ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2313/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 297 din 17 martie 2009 a Tribunalului București, secția a ll-a penală, pronunțată în dosarul nr. 49373/2/2008, în temeiul dispozițiilor art. 174 C. pen., art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.P.M., la pedeapsa de 10 ani închisoare. În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale. În temeiul dispozițiilor art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicare art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen.

și art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare. În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În temeiul dispozițiilor art. 319 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. e) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 15 zile închisoare. În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. În temeiul dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare. În temeiul dispozițiilor art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale. În temeiul dispozițiilor art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. În temeiul dispozițiilor art. 88 C. pen., s-a computat prevenția de la 2 iulie 2008 la zi. S-a luat act că nu există constituire de parte civilă în cauză. În temeiul dispozițiilor art. 118 lit. e) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 120 lei obținută de inculpat din săvârșirea infracțiunii. În temeiul dispozițiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 4000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că în ziua de 28 iunie 2008, în jurul orei 15,00, inculpatul s-a deplasat la locuința victimei D.I., bunica sa și pe fondul unei dispute pe teme familiale a ucis-o, sugrumând-o și sufocând-o cu perna. Apoi, încercând să împiedice descoperirea omorului, inculpatul a aruncat cadavrul în haznaua aflată într-una din încăperile locuinței. După uciderea victimei, inculpatul a sustras din locuința victimei 120 lei și a doua zi, dimineața, inculpatul a părăsit Bucureștiu-I. În ziua următoare (30 iunie 2008) a revenit și s-a predat poliției. Situația de fapt a fost stabilită prin coroborarea declarațiilor inculpatului cu susținerile martorilor audiați în cauză, constatările la fața locului și concluziile raportului de necropsie și ale constatării tehnico-științifice, dactiloscopice, serologice și genetice.

De asemenea, au fost avute în vedere concluziilor actelor medico-legale referitoare la discernământul și personalitatea inculpaților. La individualizarea pedepselor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că inculpatul a comis fapta pe fondul unor relații familiale tensionate și a dependenței de jocurile pe calculator, că nu are antecedente penale și a avut o conduită procesuală cooperantă, astfel încât s-au reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul, după cum urmează: 1. În apelul procurorului, critica poartă asupra individualizării pedepsei lor prin reținerea neîntemeiată a circumstanțelor atenuante și a cuantumului lor prin reținerea neîntemeiată a circumstanțelor atenuante și a cuantumului nejustificat de redus al pedepselor în raport cu gravitatea infracțiunilor comise. 2. În apelul inculpatului critica poartă tot asupra regimului sancționator, dar în sensul că în mod greșit nu s-a acordat întreaga eficiență circumstanțelor atenuante reținute și se solicită reducerea pedepselor sub limita minimă prevăzută de lege în considerația atitudinii procesuale sincere și cooperante.

Prin decizia penală nr. 111/ A de la 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 49373/3/2008 (867/2009) a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 297 din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală. S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând în fond: S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată inculpatului D.P.M. în pedepsele componente, pe care Ie-a repus în individualitatea lor, astfel: - 10 ani închisoare pentru săvârșire infracțiunii prevăzute de art. 174 C. pen.

- art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) C. pen.; - 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) C. pen., cu aplicare art. 74 lit. a) și c) C. pen.; - 15 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 319 C. pen., cu aplicare art. 74 lit. a) și c) C. pen. S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) C. pen. și art. 76 C. pen. S-au majorat pedepsele aplicate inculpatului D.P.M. după cum urmează: - pentru infracțiune prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., de la 10 ani închisoare la 20 ani închisoare; - pentru infracțiune prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6 luni închisoare la un an închisoare; - pentru infracțiune prevăzută de art. 319 C. pen., de la 15 zile închisoare la 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele astfel stabilite, urmând ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale. S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului D.P.M. și s-a dedus prevenția de la data de 02 iulie 2008 la zi. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D.P.M. împotriva aceleiași sentințe penale. A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 lei, s-a avansat din fondul Ministrului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că situația de fapt stabilită de instanța de fond este corectă și susținută de probatoriul administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești și de altfel, inculpatul nu a formulat critici sub acest aspect. Astfel, declarațiile inculpatului cu privire la data și modul în care a desfășurat întreaga activitate infracțională au fost confirmate punctual de restul probatoriului administrat în cauză, vinovăția acestuia fiind în afara oricărui dubiu. Corespunzător situației de fapt, instanța de fond a dat o corectă încadrare juridică infracțiunilor comise de inculpat.

