ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2313/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2313/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 297 din 17 martie 2009 a Tribunalului

București, secția a ll-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 49373/2/2008, în

temeiul dispozițiilor art. 174 C. pen., art.

175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. a) C.

pen., a fost condamnat inculpatul D.P.M., la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei

principale.

În temeiul dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicare art. 74

lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. și art. 76 lit. d) C. pen., a fost

condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni

închisoare.

În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 319 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a)

și c) și art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa

de 15 zile închisoare.

În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și lit. b) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C.

pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatului

exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o

perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul dispozițiilor art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de

arest a inculpatului.

În temeiul dispozițiilor art. 88 C. pen.,

s-a computat prevenția

de la 2 iulie 2008 la zi.

S-a luat act că nu există constituire de parte civilă în cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 118 lit. e)

C. pen., a confiscat de la

inculpat suma de 120 lei

obținută de inculpat din săvârșirea infracțiunii.

În temeiul dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 4000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondul Ministerului

Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt,

că în ziua de 28 iunie 2008, în jurul orei 15,00, inculpatul s-a deplasat la

locuința victimei D.I., bunica sa și pe fondul unei dispute pe teme familiale a

ucis-o, sugrumând-o și sufocând-o cu perna. Apoi, încercând să împiedice

descoperirea omorului, inculpatul a aruncat cadavrul în haznaua aflată într-una

din încăperile locuinței.

După uciderea victimei, inculpatul a sustras din locuința victimei 120

lei și a doua zi, dimineața, inculpatul a părăsit Bucureștiu-I. În ziua

următoare (30 iunie 2008) a revenit și s-a predat poliției.

Situația de fapt a fost stabilită prin coroborarea declarațiilor

inculpatului cu susținerile martorilor audiați în cauză, constatările la fața

locului și concluziile raportului de necropsie și ale constatării

tehnico-științifice, dactiloscopice, serologice și genetice.

De asemenea, au fost avute în vedere concluziilor actelor medico-legale

referitoare la discernământul și personalitatea inculpaților.

La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că inculpatul a comis fapta pe

fondul unor relații familiale tensionate și a dependenței de jocurile pe

calculator, că nu are antecedente penale și a avut o conduită procesuală

cooperantă, astfel încât s-au reținut în favoarea

inculpatului circumstanțele

atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c)

C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și inculpatul, după cum urmează:

pedepsei lor prin reținerea neîntemeiată a circumstanțelor atenuante și a

cuantumului lor prin reținerea neîntemeiată a circumstanțelor atenuante și a

cuantumului nejustificat de redus al pedepselor în raport cu gravitatea

infracțiunilor comise.

sancționator, dar în sensul că în mod greșit nu s-a acordat întreaga eficiență

circumstanțelor atenuante reținute și se solicită reducerea pedepselor sub

limita minimă prevăzută de lege în considerația atitudinii procesuale sincere

și cooperante.

Prin decizia penală nr. 111/ A de la 27 aprilie 2009 a Curții de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în dosarul nr. 49373/3/2008 (867/2009) a fost admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București împotriva sentinței

penale nr. 297 din 17 martie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând în

fond:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată

inculpatului D.P.M. în pedepsele componente, pe care Ie-a repus în

individualitatea lor, astfel:

- 10 ani închisoare pentru săvârșire infracțiunii prevăzute de art. 174

C. pen. - art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) C. pen.;

- 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 208

alin. (1) C. pen., cu

aplicare art. 74 lit. a) și c) C. pen.;

- 15 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 319

C. pen., cu aplicare art. 74 lit. a) și c) C. pen.

S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.

74 lit. a) și c) C. pen. și art. 76

C. pen.

S-au majorat pedepsele aplicate

inculpatului D.P.M. după

cum urmează:

- pentru infracțiune prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.,

de la 10 ani închisoare la 20 ani închisoare;

- pentru infracțiune prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6

luni închisoare la un an închisoare;

- pentru infracțiune prevăzută de art. 319 C. pen., de la 15 zile

închisoare la 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite

pedepsele astfel stabilite, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa

cea mai grea de 20 de ani închisoare.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului D.P.M. și s-a

dedus prevenția de la data de 02 iulie 2008 la zi.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.P.M. împotriva

aceleiași sentințe penale.

