ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1530/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.D. a solicitat anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 217 din 27 martie 2008 emisă de pârât și constatarea că faptele învederate de reclamantă reprezintă un tratament discriminatoriu potrivit O.G. nr. 137/2000. În motivarea plângerii reclamanta a arătat că pârâtul C.N.C.D. a constatat în mod greșit că faptele prezentate nu au caracter discriminatoriu, întrucât nu există un criteriu care să determine tratamentul diferențiat, criteriul invocat de aceasta fiind reprezentat de opiniile liber exprimate în diverse situații.

A mai arătat reclamanta că faptele lui S.V. sunt discriminatorii, întrucât au creat un cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv prin care a fost dezavantajată față de ceilalți colegi de serviciu aflați în situații comparabile, având ca scop înlăturarea dreptului de opinie și totodată încălcarea dreptului la demnitate. Prin sentința civilă nr. 2825 din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.D. ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut în esență, că faptele invocate în sesizare, respectiv injuriile ce i-au fost adresate nu constituie fapte de discriminare, având în vedere că discriminarea presupune aplicarea unui tratament diferit persoanelor aflate în situații comparabile, tratament ce are la bază unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din ordonanță, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G.

nr. 137/2000, conform cărora exercitarea drepturilor enumerate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situațiile comparabile. Nu se poate reține că reclamanta s-a aflat în situații comparabile cu colegii săi la momentul la care i-au fost adresate injuriile și că i s-a aplicat un tratament diferit în raport cu aceștia, tratament care a fost determinat de apartenența reclamantei la una din categoriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Concluzionează Curtea prin sentința atacată, că, în condițiile în care comportamentul lui S.V. nu a avut la bază un criteriu dintre cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea caracterului discriminatoriu al faptelor, nu se poate reține că faptele sale sunt fapte de discriminare sau de hărțuire.

Împotriva sentinței civile nr. 2825 din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta C.D., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu greșita aplicare a legii. S-a arătat în recurs faptul că prima instanță, în mod eronat a reținut că cele invocate în sesizare nu constituie fapte de discriminare și de atingere a demnității personale, motivarea Curții de Apel fiind neconvingătoare pe aceste aspecte. Precizează recurenta că „injuriile” i-au fost adresate în considerarea calității sale de inspector de concurență și a modului în care și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, expresiile folosite având caracter denigrator și jignitor.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Examinând actele dosarului, cererea de recurs și în raport de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține: Recurente-reclamantă a formulat o petiție către intimatul-pârât, prin care a arătat că în calitate de inspector de concurență, a fost discriminată prin injuriile utilizate la adresa ei în mod public de către secretarul general S.V. O.U.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede că tratamentul diferit pentru definirea discriminării, trebuie să aibă la bază o serie de criterii prevăzute la alin. (2), referitoare la rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă, handicap, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și trebuie să se refere la persoane aflate în situația comparabile dar care sunt tratate în mod diferit. Din probele administrate, nu se poate reține, cum corect a apreciat instanța de fond, că recurenta s-a aflat în situații comparabile cu colegii săi la momentul în care i s-au adresat injuriile și că i s-ar fi aplicat un tratament diferit.

S.V. și-a exprimat față de recurentă în mod liber opiniile în scopul de a o face pe aceasta să achieseze la o opinie profesională identică cu a sa. Prim urmare, ceea ce a reclamat C.D., nu se identifică cu nici un criteriu prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000 și nici nu reprezintă o hărțuire astfel cum se susține și în recurs, întrucât limbajul injurios exprimat față de recurentă nu constituie o astfel de faptă, astfel cum o definește art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000. Invocarea de către recurenta-reclamantă a textelor din C.E.D.O., nu poate fi primită, întrucât art. 3 C.E.D.O, vizează alte situații și autorități publice, în speță nefiind vorba despre tortură, pedeapsă sau tratamente inumane la care ar fi fost supusă recurenta.

Fără putință de tăgadă, rezultă că recurentei-reclamante nu i-au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului prevăzute de Convenție, dar nici nu a fost încălcat vreun criteriu prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 137/2000. O.G. nr. 137/2000 analizează fapte de discriminare care prin criteriile mai sus anunțate se diferențiază de fapte care sunt de natură să producă aceleași consecințe, dar intră sub incidența altor acte normative. Corect s-a apreciat de Curtea de Apel că întrucât nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute de O.G. nr. 137/2000, faptele reclamate nu sunt de natură discriminatorie, ori de hărțuire, recurenta putându-se adresa organelor competente pe alte căi legale care reglementează din punct de vedere juridic astfel de fapte.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care conform art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de C.D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.D. împotriva sentinței nr. 2825 din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 martie 2009.