ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1152/2009

Examinând contestațiile în anulare de față, constată:

Prin sentința penală nr. 461/PI din 4 septembrie 2007 a Tribunalului Timiș s-a hotărât, între altele, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpaților

N.F.A. și L.V.S.  pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, modificată și de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Referitor la cei doi inculpați prima instanță a reținut că învinuirea adusă acestora prin rechizitoriu nu este dovedită cu probele administrate. De altfel, chiar în actul de sesizare s-a făcut mențiunea că partea vătămată Ș.G. s-a deplasat la Lisabona cu autoturismul condus de inculpata C.M., în mașină aflându-se și inculpatul B.C.

S-a mai reținut faptul că inculpatul N.F. l-a transportat pe inculpatul B.C. și pe părțile vătămate C.I. și B.M. pe ruta Timișoara – Satu Mare (Gara de Nord) de inculpatul L.V., iar acolo au fost preluați și transportați cu un alt autoturism la vama Fetea cu destinația Ungaria, transportul fiind pur ocazional, nu demonstrează vinovăția inculpaților.

De asemenea, instanța a reținut că din probele administrate nu rezultă elemente de grup infracțional organizat, nefiind stabilite atribuții certe de racolare, transport și, respectiv, de exploatare a persoanelor care, prin intermediul inculpaților B. ajungeau în Spania cu diferite mijloace de transport, astfel încât se impune achitarea tuturor celor patru inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Prin Decizia penală nr. 35/A din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală s-a dispus, în majoritate, respingerea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și de inculpații B.C. și C.(căsătorită B.)M.

Împotriva deciziei au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și inculpatul B.C. și C.(B.)M.

Prin Decizia nr. 3359 din 22 octombrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-au casat în parte decizia atacată și sentința nr. 461./PI din 24 septembrie 2007 a Tribunalului Timiș.

Rejudecând, instanța de recurs a decis, între altele, condamnarea inculpaților N.F.A. și L.V.S. la câte 2 ani închisoare fiecare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 74-76 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Referitor la cei doi inculpați, instanța a reținut, în esență, că din declarațiile acestora coroborate cu cele ale inculpaților C.(B.)M. și B.C. și cu înregistrările convorbirilor telefonice rezultă nu numai că cei patru inculpați se cunoșteau, ci și că au acționat împreună pentru transportarea unor tinere în Portugalia pentru a fi exploatate prin practicarea prostituției.

S-a mai reținut că este fără îndoială dovedit că inculpații B. se ocupau de trafic de persoane în Portugalia și că, la rândul lor, inculpații N. și L. au convenit cu aceștia să-i sprijine în transportul de persoane în Portugalia, persoane despre care cunoșteau că acolo erau exploatate prin practicarea prostituției, astfel încât rezultă că inculpații au făcut parte efectiv din grupul infracțional organizat pentru săvârșirea unor infracțiuni grave enumerate la art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003, respectiv au aderat la grupul organizat constituit din soții B., numita L. din Portugalia și soțul acesteia.

S-a reținut că inculpații N.F. și L.S. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

La individualizarea pedepselor s-au avut în vedere vârsta inculpaților și lipsa antecedentelor penale și s-a apreciat că se justifică reținerea unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpaților.

Instanța de recurs a reținut că, justificat, s-a dispus achitarea acestora pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, deoarece din probe rezultă că nu a desfășurat nici o activitate de racolare și nu s-a dovedit că cei doi cunoșteau că persoana transportată a fost racolată prin înșelăciune.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs au formulat contestație în anulare condamnații L.V.S. și N.F.A. susținând că au fost plecați în străinătate cu contract legal de muncă și nu au avut cunoștință de existența dosarului aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și de faptul că în cauză se declarase recurs.

Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) și b C. proc. pen.

Prin încheierea din 16 februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis în principiu contestația în anulare constatând că cererea a fost formulată în termenul prevăzut de lege și că motivul pe care se întemeiază se încadrează în cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen.