A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu, în

cuantum de 200 lei, s-a avansat din fondul Ministrului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că situația de fapt

stabilită de instanța de fond este corectă și susținută de probatoriul

administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul

cercetării judecătorești și de altfel, inculpatul nu a formulat critici sub

acest aspect.

Astfel, declarațiile inculpatului cu privire la data și modul în care a

desfășurat întreaga activitate infracțională au fost confirmate punctual de

restul probatoriului administrat în cauză, vinovăția acestuia fiind în afara

oricărui dubiu.

Corespunzător situației de fapt, instanța de fond a dat o corectă

încadrare juridică infracțiunilor comise de inculpat.

Sub aspectul individualizării pedepselor, însă, curtea de apel a

constatat că hotărârea instanței de fond este netemeinică pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 72 C. pen., la individualizarea pedepselor s-a ținut

seama de dispozițiile Părții generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă

fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor

săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau

agravează răspunderea penală.

Or, în contextul acestor criterii de individualizare, regimul

sancționator stabilit de instanța de fond, sub aspectul cuantumului pedepselor

a apărut cu totul neadaptat gravității activității infracționale.

Astfel, distinct de pericolul social generic sporit, în concret,

infracțiunile comise de inculpat prezintă un pericol sociale deosebit de mare,

dat fiind împrejurările și modul în care au fost comise.

În acest sens este de observat că victima este bunica paternă care l-a

îngrijit în copilărie pe inculpat, iar prin modul în care a ucis-o (sugrumând-o

și asfixiind-o) și profanându-i apoi cadavrul (aruncându-l într-o hazna, pentru

a întârzia descoperirea abominabilei fapte) și prin modul în care a încercat să-și

disimuleze faptele printr-o serie de minciuni spuse martorilor și mamei sale,

acesta vădește o neobișnuită lipsă de compasiune, afecțiune pentru membrii

apropiați ai familiei și în general, lipsa oricărui atașament și respect pentru

valorile sociale legale de familie și viață și prin aceasta un mare potențial

criminogen.

Potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., conduita bună a

infractorului înainte de comiterea infracțiunii poate fi reținută ca o

circumstanță atenuantă.

Sintagma conduită bună presupune nu numai lipsa antecedentelor penale,

ci și atitudinea corectă și firească față de familie, relații de muncă și în

general în raport cu întreg contextul relațiilor sociale.

Or, deși corespunde realității faptul că nu are antecedente penale,

inculpatul în vârstă de aproximativ 30 ani se

afla în întreținerea părinților și a victimei cu motivarea unei „dependențe de

jocurile de calculator, vădind

egocentrism și nepăsare pentru greutățile

materiale ale familiei sale.”

Tot în această ordine de idei, curtea de apel a apreciat că lipsa

antecedentelor penale în sine, nefiind o

„performanță civică”, ci o stare de

normalitate, în contextul gravității

extreme a infracțiunilor comise de inculpat cu atât mai mult nu poate primi

semnificația circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., cum

greșit a reținut instanța de fond.

Neîntemeiată este și reținerea în beneficiul inculpatului a

circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.,

întrucât în condițiile în care, cu luciditate inculpatul a realizat că nu poate

decât să întârzie descoperirea faptelor (ceea ce a și făcut) dar nu se va putea

sustrage răspunderii penale, iar urmele lăsate se vor constitui într-un

probatoriu ce exclude orice dubiu asupra vinovăției sale, atitudinea sinceră și

cooperantă (prin recunoașterea faptelor) nu poate constitui decât o atitudine

firească, de conștientizare a poziției sale procesuale și un ultim efort de

a-și asigura un tratament penale mai blând.

În sfârșit, distinct de gravitatea în sine a fiecărei infracțiuni,

chiar numărul acestora și situația de concurs real în care se află impune un

tratament penal mai aspru.

Concluzionând, curtea de apel a constatat că soluția adoptată de

instanța de fond sub aspectul individualizării pedepselor, prin reținerea

nejustificată (din perspectiva temeiniciei) a circumstanțelor atenuante

prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., este necorespunzătoare

unei aplicări judicioase a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., astfel

încât apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București este

întemeiat, impunându-se reformarea regimului sancționator sub aspectul

cuantumului pedepselor.

Pentru aceleași argumente, curtea de apel a apreciat că apelul

inculpatului nu este fondat.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, în baza art. 379 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, a desființat în parte sentința atacată și rejudecând a

descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare în pedepsele componente,

repunându-le în individualitatea lor și înlăturând aplicarea dispozițiilor art.

