe 25 aprilie 2005, reclamantul s-a pourvăzut în casație și a depus o cerere de ridicare a termenului de prescriere. El a susținut că tribunalul regional nu a acceptat tranzacția decât cu condiția ca reclamantul să renunțe la recursul în casație, ceea ce era ilegal conform noului arrêt al Curții Federale de Justiție din 3 martie (a se vedea Dreptul și practica interne relevante mai jos).

Pe 1 iulie 2005, procurorul general federal a cerut declararea inadmisibilă a recursului în casație din cauza întârzierilor. Chiar și presupunând că susținerile reclamantului ar fi adevărate, ele nu ar fi avut ca rezultat decât că termenul de o săptămână pentru a se pourvăi în casație a început să curgă, dar nu constituia un motiv de ridicare a termenului de prescriere.

Pe 27 iulie 2005, Curtea Federală de Justiție a respins cererea de ridicare a termenului de prescriere și a declarat inadmisibil recursul în casație al reclamantului aderând la concluziile procurorului general federal și trimitând la arrêtul acesteia din 31 mai 2005 (a se vedea Dreptul și practica interne relevante mai jos).

B. Dreptul și practica interne relevante

Printr-un arrêt de principiu din 3 martie 2005 (nr. GSSt 1/04), Marea Cameră (Grosser Senat) a Curții Federale de Justiție a hotărât în special că un condamnat nu era privat de dreptul de a ataca condamnarea penală chiar dacă aceasta era rezultatul unei tranzacții între instanță și inculpat și că acesta din urmă și-a declarat intenția de a renunța la introducerea unui recurs împotriva condamnării. Judecătorul avea obligația de a-l informa pe condamnat cu privire la acest drept. În caz contrar, acesta nu era împiedicat să atace decizia litigiasă. Printr-o decizie din 31 mai 2005, Curtea Federală de Justiție și-a clarificat noua jurisprudență considerând că chiar dacă declarația condamnatului, făcută în cadrul unei tranzacții în fața judecătorului, de a renunța la recursul în casație nu era valabilă în absența unei instrucțiuni a judecătorului în această privință, singura consecință era că persoana în cauză putea să se pourvadă în casație în termenul de o săptămână prevazut de lege.

art. 2 § 1 din Legea Fundamentală combinat cu principiul statului de drept, care, pe rândul lui, decurge din art. 20 § 3 din Legea Fundamentală, garantează că litigiile juridice sunt soluționate într-un termen rezonabil. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Federale de Justiție (a se vedea p. ex. deciziile din 21 iulie 1994, 1 StR 396/94, și din 26 iunie 1996, nr. 3 StR 199/95) și a Curții Constituționale Federale (a se vedea p. ex. deciziile din 24 noiembrie 1983, nr. 2 BvR 121/83, și din 19 aprilie 1993, nr. 2 BvR 1487/90), constatarea unei durate excesive a unei proceduri penale trebuie să aibă ca rezultat fie atenuarea pedepsei, fie clasarea dosarului. Această jurisprudență se aplică, în principiu, potrivit deciziilor mai recente (a se vedea p. ex. nr. 2 BvR 327/02 din 5 februarie 2003, nr. 2 BvR 153/03 din 25 iulie 2003, și nr. 2 BvR 1471/03 din 21 ianuarie 2004) atât instanțelor cât și ministerului public (Anklagebehörde).

GRIEVURI

PE DREPT

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va hotărî (...) cu privire la oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa."

Curtea reamintește că perioada care trebuie luată în considerare în conformitate cu art. 6 § 1 începe de îndată ce o persoană este formal acuzată sau când suspiciunile din care este subiect au implicații semnificative asupra situației acesteia, din cauza măsurilor luate de către autoritățile de urmărire (Eckle c. Germania, sentință din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 33, § 73, și Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [Marea Cameră], nr. 49017/99, § 44, CEDH 2004-XI). Prin urmare, ea consideră că punctul de plecare al perioadei care trebuie considerată se situează pe 13 mai 1997, data primei percheziții la domiciliul reclamantului (a se vedea Strategii și comunicații și Dumoulin c. Belgia, nr. 37370/97, § 42, 15 iulie 2002, și Barry c. Irlanda, nr. 18273/04, § 35, 15 decembrie 2005) și al primului interogatoriu al acestuia în calitate de inculpat. Părțile nu se dezic de altfel în această privință.

Procedura s-a încheiat pe 23 iulie 2003, data sentinței tribunalului regional. Faptul că reclamantul s-a pourvăzut în casație aproape doi ani după sentința tribunalului regional invocând o nouă jurisprudență a Curții Federale de Justiție (a se vedea Dreptul și practica interne relevante mai sus) nu poate fi luat în considerare pentru calcularea duratei. Procedura a durat, prin urmare, puțin mai mult de șase ani și doi luni pentru faza de anchetă și un grad de jurisdicție.