Prin aceeași încheiere s-a respins cererea de suspendare a executării formulată de contestatori.

Cu ocazia dezbaterilor asupra contestațiilor în anulare s-a precizat de către apărătorul contestatorilor că în momentul pronunțării hotărârii de către instanța de apel inculpații se aflau în țară însă ulterior au plecat din România și s-au angajat cu contracte de muncă, iar în recurs procedurile de citare s-au realizat numai prin afișare.

De asemenea, a precizat că invocă și motivul de contestație prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen., întrucât inculpații nu au fost ascultați de instanța de recurs, deși era obligatoriu, iar absența acestora în fața instanței de recurs este justificată de absența lor din țară.

Examinând actele dosarului, Curtea constată că nici unul dintre motivele de contestație nu este fondat.

Conform art. 386 lit. a) C. proc. pen. există motive de contestație în anulare când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza în recurs nu a fost îndeplinită conform legii, iar conform art. 386 lit. b) C. proc. pen. există motiv de contestație în anulare când partea dovedește că la termenul când s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împrejurare.

Din analiza actelor dosarului rezultă că procedura de citare a contestatorilor pentru termenul din 7 octombrie 2008, când au avut loc dezbaterile în recurs a fost legal îndeplinită și că aceștia nu au fost în imposibilitate să se prezinte și să înștiințeze instanța.

Astfel, la fila 87 a dosarului de recurs se află dovada îndeplinirii procedurii de citare cu Lup Vasile Sebastian, care a semnat personal de primirea citației, procedura fiind legal îndeplinită conform art. 177 raportat la art. 178 alin. (1) C. pen.

Același act dovedește că la data de 15 septembrie 2008, când i s-a înmânat citația, contestatorul se afla în România, astfel încât este infirmată susținerea acestuia că nu a putut comunica instanței că nu se poate prezenta la termenul din 7 octombrie 2008, întrucât este plecat din țară.

De altfel, se constată că în cauză nu s-a făcut dovada că la data judecării recursului contestatorul era în străinătate, deoarece contractul de muncă, depus în copie xerox în limba portugheză și în traducere în limba română, nu dovedește plecarea din țară și prezența inculpatului la locul de muncă.

Referitor la contestatorul N.F.A. se reține că pentru termenul din 7 octombrie 2008 procedura de citare a fost îndeplinită prin afișarea citației pe ușa principală a locuinței, la adresa din satul Homorodu de Jos nr. 85, județul Satu Mare, întrucât nu a fost găsită nici o persoană căreia să i se înmâneze citația (f. 91 dosar recurs).

Cum din actele dosarului nu rezultă că N.F.A. nu mai locuia la adresa la care a fost citat și nici că acesta ar fi comunicat o altă adresă la care să i se comunice actele de procedură, se constată că procedura de citare a fost legal îndeplinită în conformitate cu art. 177 raportat la art. 179 alin. (4) C. proc. pen.

Se constată, de asemenea, că actele depuse de contestator (copia xerox a contractului de muncă și traducerea acestuia) nu sunt în măsură să dovedească faptul că la data de 7 octombrie 2008 era plecat din România și nici că a fost în imposibilitate să comunice instanței că nu se poate prezenta la judecarea recursului.

Referitor la ultimul motiv de contestație invocat se rețin următoarele:

Conform art. 386 lit. e) C. proc. pen. există motiv de contestație în anulare când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Din dispoziția legală menționată rezultă expres că una dintre condițiile esențiale pentru a exista acest caz de contestație în anulare este ca inculpatul să fi fost prezent la judecarea recursului.

Or, în speță această condiție nu este îndeplinită întrucât nici unul dintre contestatori, intimați inculpați în recurs, nu a fost prezent la judecarea recursului.

Având în vedere considerentele expuse Curtea va respinge ca nefondate contestațiile în anulare.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de contestatorii condamnați L.V.S. și N.F.A. împotriva Deciziei penale nr. 3359 din 22 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2115.6/30/2006.

Obligă contestatorii condamnați la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2009.