74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., a majorat pedepsele astfel:

- pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.,

de la 10 ani închisoare, la 20 ani închisoare;

- pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6

luni închisoare la un an închisoare;

- pentru infracțiunea prevăzută de art. 319 C. pen., de la 15 zile la 2

ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea,

respectiv 20 ani închisoare, conform art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen.

și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Constatând că se mențin temeiurile care au determinat arestarea

preventivă, această măsură a fost menținută în condițiile art. 160

b

alin.

(2) C. proc. pen. și conform art. 88 C. pen., s-a dedus prevenția de la 2 iulie

2008 la zi.

În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., apelul declarat de

inculpatul D.P.M. a fost respins, ca nefondat.

Văzând și prevederile art. 192 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs

inculpatul D.P.M., fără a arăta inițial în scris

motivele de recurs.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost

înregistrate prin R.G. a instanței supreme sub nr. 23519 la 15 iunie 2009,

motivele de recurs formulate în scris de recurentul inculpat D.P.M., prin

apărător, arătând că instanța de fond a dat o hotărâre legală și temeinică,

luând în calcul în momentul individualizării pedepsei a dispozițiilor art. 72 –

art. 74 lit. a) și c) C. pen., ținând cont de persoana inculpatului,

împrejurările și modul de comitere a faptei.

Lipsa antecedentelor penale, chiar dacă constituie o „normalitate”

trebuie luat în calcul, deoarece pune accent pe conduita bună a acestuia

înainte de săvârșirea faptei, inculpatul a manifestat o conduită corectă în

raport cu persoanele cu care a intrat în contact,

înainte e săvârșirea faptei,

așa cum a reieșit chiar din declarațiile

martorei B.V. (pag. 17), inculpatul era recunoscut ca o persoană decentă și

respectuoasă, neavând conflicte cu vecinii sau cunoscuții săi. Recurentul

inculpat prin apărător consideră că așa cum prezența antecedentelor penale

constituie o circumstanță agravantă și este penalizată în momentul

individualizării pedepsei, așa și lipsa acestora ar trebui să fie luată în

discuție, nu ca un „premiu” ci ca o stare de fapt existentă anterior comiterii

faptei. Lipsa antecedentelor penale duce la concluzia că acesta nu s-a gândit

să comită fapte penale, să aducă atingere valorilor sociale, să facă rău

propriei familii.

De asemenea, recurentul inculpat prin apărător a mai susținut că

neîncadrarea în muncă a inculpatului și întreținerea acestuia de către părinți

ar trebui să se coreleze cu concluziile raportului de expertiză medico-legală,

instanța de apel ignorând opinia medicului specialist, care a constatat o

instabilitate psihică și tendințe depresive, a tras concluzia eronată că acesta

r fi nepăsător și egoist la greutățile familiei sale.

Se apreciază că în mod corect, instanța de fond a tratat cu seriozitate

concluziile raportului de expertiză medico-legală din care reiese clar că

inculpatul, din cauza labilității emoționale de care suferea și a tulburărilor

de personalitate, nu putea să-și găsească un loc de muncă satisfăcător. Faptul

că inculpatul era dependent de jocurile de calculator, duce la părerea că

acesta găsea refugiul în lumea imaginară și tratarea cu superficialitate a unei

asemenea boli, aspect ce nu a fost avut în vedere de către instanța de apel.

Atitudinea inculpatului caracterizată

prin sinceritate și cooperare atât

cu organele de

cercetare penală, cât și în fața instanței denotă remușcarea și regretul pentru

fapta comisă.

Luarea în calcul de către instanță, în momentul individualizării

pedepsei, a împrejurărilor în care a fost comisă fapta, inculpatul fiind la

acea vreme sub impulsul unei stări emoționale puternice, generată de starea de

sănătate a tatălui său, determină aplicarea unei pedepse sub limita minimă

prevăzută de lege, considerând că perioada de 10 ani

aplicată de instanță este suficientă pentru ca pedeapsa să-și atingă

scopul

său, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței pe care

o consideră legală și temeinică.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a pus în discuție necesitatea

ascultării recurentului inculpat, deoarece acesta nu a fost audiat la instanța

de apel, aducând totodată la cunoștința inculpatului dispozițiile

art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că are

dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i se atenția că ceea ce

declară poate fi

folosit și împotriva sa.