Guvernul excepționează neepuizarea căilor de atac interne. În nici un moment al procedurii, reclamantul nu ar fi ridicat grievul referitor la durata procedurii, și nici nu ar fi luat alte măsuri pentru a accelera aceasta. În particular, ar fi omis să sesizeze Curtea Constituțională Federală cu acest grief. Or, potrivit jurisprudenței constante a acesteia și a Curții Federale de Justiție, durata excesivă a unei proceduri poate duce la atenuarea pedepsei, clasarea dosarului în condiții diferite în temeiul prevederilor relevante ale codului de procedură penală sau poate chiar, în cazuri excepționale, constitui un obstacol în calea continuării procedurii.

Cât privește fondul, Guvernul susține că cazul era deosebit de complex din cauza numărului considerabil de infracțiuni cu caracter economic care i se impută, care au fost comise, în plus, în sfera delicată dintre reclamant și clienții săi și din cauza numărului de martori interogați. Cu privire la comportamentul reclamantului, Guvernul susține că acesta a contribuit considerabil la durata constatată. Parchetul a trebuit, în fapt, să deschidă alte șapte anchete preliminare după ce a descoperit că reclamantul a comis noi infracțiuni în faza de investigație. Anchete suplimentare au devenit, de asemenea, necesare după ce reclamantul a depus plângere împotriva fostului asociat. Reclamantul a refuzat, de asemenea, propunerea parchetului din 11 august 1996 de a se înțelege cu privire la modul de procedare în viitor și de a sorta împreună documentele sechestrate. Guvernul subliniază, în sfârșit, că reclamantul a putut continua să-și exercite profesia și a avut ocazia de a fotocopia documente necesare în acest scop.

Cu privire la excepția referitoare la neepuizarea căilor de atac, reclamantul replica că nu se putea pretinde de la el ca aștepte finalizarea procedurii penale înainte de a putea protesta împotriva duratei excesive.

Cât privește fondul grievului, el subliniază că durata procedurii împotriva sa l-a împiedicat să-și organizeze viața și cea a familiei sale și a slăbit încrederea între clienții și el. De asemenea, toți asociații și angajații săi au plecat de la birou de la prima perchezie, astfel încât a fost obligat să reconstruiască o echipă de avocați și secretare. El susține, de asemenea, că nici avocatul său nici el nu au cunoscut nici o propunere a parchetului din august 1996.

Curtea observă că, potrivit jurisprudenței stabilite a Curții Federale de Justiție și a Curții Constituționale Federale, durata excesivă a unei proceduri penale poate avea ca rezultat atenuarea pedepsei sau clasarea dosarului. Ea observă că reclamantul nu a ridicat grievul referitor la durata procedurii nici într-un recurs constituțional în fața Curții Constituționale Federale, nici în recursul în casație în fața Curții Federale de Justiție, și aceasta independent de întrebarea dacă acesta din urmă a fost sau nu introdus în termenul prescris de lege și în conformitate cu interpretarea pe care o dă Marea Cameră a Curții Federale de Justiție în arrêtul de principiu din 3 mai 2005 (a se vedea Dreptul și practica relevante mai sus).

Cu toate acestea, nu este nevoie să se pronunțe asupra întrebării dacă reclamantul era scutit de a sesiza aceste instanțe sau, în particular, dacă avea la dispoziție un recurs pentru a se plânge de durata fazei de anchetă în special în fața Curții Constituționale Federale, deoarece grievul trebuie, în orice caz, respins din următoarele motive.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză (Abdoella c. Olanda, sentință din 25 noiembrie 1992, seria A nr. 248-A, p. 17, § 24, și Casse c. Luxemburg, nr. 40327/02, § 47, 27 aprilie 2006). De asemenea, deși art. 6 § 1 din Convenție prescrie rapiditatea procedurilor judiciare, el consacră și principiul mai general al unei bune administrări a justiției (Boddaert c. Belgia, sentință din 12 octombrie 1992, seria A nr. 235-D, p. 82, § 39).

Curtea poate accepta că cazul a avut o oarecare complexitate din fapt, în special din cauza numărului de infracțiuni cu caracter economic imputate și a documentelor sechestrate, chiar dacă trebuie remarcat că infracțiunile nu aveau implicații dincolo de regiunea Stuttgart. Observă, de asemenea, că sentința tribunalului regional s-a bazat în esență pe mărturiile reclamantului, ceea ce a facilitat considerabil procedura.

Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea reamintește că, dacă art. 6 nu impune interesatului o cooperare activă cu autoritățile judiciare, ea observă în cazul de față că reclamantul, în ciuda deschiderii anchetelor împotriva sa și a depunerii primului act de acuzare la tribunalul regional în mai 2002, a continuat să comită infracțiuni de aceeași natură ca acelea care formează obiectul anchetelor. Ea estimează, totuși, mai indicat să examineze această problemă în cadrul evaluării comportamentului autorităților judiciare.

