ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1530/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta C.D. a solicitat anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 217 din 27 martie

2008 emisă de pârât și constatarea că faptele învederate de reclamantă

reprezintă un tratament discriminatoriu potrivit O.G. nr. 137/2000.

În motivarea plângerii reclamanta a

arătat că pârâtul C.N.C.D. a constatat în mod greșit că faptele prezentate nu

au caracter discriminatoriu, întrucât nu există un criteriu care să determine

tratamentul diferențiat, criteriul invocat de aceasta fiind reprezentat de

opiniile liber exprimate în diverse situații.

A mai arătat reclamanta că faptele lui S.V.

sunt discriminatorii, întrucât au creat un cadru intimidant, ostil, degradant

și ofensiv prin care a fost dezavantajată față de ceilalți colegi de serviciu

aflați în situații comparabile, având ca scop înlăturarea dreptului de opinie

și totodată încălcarea dreptului la demnitate.

Prin sentința civilă nr. 2825 din 27

octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.D. ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a

reținut în esență, că faptele invocate în sesizare, respectiv injuriile ce i-au

fost adresate nu constituie fapte de discriminare, având în vedere că

discriminarea presupune aplicarea unui tratament diferit persoanelor aflate în

situații comparabile, tratament ce are la bază unul dintre criteriile prevăzute

de art. 2 alin. (1) din ordonanță, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1

alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora exercitarea drepturilor

enumerate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în

situațiile comparabile.

Nu se poate reține că reclamanta s-a

aflat în situații comparabile cu colegii săi la momentul la care i-au fost adresate

injuriile și că i s-a aplicat un tratament diferit în raport cu aceștia,

tratament care a fost determinat de apartenența reclamantei la una din

categoriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Concluzionează Curtea prin sentința

atacată, că, în condițiile în care comportamentul lui S.V. nu a avut la bază un

criteriu dintre cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea caracterului

discriminatoriu al faptelor, nu se poate reține că faptele sale sunt fapte de

discriminare sau de hărțuire.

Împotriva sentinței civile nr. 2825 din

27 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta C.D., criticând-o ca

nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu greșita aplicare a legii.

S-a arătat în recurs faptul că prima

instanță, în mod eronat a reținut că cele invocate în sesizare nu constituie fapte

de discriminare și de atingere a demnității personale, motivarea Curții de Apel

fiind neconvingătoare pe aceste aspecte. Precizează recurenta că „injuriile”

i-au fost adresate în considerarea calității sale de inspector de concurență și

a modului în care și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, expresiile folosite

având caracter denigrator și jignitor.

Recursul este nefondat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Examinând actele dosarului, cererea de

recurs și în raport de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție reține:

Recurente-reclamantă a formulat o petiție

către intimatul-pârât, prin care a arătat că în calitate de inspector de

concurență, a fost discriminată prin injuriile utilizate la adresa ei în mod public

de către secretarul general S.V.

O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede că tratamentul diferit

pentru definirea discriminării, trebuie să aibă la bază o serie de criterii prevăzute

la alin. (2), referitoare la rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie,

categorie socială, convingeri, sex, vârstă, handicap, precum și orice alt

criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, și trebuie să se refere la persoane aflate în

situația comparabile dar care sunt tratate în mod diferit.

Din probele administrate, nu se poate

reține, cum corect a apreciat instanța de fond, că recurenta s-a aflat în

situații comparabile cu colegii săi la momentul în care i s-au adresat

injuriile și că i s-ar fi aplicat un tratament diferit.

S.V. și-a exprimat față de recurentă în

mod liber opiniile în scopul de a o face pe aceasta să achieseze la o opinie

profesională identică cu a sa.

Prim urmare, ceea ce a reclamat C.D., nu

se identifică cu nici un criteriu prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și

nici nu reprezintă o hărțuire astfel cum se susține și în recurs, întrucât

limbajul injurios exprimat față de recurentă nu constituie o astfel de faptă,

astfel cum o definește art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a

textelor din C.E.D.O., nu poate fi primită, întrucât art. 3 C.E.D.O, vizează

alte situații și autorități publice, în speță nefiind vorba despre tortură,

pedeapsă sau tratamente inumane la care ar fi fost supusă recurenta.

Fără putință de tăgadă, rezultă că

recurentei-reclamante nu i-au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului

prevăzute de Convenție, dar nici nu a fost încălcat vreun criteriu prevăzut de

art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

O.G. nr. 137/2000 analizează fapte de

discriminare care prin criteriile mai sus anunțate se diferențiază de fapte

care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sub incidența

altor acte normative.

Corect s-a apreciat de Curtea de Apel că

întrucât nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, faptele

reclamate nu sunt de natură discriminatorie, ori de hărțuire, recurenta putându-se

adresa organelor competente pe alte căi legale care reglementează din punct de

vedere juridic astfel de fapte.

Față de aceste considerente, Înalta Curte

de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică,

motiv pentru care conform art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de C.D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.D. împotriva

sentinței nr. 2825 din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19

martie 2009.