Întrebat fiind dacă dorește să dea declarație în fața instanței de

recurs, recurentul inculpat a arătat că nu dorește să dea declarație și că

uzează de dreptul la tăcere.

Apărătorul ales al recurentului inculpat, în concluziile orale, în

dezbateri a susținut pe scurt motivele de recurs

expuse în scris, invocând

dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., arătând că în

mod

greșit, instanța de apel a înlăturat dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen.

, susținând că pedeapsa aplicată este prea mare

și că nu s-au

luat în considerate circumstanțele personale ale inculpatului,

respectiv atitudinea sinceră a acestuia, lipsa antecedentelor penale,

solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea

sentinței penale a primei instanțe, respectiv Tribunalul București.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului

declarat de inculpat, precum și poziția recurentului inculpat din ultimul

cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei

decizii.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M. împotriva

deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza

prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct.

14 C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul

inculpatului este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat

rezultă că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei

instanțe cu privire la vinovăția inculpatului D.P.M. în săvârșirea

infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situația de

fapt reținută.

Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art.

63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se

că faptele inculpatului D.P.M., care la data de 28 iunie 2008, în jurul orelor

15,00, a ucis-o pe victima D.I., bunica sa, prin asfixierea mecanică a acesteia

(produsă prin comprimarea regiunii cervicale și obturarea căilor respiratorii

externe, iar ulterior uciderii a sustras suma de 120 lei din locuința acesteia

situată pe strada Caporal Nicolae Păun, a introdus cadavrul într-o hazna,

scufundându-l în fecale, întrunesc atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul

incriminator al infracțiunilor prevăzute de art. 174 – art. 175 lit. c) C.

pen., art. 208 alin. (1) C. pen., art. 319 C. pen., cu aplicarea arat. 33 lit. a)

din același cod, în concurs real.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a

constatat că încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat concordă cu

situația de fapt.

Totodată, în cauză a fost făcută o judicioasă aplicare de deciziei nr. 35

de la 22 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,

pronunțată în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 158/13.03.2009), fiind dată

semnificația corectă împrejurărilor faptice, din contextul cauzei, în

încadrarea juridică a infracțiunii de

profanare

de morminte prevăzută la art. 319 C. pen., în concret a

profanării

cadavrului victimei, în sensul reținerii acestei infracțiuni în concurs real cu

aceea de omor calificat prevăzută la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., așa

cum s-a stabilit în considerentele deciziei mai sus arătate și anume că „nu

prezintă importanță modul în care s-a ajuns la un cadavru care să facă obiectul

profanării la care se referă textul de lege menționat. De aceea, în cazul în

care acțiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a

cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, trebuie că primească haina

juridică firească fiecăreia, corespunzătoare infracțiunii de omor în forma în

care a fost săvârșită, precum și infracțiunii de profanare de morminte, aflate

în concurs real.”

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, Înalta

Curte apreciază că, instanța de apel, a făcut un examen propriu, în raport și

cu criticile formulate de apelanți, asupra modului în care prima instanță a

individualizat pedepsele aplicate inculpatului, constatând în mod temeinic

motivat că procesul de evaluare concretă a criteriilor specifice

individualizării și mai ales a aplicării distincte a circumstanțelor atenuante

judiciare prevăzute la art. 74 lit. a) și c) C. pen., nu li s-a dat o relevanță

corectă.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod punctual, a examinat

aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează procesul de individualizare

judiciară, în modul de stabilire efectivă a pedepselor, inculpatului D.P.M., de

către prima instanță, evidențiind faptul că dincolo de pericolul social generic

sporit al infracțiunilor comise de inculpat, în mod concret acesta s-a

accentuat, ca urmare a împrejurărilor și modalității în care au fost săvârșite,

subliniind calitatea victimei, natura relațiilor cu aceasta în raport „cu

modus-ul operandi” al faptelor, în sensul că aceasta era bunica paternă care îl

îngrijise în copilărie pe inculpat, fiind ucisă prin sugrumare și asfixiere,

iar ulterior i-a profanat cadavrul, aruncându-l într-o hazna, pentru a întârzia

descoperirea abominabilei fapte, încercând să disimuleze faptele printr-o serie

de afirmații

neadevărate spuse martorilor

și mamei sale, vădind lipsă de compasiune,

afecțiune pentru membrii

apropiați ai familiei, lipsă de atașament și respect pentru valorile sociale

legate de familie și viață, ceea ce dovedește un ridicat potențial criminogen.