Curtea observă că, deși tribunalul regional a statuat rapid prin pronunțarea sentinței patsprezece luni după ce a primit primul act de acuzare, faza de investigație cu o durată de cinci ani ridică întrebări în conformitate cu Convenția. Observă că între debutul anchetelor și sfârșitul anului 1998, parchetul a deschis mai multe anchete preliminare împotriva reclamantului și a efectuat mai multe percheziții la domiciliul și în localurile profesionale ale acestuia în cursul cărora a fost sechestrat un număr considerabil de documente. Cu privire la perioada din 1999 până la sentința tribunalului regional în iulie 2003, Guvernul, în observațiile sale din 2 mai 2001, s-a limitat să indice că alte șapte anchete preliminare au fost deschise între 1999 și 2001. Nici o alta informație relevantă în această privință nu a fost dată de părți nici în observații nici ulterior. Curtea observă, cu toate acestea, că reclamantul a fost inițial acuzat de 17 infracțiuni comise între 1996 și 2000 (primul act de acuzare), și că era necesară o completare a acuzației ulterior pentru a include în procedură 28 de noi infracțiuni comise între sfârșitul anului 1999 și februarie 2003 (al doilea act de acuzare), adică chiar și după introducerea cererii la Curte. Aceste infracțiuni erau de aceeași natură și au fost comise într-un context similar cu acelea care au provocat deschiderea primei anchete a parchetului în 1996, astfel încât tratamentul lor într-o singură procedură judiciară nu pare derezonabil ținând seama de principiul unei bune administrări a justiției, mai ales că o asemenea procedură poate, de asemenea, beneficia persoanei în cauză. Pe acest punct, Curtea observă că ancheta judiciară pentru suspiciune de manevre dilatoare în faliment a fost tratată separat ordonând clasarea acesteia, printre altele, împotriva unei plăți de amendă în 1998. În concluzie, confruntate cu descoperirea acestor noi infracțiuni comise de reclamant pe parcursul anchetei, Curtea nu descoperă o fază de inactivitate serioasă de natură să pună în cauză comportamentul în special al autorităților de urmărire.

Cât privește, în fine, miza pentru reclamant, Curtea observă că acesta nu s-a găsit în arest preventiv decât pentru o scurtă perioadă, și anume două luni înainte de sentința tribunalului regional (a se vedea Abdoella precitat, § 24). Reclamantul a putut continua să-și exercite profesia de avocat datorită, inter alia, faptului că a putut obține fotocopii ale unui număr de documente sechestrate (a se vedea, mutatis mutandis, Intiba c. Turcia, nr. 42585/98, 24 mai 2005, § 52). Dacă asemenea circumstanțe nu sunt, în principiu, de natură să facă să dispară starea de incertitudine a unui acuzat cu privire la soarta urmăririi penale engajate împotriva lui (a se vedea Merit c. Ucraina, nr. 66561/01, § 75, 30 martie 2004), Curtea estimează că la lumina concluziilor sale de mai sus reclamantul nu este îndreptățit să invocheze o situație de incertitudine care a cântărit asupra vieții sale profesionale și familiale. Dacă art. 6 § 1 are în fapt scopul de a evita ca o persoană inculpată să rămână prea mult timp în incertitudinea soartei sale (Stögmüller c. Austria, sentință din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5), nu ar putea fi așa când interesatul, ca în cazul de față, nu pare să se simtă preocupat de deschiderea urmăririi penale împotriva sa și continuă să comită infracțiuni de aceeași natură pentru care este tras în răspundere.

Ținând seama de cele de mai sus și ținând seama în special că autoritățile de urmărire puteau rezonabil să-și lărgească anchetele pentru a include noile infracțiuni ale reclamantului comise după deschiderea urmăririi, Curtea estimează că nici întârzierile rezultate din acestea nici durata proceduri globale nu au depășit termenul rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Rezultă că acest grief este în mod evident prost fondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea estimează că este adecvat să examineze acest grief sub unghiul articolelor 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție combinate (Foucher c. Franța, sentință din 18 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, p. 464, § 30) care sunt formulate după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) cu privire la oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa (...)

(...)

b) să aibă la dispoziție timpul și facilități necesare pentru pregătirea apărării (...)

Guvernul pledează neepuizarea căilor de atac interne. În nici un moment reclamantul nu și-a repetat cererea la parcher sau, după transferul dosarului la tribunalul regional, la acesta. De asemenea, nici nu și-a făcut valoare imposibilitatea de a accesa dosarul judiciare la alte ocazii, cum ar fi în observațiile sale cu privire la perchezia și sechestrul de documente. În general, se poate aștepta de la un reclamant să ceară consultarea dosarului numai după finalizarea anchetei judiciare și transferul dosarului la instanța competentă. Guvernul subliniază că reprezentantul reclamantului putea, la orice moment, cere să consulte anumite piese din dosar și, în ipoteza unui refuz al parchetului, să sesizeze judecătorul competent cu o cerere de control judiciar și, dacă este necesar, apelurile prevazute de lege în această privință.

