CtEDO 10.11.2009 Auto

OTTO c. ALLEMAGNE

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
10.11.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
OTTO c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 21425/06 prezentate de Holger Hajo OTTO împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 10 noiembrie 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători; și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată la 29 mai 2006, având în vedere informațiile prezentate de guvernul pârât la cererea Curții în conformitate cu art. 49 alin. Reclamantul, dl Holger Hajo Otto, este un resortisant german născut în 1943 și rezident în Essen. El a fost reprezentat în fața Curții în primul rând de domnul Sandra Rakovic, avocat în Düsseldorf, apoi de domnul Marc Decker, avocat la Krefeld. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: În aprilie 1997, ca urmare a unei plângeri depuse în martie 1996 și a investigațiilor polițienești care au urmat și de care avea cunoștință reclamantul, Parchetul Düsseldorf a deschis o informare judiciară împotriva ui ui și a altor persoane pentru fraudă și delapidare de fonduri. La 23 septembrie 1998, s-a efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului. La 10 ianuarie 2000, acesta a fost arestat și pus în arest provizoriu. La 23 februarie 2001, Parchetul a trimis acuzația la tribunalul regional din Düsseldorf, care a inițiat procedura principală la 26 iunie 2001. În 2004, după ce a ținut 194 de audieri, tribunalul regional l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani și zece luni pentru fraudă și delapidare de fonduri comise în perioada 1991 - 1996. În considerentele sale de mai sus, acesta se referea, printre altele, la faptul că nu există nicio întârziere ilicită în cadrul procedurii, că anchetele au fost complexe și că acesta a fost comportamentul reclamantului care a provocat întârzieri în cursul procedurii principale. La 26 iulie 2005, Curtea Federală de Justiție a declarat recursul în casație inadmisibil în ceea ce privește pretinsele vicii de procedură și nefondat pentru surplus. La 17 noiembrie 2005, un comitet de trei judecători ai Curții Constituționale Federale nu a aprobat acțiunea constituțională a reclamantului (n 2 BvR 1627/05), fără a-și justifica decizia. Decizia a ajuns la data de 27 noiembrie 2005. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii și de refuzul instanțelor penale de a reduce cuantumul pedepsei pronunțate în ciuda acestei perioade. În plus, reclamantul ridică obiecții reținute (în esență) din art. 6 alin. (3) din Convenție. De asemenea, menționează art. 5 din Convenție, fără a prezenta totuși neplăceri în această privință. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Curtea ia notă de faptul că, la 23 septembrie 1998, după ce o anchetă polițienească a fost inițiată în iulie 1996, ceea ce reclamantul susține că a avut cunoștință, a fost efectuată o percheziție la adresa . Procedura penală pe care o urmează este încheiată la 27 noiembrie 2005, data la care decizia Curții Constituționale Federale a ajuns la reclamant. Prin urmare, procedura în litigiu a durat cel puțin șapte ani și puțin mai mult de două luni, pentru trei grade de instanță. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra caracterului rezonabil al duratei procedurii, întrucât cererea trebuie, în orice caz, respinsă din alt motiv. Aceasta reamintește că, în temeiul art. 35 alin. (1) din Convenție, nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Această regulă, care reflectă dorința părților contractante de a nu pune sub semnul întrebării deciziile anterioare după un termen nedefinit, servește nu numai intereselor guvernului, ci și securității juridice ca valoare intrinsecă (De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, 18 noiembrie 1970, § 50, seria A n 12), abordând totodată necesitatea de a acorda unui reclamant suficient timp de reflecție pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia. Această regulă marchează astfel limita temporală a controlului efectuat de Curte și indică atât particularilor, cât și autorităților perioada după care acest control nu mai există (a se vedea, printre altele, Kalogeropoulos c. Grecia (dec.), n 28451/02, 10 martie 2005, Cenaj c. Grecia și Albania (dec.), n 12049/06, 4 octombrie 2007 și Di Giorgio c. Italia (dec.), n 35808/03, 29 septembrie 2009).