Totodată, instanța de apel a relevat semnificația conținutului

circumstanțelor judiciare atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen.,

apreciind just că acestea nu-și găseau aplicabilitatea, în

raport cu persoana inculpatului, deoarece conduita

bună a infractorului nu

constă numai în lipsa antecedentelor penale, ce

reprezintă o stare de normalitate, ci o atitudine corectă față de familie,

relații de muncă și cu întreg contextul relațiilor sociale, pe care inculpatul

nu a dovedit-o, acesta dimpotrivă la vârsta de 30 de ani se afla în

întreținerea părinților și a victimei, era dependent de jocurile de calculator,

vădind egocentrism și

nepăsare pentru

greutățile materiale ale familiei sale, iar împrejurarea că a realizat că nu

poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage

răspunderii penale, atitudinea de recunoaștere nu poate constitui

decât

o atitudine de conștientizare a poziției sale procesual, fiind un ultim efort

de a-ș asigura un tratament penal mai blând.

De asemenea, s-a apreciat distinct de gravitatea fiecărei infracțiuni

săvârșite, că numărul acestora și situația de concurs real, impune un tratament

sancționator mai aspru.

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra

individualizării pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare faptă comisă,

cât și a pedepsei rezultante, cu executare în regim privativ de libertate, față

și de criticile formulate în recurs, consideră că în contextul cauzei nu se

justifică diminuarea pedepselor, deoarece examinarea criteriilor obiective

prevăzute la art. 72 C. pen., se efectuează în mod plural, fără preeminența

vreunuia din acestea, ceea ce conduce la concluzia că circumstanțele personale

ale inculpatului nu pot fi avute în vedere în mod prioritar, în raport cu

gradul de pericol social concret al faptelor, agravat prin modul de comitere,

numărul acestora, valorile sociale atinse, precum și consecințele pe care Ie-a

produs, sub aspectul unei puternice repulsii a comunității față de un comportament

dezumanizat, față de valorile sociale.

Înalta Curte consideră că pedepsele principale aplicate inculpatului D.P.M.,

al căror cuantum este orientat către maxim în ceea ce privește infracțiunea

prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., de omor calificat, respectiv

20 ani închisoare și pentru infracțiunea prevăzută de art. 319 C. pen.,

profanare de morminte, de 2 ani închisoare și în cuantumul minim legal pentru

infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de furt și anume de un an

închisoare au fost just individualizate, urmând ca inculpatul să execute

pedeapsa principală cea mai grea de 20 ani închisoare, în regim de detenție,

aceasta fiind singura în măsură să

asigure

realizarea scopurilor educativ și de exemplaritate al pedepselor, în

vederea

îndreptării atitudinii inculpatului față de comiterea de infracțiuni, prin

includerea acestuia în cadrul unor programe individuale și colective de formare

educațională, care să asigure o modelare a personalității inculpatului, prin

conștientizarea consecințelor faptelor comise, în special, precum și oricărui

fapte penale, în general, a dezvoltării aptitudinilor acestuia care să-i

permită în viitor o resocializare pozitivă.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte nu poate avea în vedere

criticile formulate în recurs de către recurentul inculpat, întrucât în cauză

pedepsele aplicate, atât pentru fiecare faptă comisă, cât și cea rezultantă

reflectă respectarea principiului proporționalității, între gravitatea faptelor

comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului,

nejustificându-se aplicarea distinctă a

circumstanțelor judiciare atenuante

prevăzute la art. 74 C. pen. și a

regimului sancționator reglementat la art. 76 din același cod, așa încât nu

este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Astfel, decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate

aspectele.

De asemenea, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat

existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.,

va respinge, ca nefondat, recursul

declarat

de recurentul inculpat D.P.M. împotriva deciziei penale

nr. 111/ A din

27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Se va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului perioada

reținerii și arestării preventive de la 2 iulie 2008 la 18 iunie 2009.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga

recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma

de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M. împotriva

deciziei penale nr. 111/ A din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția

a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului perioada

reținerii și arestării preventive de la 2 iulie

2008 la 18 iunie 2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18

iunie 2009.