Reclamantul replica că, deoarece parchetul l-a informat că va comunica dosarul la revenirea acestuia, nu era nevoie să repete cererea.

Curtea observă că parchetul din Stuttgart a refuzat cererea reclamantului pe motiv că dosarul anchetei judiciare se afla încă în mâinile poliției, dar că va da curs cererii "la momentul potrivit". Este adevărat că parchetul nu a procedat la comunicarea dosarului ulterior. Curtea observă, cu toate acestea, că reclamantul, în nici un moment al procedurii, nu și-a repetat cererea, nu a trimis nici o scrisoare de reamintire, nu și-a exprimat nici o plângere în această privință la alte ocazii și nu a introdus nici un recurs în fața ministerului public, judecătorului penal sau judecătorului constituțional. El nu a susținut, de asemenea, că nu dispunea de recurs în dreptul intern în acestă privință. Excepția Guvernului trebuie deci acceptată.

Rezultă că acest grief trebuie respins din neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Rezultă că aceste grievuri sunt în mod evident prost fondate și trebuie respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

51288/99

présentée par Klaus ALEKER

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 6 novembre 2006 en une chambre composée de

:

M.

P.

Lorenzen

,

président

,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

K.

Jungwiert

,

R.

Maruste

,

J.

Borrego Borrego

,

M

me

R.

Jaeger,

M.

M.

Villiger,

juges

,

et de M

me

C.

Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 juin 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Klaus Aleker, est un ressortissant allemand, né en 1955 et résidant à Ulm. Il était représenté devant la Cour d’abord par Me Carsten Knodel, avocat à Stuttgart, puis par Me

Lothar Eck, avocat à Passau. Le gouvernement allemand («

le Gouvernement

») était d’abord représenté par son agent, M. Klaus Stoltenberg,

Ministerialdirigent

, puis par Mme Wittling-Vogel,

Ministerialdirigentin

, au ministère fédéral de la Justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était avocat. Le 1

er

octobre 1993, il fonda un cabinet de consultant qui fut surendetté à partir du 31 décembre 1994 et fit faillite au plus tard à la fin de l’année 1996.

Le 11 mars 1996, à la suite d’une plainte déposée par l’associé du requérant, le parquet de Stuttgart (ci-après

: «

le parquet

») ouvrit une information judiciaire contre le requérant pour soupçon de détournement de fonds, d’escroquerie, de concussion et d’abus de confiance.

Le 14 avril 1997, le tribunal d’instance d’Esslingen (ci-après «

le tribunal d’instance

») ordonna la perquisition du domicile et du cabinet du requérant.

Le 13 mai 1997, à l’occasion de la perquisition, de nombreux documents (au total 86 classeurs, livres et cahiers) furent saisis sans que le requérant s’y opposât. Le même jour, la police interrogea le requérant en tant que prévenu et l’informa sur ses droits.

Le 15 mai 1997, le représentant du requérant demanda la communication du dossier. Le 20 mai 1997, le parquet refusa de donner suite à la demande au motif que le dossier se trouvait encore dans les mains de la police chargée de l’enquête. Il ajouta qu’il procéderait, le moment venu, à la communication du dossier pour consultation.

Le 14 juin 1997, le requérant déposa une plainte contre son ancien associé pour tentative de détournement de procédure (

Prozessbetrug

) et faux témoignage. Par conséquent, le 17 juillet 1997, le parquet demanda au tribunal régional de Stuttgart (ci-après «

le tribunal régional

») de lui communiquer le dossier de la procédure civile.

Le 26 mars 1998, le parquet ouvrit une deuxième information judiciaire contre le requérant pour soupçon de manœuvres dilatoires en faillite (

Konkursverschleppung

) concernant une société que le requérant avait fondée en 1993 avec son associé d’alors.

Dans le cadre de ces deux informations judiciaires, sur demande du parquet, le tribunal d’instance, le 27 avril 1998, ordonna la perquisition entre autres du domicile du requérant (y compris les dépendances et les véhicules) et des bureaux du cabinet

Aleker & Associés

en vue de saisir notamment tout document bancaire ou patrimonial depuis 1993, des dossiers de treize clients énumérés et documents annexes du cabinet d’avocats

Aleker & Associés

. Le 8 mai 1998, il émit quatre autres ordres de perquisition et de saisie.

Le 2 juin 1998, le tribunal d’instance compléta sa décision du 27 avril 1998 et ordonna la saisie de tout document écrit se trouvant dans les locaux privés et professionnels du requérant des clients dont le nom restait à établir et qui avaient effectué ou reçu de paiements au bénéfice ou à la charge du compte bancaire X du requérant.