În plus, Curtea nu a avut posibilitatea de a nu aplica regula de șase luni numai pe motiv că un . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește, de asemenea, că ziua pronunțării deciziei interne definitive nu include în termenul de șase luni stabilit la art. 35 alineatul (1) din convenție. Într-adevăr, acest termen începe să curgă a doua zi de la pronunțarea în public a deciziei definitive sau, în lipsa unei hotărâri, a doua zi de la notificarea reclamantului sau a reprezentantului acestuia și expiră după șase luni calendaristice, indiferent de durata efectivă a acestora (a se vedea, mutatis mutandis K.C.C. c. Țările de Jos, nr. 21034/92, Decizia Comisiei din 9 ianuarie 1995, Decizia și rapoartele 80-B, p. 87 și Hokkanen c. Finlanda, nr. 25159/94, Decizia Comisiei din 15 mai 1996; a se vedea, de asemenea, Nelson c. Regatul Unit, nr. 74961/01, §§ 12-13, 1 aprilie 2008). Curtea constată în speță că, potrivit informațiilor conținute în formularul de cerere, decizia Curții Constituționale Federale din 17 noiembrie 2005, care constituie decizia internă definitivă, a ajuns la recurent la 27 noiembrie 2005. Termenul stabilit la art. 35 alineatul (1) din Convenție a început să curgă la 28 noiembrie 2005 și a expirat la 27 mai 2006. Or, prima scrisoare care a inclus formularul de cerere semnat de primul avocat al reclamantului (care l-a reprezentat, de asemenea, în fața instanțelor interne) și datată 25 mai 2006 a fost trimisă prin fax luni, 29 mai 2006, ora 8:17, data la care este necesar să se stabilească ca dată de la data la care prezenta cerere a fost introdusă (R 15630/05, 16 septembrie 2008 și Kadićis c. Letonia (dec.) (n 2), n 62393/00, 25 septembrie 2003). Prin urmare, reclamantul a sesizat Curtea la mai mult de șase luni de la data deciziei interne definitive. În măsura în care ultima zi a termenului de șase luni, și anume 27 Mai 2006, a căzut într-o sâmbătă și nu este exclus ca reclamantul să fi considerat că acest termen se prelungește până în ziua lucrătoare următoare, și anume luni, 29 mai 2006, Curtea amintește că respectarea termenului de șase luni se bazează pe criteriile specifice convenției, și nu pe modalitățile prevăzute, de exemplu, în dreptul intern al fiecărui stat pârât (Kadïis) Pe de altă parte, nimic nu indică în speță, având în vedere durata termenului prevăzut în art. 35 alin. (1) din Convenție, că reclamantul, reprezentat de un avocat, nu era în măsură să prevadă că dies ad quem coincide cu o zi nelucrătoare și să acționeze în consecință. 4 din Convenție. Aceeași concluzie se aplică și altor obiecții, chiar presupunând că au fost epuizate căile de atac interne. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-11-06
0,94
ALEKER c. ALLEMAGNE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 51288/99 présentée par Klaus ALEKER contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 6 novembre 2006 en une chambre composée de : M
CtEDO 2001-09-27
0,93
SCHNEIDER contre l'ALLEMAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION Requête n° 44842/98 présentée par Jürgen SCHNEIDER contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 27 septembre 2001 en une chambre composée de MM. A. Pastor Ridruejo,
CtEDO 2001-10-18
0,93
N.F.B. contre l'ALLEMAGNE
QUATRIEME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37225/97 présentée par N. F. B. contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 octobre 2001 en une chambre composée de MM. A. P
CtEDO 2000-03-30
0,93
MEYER-FALK contre l'ALLEMAGNE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 47678/99 présentée par Thomas MEYER-FALK contre l'Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 30 mars 2000 en une chambre composée de M.
CtEDO 2001-07-10
0,93
KUTZNER contre l'ALLEMAGNE
QUATRIEME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 46544/99 présentée par Ingo et Anette KUTZNER contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 10 juillet 2001 en une chambre compos
Sursă