Le lendemain eurent lieu plusieurs perquisitions au domicile et au cabinet du requérant au cours desquelles nombre de documents et de pièces furent saisis dans le cabinet. Alors que la perquisition à son domicile était encore en cours, le requérant saisit le tribunal d’instance d’un recours contre celle-ci en dénonçant notamment le caractère imprécis (

Unbestimmtheit

) de l’ordonnance du 2 juin 1998 qui aurait permis, en principe, de saisir tout document dans le cabinet

Le 5 juin 1998, le requérant fut de nouveau interrogé par la police au sujet des nouveaux faits reprochés.

Le 6 juillet 1998, le tribunal d’instance confirma la saisie des documents. Le requérant contesta la décision. Le 29 juillet 1998, le parquet transmit le dossier au tribunal régional. Le 11 août 1998, il invita l’avocat du requérant par téléphone à retirer son recours et lui proposa de trier ensemble les documents saisis, de limiter l’enquête aux points principaux et d’y associer le requérant. D’après le Gouvernement, le requérant et son avocat déclinèrent cette proposition mais acceptèrent l’offre de faire des photocopies de certains documents importants. Le requérant nie l’existence de cette proposition par téléphone.

Le 13 août 1998, le département pour des infractions économiques du parquet classa l’information judiciaire pour soupçon de manœuvres dilatoires en faillite, d’une part pour manque de preuves pertinentes, d’autre part contre le paiement par le requérant de 9,000 DEM à un établissement d’intérêt commun.

Le 10 septembre 1998, le tribunal régional rejeta le recours du requérant contre les décisions du tribunal d’instance des 27 avril, 2 juin et 6 juillet 1998. Il releva notamment que les documents énumérés dans les ordres de saisie étaient appropriés pour apporter la confirmation du soupçon initial et que les saisies avaient suivi le programme de perquisition établi. Les mesures étaient proportionnées aux faits reprochés au requérant. Cependant, si l’ordonnance «

de complément

» du tribunal d’instance du 2 juin 1998 était comprise comme un ordre de saisie, elle n’aurait pas respecté le principe selon lequel les actes de l’autorité publique doivent être suffisamment clairs et précis (

Bestimmtheitsgebot

). Tel n’était toutefois pas le cas car cette décision ne faisait que compléter le programme de perquisition (

Durchsuchungsprogramm

), contrairement à ce qu’indiquait son énoncé, et était comme telle suffisamment précise.

Le 18 septembre 1998, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale d’un recours constitutionnel. Il fit notamment valoir l’interprétation erronée et illégale de la décision «

de complément

» du tribunal d’instance faite par le tribunal régional et une violation de son droit au respect de son domicile et de sa vie privée et familiale.

Le 12 mai 1999, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, n’admit pas le recours au motif qu’il n’y avait aucune violation des droits fondamentaux, tels que garantis par la Loi fondamentale.

Le 14 juin 1999, le requérant saisit la Cour de sa requête.

Par la suite, entre 1999 et 2001, le parquet ouvrait sept autres enquêtes préliminaires.

Le 22 mai 2002, le parquet inculpa le requérant pour 17 infractions en déposant l’acte d’accusation au tribunal régional.

Le 21 mai 2003, le requérant fut arrêté et mis en détention provisoire.

Le 28 mai 2003, le parquet inculpa le requérant de 28 nouvelles infractions et déposa un autre acte d’accusation au tribunal régional.

Le 23 juillet 2003, le tribunal régional condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de trois ans et dix mois pour 33 délits d’escroquerie, de détournement de fonds, de concussion et de trahison d’intérêts (

Parteiverrat

). Un de ces délits a été commis en 1996, deux en 1998, six en 1999, 2000 et 2001 respectivement, dix en 2002 et deux en 2003. Le tribunal régional retint en faveur du requérant ses aveux circonstanciés (

umfängliches Geständnis

) qui avaient considérablement simplifié (

stark vereinfacht

) la procédure mais releva à son détriment qu’il avait continué ses agissements criminels en dépit des enquêtes et des perquisitions du parquet, et ce même après la notification du premier acte d’accusation. Le jugement devint définitif le même jour le requérant et son défenseur ayant déclaré qu’ils renonçaient à se pourvoir en cassation.

Le 25 avril 2005, le requérant se pourvut en cassation et fit une demande en relèvement de forclusion. Il allégua que le tribunal régional n’avait accepté la transaction qu’à condition que le requérant renonçât à se pourvoir en cassation, ce qui était illégal d’après le nouvel arrêt de la Cour fédérale de justice du 3 mars (voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessous).

Le 1

er

juillet 2005, le procureur général fédéral demanda de déclarer irrecevable le pourvoi pour tardiveté. A supposer même que les allégations du requérant fussent véridiques, elles eussent seulement eu pour conséquence que le délai d’une semaine pour se pourvoir en cassation commençait à courir mais ne constituaient pas un motif de relèvement de la forclusion.

Le 27 juillet 2005, la Cour fédérale de justice rejeta la demande en relèvement de forclusion et déclara irrecevable le pourvoi en cassation du requérant en faisant siennes les conclusions du procureur général fédéral et en revoyant à son arrêt du 31 mai 2005 (voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessous).

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Par un arrêt de principe du 3 mars 2005 (n

o

GSSt 1/04), la Grande Chambre (

Grosser Senat

) de la Cour fédérale de justice décida notamment qu’un condamné n’était pas déchu de son droit d’attaquer sa condamnation pénale même si celle-ci était le résultat d’une transaction entre le tribunal et le prévenu et que ce dernier avait déclaré renoncer à introduire un recours contre sa condamnation. Le juge avait l’obligation d’informer le condamné sur ce droit. A défaut celui-ci n’était pas empêché d’attaquer la décision litigieuse. Par une décision du 31 mai 2005, la Cour fédérale de justice précisa sa nouvelle jurisprudence en estimant que même si la déclaration du condamné, faite dans le cadre d’une transaction devant le juge, de renoncer à se pourvoir en cassation n’était pas valide en l’absence d’une instruction du juge à ce sujet, la seule conséquence était que l’intéressé pouvait se pourvoir en cassation dans le délai d’une semaine prévu par la loi.

L’article 2 § 1 de la Loi fondamentale combiné avec le principe de l’État de droit, qui, lui, découle de l’article 20 §

3 de la Loi fondamentale, garantit que les litiges juridiques soient tranchés dans un délai raisonnable. D’après la jurisprudence constante de la Cour fédérale de justice (voir p.ex. les décisions du 21 juillet 1994,1 StR 396/94, et du 26 juin 1996, n

o

3 StR 199/95) et de la Cour constitutionnelle fédérale (voir p.ex. les décisions du 24 novembre 1983, n

o

2 BvR 121/83, et du 19 avril 1993, n

o

2 BvR 1487/90), le constat de durée excessive d’une procédure pénale doit avoir pour conséquence soit l’atténuation de la peine soit le classement de l’affaire. Cette jurisprudence s’applique, en principe, d’après des décisions plus récentes (voir p.ex. n

o

2 BvR 327/02 du 5 février 2003, n

o

2 BvR 153/03 du 25 juillet 2003, et n

o

2 BvR 1471/03 du 21 janvier 2004) tant aux tribunaux qu’au ministère public (

Anklagebehörde

).

GRIEFS

EN DROIT

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente est ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

La Cour rappelle que la période à prendre en considération au regard de l’article 6 § 1 débute dès qu’une personne est formellement accusée ou lorsque les soupçons dont elle est l’objet ont des répercussions importantes sur sa situation, en raison des mesures prises par les autorités de poursuite (

Eckle c. Allemagne

, arrêt du 15 juillet 1982, série A n

o

51, p. 33, § 73, et

Pedersen et Baadsgaard c. Danemark

[GC], n

o

49017/99, §

44,

CEDH

2004

‑

XI). Dès lors, elle considère que le point de départ de la période à considérer se situe le 13 mai 1997, date de la première perquisition au domicile du requérant (voir

Stratégies et communications et Dumoulin c.

Belgique

, n

o

37370/97, § 42, 15 juillet 2002, et

Barry c. Irlande

, n

o

18273/04, § 35, 15 décembre 2005) et du premier interrogatoire de celui-ci en tant que prévenu. Les parties n’en disconviennent par ailleurs pas.

La procédure s’est terminée le 23 juillet 2003, date du jugement du tribunal régional. Le fait que le requérant s’est - en vain - pourvu en cassation presque deux ans après le jugement du tribunal régional en se prévalant d’une nouvelle jurisprudence de la Cour fédérale de justice (voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessus) ne saurait entrer en ligne de compte pour le calcul de la durée. La procédure a donc duré un peu plus de six ans et deux mois pour la phase d’enquête et un degré de juridiction.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. A aucun moment de la procédure, le requérant n’aurait soulevé le grief tiré de la durée de la procédure, ni n’aurait pris d’autres mesures en vue d’accélérer celle-ci. En particulier, il aurait omis de saisir la Cour constitutionnelle fédérale de ce grief. Or, d’après la jurisprudence constante de celle-ci et aussi de la Cour fédérale de justice, la durée excessive d’une procédure peut donner lieu à l’atténuation de la peine, au classement de l’affaire à des conditions différentes en vertu des dispositions pertinentes du code de procédure pénale ou peut même, dans des cas exceptionnels, constituer un obstacle à la poursuite de la procédure.

Quant au fond le Gouvernement soutient que l’affaire était particulièrement complexe du fait du nombre considérable de délits reprochés à caractère économique qui avaient été commis de surcroît dans la sphère délicate entre le requérant et ses clients et du fait du nombre de témoins interrogés. En ce qui concerne le comportement du requérant, le Gouvernement soutient que celui-ci a considérablement contribué à la durée constatée. Le parquet a en effet dû ouvrir sept autres enquêtes préliminaires après avoir découvert que le requérant avait commis de nouveaux délits au cours de la phase d’investigation. Des enquêtes supplémentaires sont en outre devenues nécessaires après que le requérant eut déposé une plainte contre son ex-associé. Le requérant a de plus refusé la proposition du parquet du 11 août 1996 de se mettre d’accord sur la manière de procéder à l’avenir et de trier ensemble les documents saisis. Le Gouvernement souligne enfin que le requérant a pu continuer d’exercer son métier et a eu l’occasion de photocopier des documents nécessaires à cet effet.

Pour ce qui est de l’exception tiré du non-épuisement des voies de recours le requérant réplique que l’on ne pouvait exiger de lui qu’il attende l’issue de la procédure pénale avant de pouvoir se plaindre de la durée excessive de la durée.

En ce qui concerne le fond du grief, il souligne que la durée de la procédure à son encontre l’a empêché d’organiser sa vie et celle de sa famille et a sapée la confiance entre ses clients et lui. De même, tous ses associés et employés ont quitté son cabinet depuis la première perquisition si bien qu’il a été obligé de reconstituer une équipe d’avocats et de secrétaires. Il affirme par ailleurs que ni son avocat ni lui n’ont eu connaissance d’une quelconque proposition du parquet d’août 1996.

La Cour note que, d’après la jurisprudence établie de la Cour fédérale de justice et de la Cour constitutionnelle fédérale, la durée excessive d’une procédure pénale peut avoir pour conséquence l’atténuation de la peine ou le classement de l’affaire. Elle observe que le requérant n’a soulevé le grief tiré de la durée de la procédure ni dans un recours constitutionnel devant la Cour constitutionnelle fédérale, ni dans son pourvoi en cassation devant la Cour fédérale de justice, et ce indépendamment de la question de savoir si ce dernier avait été introduit ou non dans le délai prescrit par la loi et en conformité à l’interprétation que la Grande Chambre de la Cour fédérale de justice en a donné dans son arrêt de principe du 3 mai 2005 (voir Droit et pratique pertinents ci-dessus).

Il n’y a cependant pas lieu de se prononcer sur la question de savoir si le requérant était dispensé de saisir ces juridictions ou, en particulier, s’il avait à sa disposition un recours pour se plaindre de la durée de la phase d’enquête notamment devant la Cour constitutionnelle fédérale, car le grief doit de toute manière être rejeté pour les motifs suivants.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (

Abdoella c. Pays-Bas

, arrêt du 25 novembre 1992, série A n

o

248

‑

A, p. 17, §

24, et

Casse c. Luxembourg

, n

o

40327/02, § 47, 27 avril 2006). De même, si l’article 6 § 1 de la Convention prescrit la célérité des procédures judiciaires, il consacre aussi le principe, plus général, d’une bonne administration de la justice (

Boddaert c. Belgique

, arrêt du 12 octobre 1992, série A n

o

235

‑

D, p. 82, §

39).

La Cour peut accepter que l’affaire ait revêtu une certaine complexité du fait notamment du nombre d’infractions à caractère économique reprochées et de documents saisis, même s’il y a lieu de constater que les délits n’avaient pas d’implications au delà de la région de Stuttgart. Elle note aussi que le jugement du tribunal régional s’est essentiellement fondé sur les aveux du requérant, ce qui a considérablement facilité la procédure.

S’agissant du comportement du requérant, la Cour rappelle que si l’article 6 n’exige pas de l’intéressé une coopération active avec les autorités judiciaires, elle note en l’espèce que le requérant, en dépit de l’ouverture des enquêtes à son encontre et du dépôt du premier acte d’accusation au tribunal régional en mai 2002, a continué de commettre des infractions de la même nature que celles faisant l’objet des enquêtes. Elle estime cependant plus indiqué d’examiner cette question dans le cadre de l’appréciation du comportement des autorités judiciaires.

La Cour observe que si le tribunal régional a statué rapidement en rendant son jugement quatorze mois après avoir reçu le premier acte d’accusation, c’est la phase de l’instruction d’une durée de cinq ans qui soulève des questions au regard de la Convention. Elle note qu’entre le début des enquêtes et la fin de l’année 1998, le parquet a ouvert plusieurs enquêtes préliminaires à l’encontre du requérant et a effectué plusieurs perquisitions au domicile et dans les locaux professionnels de celui-ci lors desquelles un nombre considérable de documents ont été saisis. En ce qui concerne la période de 1999 jusqu’au jugement du tribunal régional en juillet 2003, le Gouvernement, dans ses observations du 2 mai 2001, s’est limité à indiquer que sept autres enquêtes préliminaires avaient été ouvertes entre 1999 et 2001. Aucune autre information pertinente à cet égard n’a été donnée par les parties ni dans leurs observations ni par la suite. La Cour relève néanmoins que le requérant a d’abord été accusé de 17 infractions commises entre 1996 et 2000 (premier acte d’accusation), et qu’un complément d’accusation s’avérait nécessaire par la suite afin d’inclure à la procédure 28 nouvelles infractions commises entre fin 1999 et février 2003 (second acte d’accusation), c’est-à-dire même après l’introduction de la requête devant la Cour. Ces infractions étaient de la même nature et avaient été commises dans un contexte semblable que celles ayant provoqué l’ouverture de la première enquête du parquet en 1996 si bien que leur traitement en une seule procédure judiciaire ne paraît pas déraisonnable au regard du principe d’une bonne administration de la justice, d’autant qu’un tel procédé peut aussi profiter à l’intéressé. Sur ce point, la Cour note que l’information judiciaire pour soupçon de manœuvres dilatoires en faillite avait été traitée séparément en ordonnant son classement entre autres contre le paiement d’une amende en 1998. En conclusion, confrontées à la découverte de ces nouvelles infractions commises par le requérant tout au long de l’enquête, la Cour ne décerne pas de phase d’inactivité sérieuse de nature à mettre en cause le comportement notamment des autorités de poursuite.

Pour ce qui est enfin de l’enjeu pour le requérant, la Cour note que celui-ci ne s’est trouvé en détention provisoire que pour une courte période, à savoir pendant les deux mois précédant le jugement du tribunal régional (voir

Abdoella

précité, § 24). Le requérant a pu continuer d’exercer son métier d’avocat grâce

inter alia

au fait qu’il avait pu obtenir des photocopies d’un certain nombre de documents saisis (voir,

mutatis mutandis

,

Intiba c. Turquie

, n

o

42585/98, 24 mai 2005, § 52). Si de telles circonstances ne sont pas, en principe, de nature à faire disparaître l’état d’incertitude d’un accusé quant au sort des poursuites pénales engagées contre lui (voir

Merit c. Ukraine

, n

o

66561/01, § 75, 30 mars 2004), la Cour estime qu’à la lumière de ses conclusions ci-dessus le requérant n’est pas fondé d’invoquer une situation d’incertitude ayant pesé sur sa vie professionnelle et familiale. Si l’article 6 § 1 a en effet pour but d’éviter qu’une personne inculpée ne demeure trop longtemps dans l’incertitude de son sort (

Stögmüller c. Autriche

, arrêt du 10 novembre 1969, série A n

o

9, p. 40, §

5), il ne saurait en être ainsi lorsque l’intéressé, comme en l’occurrence, ne semble pas se sentir concerné par l’ouverture de poursuites pénales à son encontre et continue à commettre des infractions de la même nature que celles pour lesquelles il est mis en cause.

Au vu de ce qui précède et compte tenu en particulier de ce que les autorités de poursuite pouvaient raisonnablement élargir leurs enquêtes en vue d’inclure les nouvelles infractions du requérant commises après l’ouverture des poursuites, la Cour estime que ni les retards en résultant ni la durée de la procédure globale n’ont dépassé

le délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour estime qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention combinés (

Foucher c. France

, arrêt du 18 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

II, p. 464, §

30) qui sont ainsi libellés

:

«

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

(...)

Le Gouvernement plaide le non-épuisement des voies de recours internes. A aucun moment le requérant n’a répété sa demande auprès du parquet ou, après le transfert du dossier au tribunal régional, auprès de celui-ci. De même, il n’a pas non plus fait valoir l’impossibilité pour lui d’accéder au dossier judiciaire à d’autres occasions, telles dans ses observations concernant la perquisition et la saisie de documents. En règle générale, on peut attendre d’un requérant qu’il ne demande la consultation du dossier qu’après l’achèvement de l’information judiciaire et le transfert du dossier au tribunal compétent. Le Gouvernement souligne que le représentant du requérant pouvait à tout moment demander de consulter certaines pièces du dossier et, dans l’hypothèse d’un refus du parquet, saisir le juge compétent d’une demande de contrôle judiciaire et, le cas échéant, de recours prévus par la loi à ce sujet.

Le requérant réplique que le parquet l’ayant informé qu’il communiquerait le dossier dès le retour de celui-ci, il n’y avait pas lieu de répéter la demande.

La Cour note que le parquet de Stuttgart a refusé la demande du requérant au motif que le dossier de l’information judiciaire se trouvait encore dans les mains de la police, mais qu’il donnerait suite à la demande «

le moment venu

». Il est vrai que le parquet n’a pas procédé

à la communication du dossier par la suite. La Cour relève cependant que le requérant n’a à aucun moment de la procédure répété sa demande, n’a envoyé aucune lettre de rappel, n’a fait valoir aucune doléance à cet égard à d’autres occasions et n’a introduit aucun recours auprès du ministère public, du juge pénal ou du juge constitutionnel. Il n’a en outre pas allégué qu’il ne disposait pas de recours en droit interne à cet effet. L’exception du Gouvernement doit dès lors être accueillie.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia

Westerdiek

Peer

Lorenzen

Greffière

Président