Sub aspectul individualizării pedepselor, însă, curtea de apel a constatat că hotărârea instanței de fond este netemeinică pentru următoarele considerente: Potrivit art. 72 C. pen., la individualizarea pedepselor s-a ținut seama de dispozițiile Părții generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, în contextul acestor criterii de individualizare, regimul sancționator stabilit de instanța de fond, sub aspectul cuantumului pedepselor a apărut cu totul neadaptat gravității activității infracționale. Astfel, distinct de pericolul social generic sporit, în concret, infracțiunile comise de inculpat prezintă un pericol sociale deosebit de mare, dat fiind împrejurările și modul în care au fost comise.

În acest sens este de observat că victima este bunica paternă care l-a îngrijit în copilărie pe inculpat, iar prin modul în care a ucis-o (sugrumând-o și asfixiind-o) și profanându-i apoi cadavrul (aruncându-l într-o hazna, pentru a întârzia descoperirea abominabilei fapte) și prin modul în care a încercat să-și disimuleze faptele printr-o serie de minciuni spuse martorilor și mamei sale, acesta vădește o neobișnuită lipsă de compasiune, afecțiune pentru membrii apropiați ai familiei și în general, lipsa oricărui atașament și respect pentru valorile sociale legale de familie și viață și prin aceasta un mare potențial criminogen. Potrivit art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracțiunii poate fi reținută ca o circumstanță atenuantă.

Sintagma conduită bună presupune nu numai lipsa antecedentelor penale, ci și atitudinea corectă și firească față de familie, relații de muncă și în general în raport cu întreg contextul relațiilor sociale. Or, deși corespunde realității faptul că nu are antecedente penale, inculpatul în vârstă de aproximativ 30 ani se afla în întreținerea părinților și a victimei cu motivarea unei „dependențe de jocurile de calculator, vădind egocentrism și nepăsare pentru greutățile materiale ale familiei sale.” Tot în această ordine de idei, curtea de apel a apreciat că lipsa antecedentelor penale în sine, nefiind o „performanță civică”, ci o stare de normalitate, în contextul gravității extreme a infracțiunilor comise de inculpat cu atât mai mult nu poate primi semnificația circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., cum greșit a reținut instanța de fond.

Neîntemeiată este și reținerea în beneficiul inculpatului a circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât în condițiile în care, cu luciditate inculpatul a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor (ceea ce a și făcut) dar nu se va putea sustrage răspunderii penale, iar urmele lăsate se vor constitui într-un probatoriu ce exclude orice dubiu asupra vinovăției sale, atitudinea sinceră și cooperantă (prin recunoașterea faptelor) nu poate constitui decât o atitudine firească, de conștientizare a poziției sale procesuale și un ultim efort de a-și asigura un tratament penale mai blând. În sfârșit, distinct de gravitatea în sine a fiecărei infracțiuni, chiar numărul acestora și situația de concurs real în care se află impune un tratament penal mai aspru.

Concluzionând, curtea de apel a constatat că soluția adoptată de instanța de fond sub aspectul individualizării pedepselor, prin reținerea nejustificată (din perspectiva temeiniciei) a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., este necorespunzătoare unei aplicări judicioase a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., astfel încât apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București este întemeiat, impunându-se reformarea regimului sancționator sub aspectul cuantumului pedepselor. Pentru aceleași argumente, curtea de apel a apreciat că apelul inculpatului nu este fondat. Având în vedere considerentele mai sus expuse, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat în parte sentința atacată și rejudecând a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare în pedepsele componente, repunându-le în individualitatea lor și înlăturând aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., a majorat pedepsele astfel: - pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., de la 10 ani închisoare, la 20 ani închisoare; - pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de la 6 luni închisoare la un an închisoare; - pentru infracțiunea prevăzută de art. 319 C. pen., de la 15 zile la 2 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea, respectiv 20 ani închisoare, conform art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen. și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Constatând că se mențin temeiurile care au determinat arestarea preventivă, această măsură a fost menținută în condițiile art. 160 b alin. (2) C. proc. pen. și conform art. 88 C. pen., s-a dedus prevenția de la 2 iulie 2008 la zi. În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., apelul declarat de inculpatul D.P.M. a fost respins, ca nefondat. Văzând și prevederile art. 192 C. proc. pen. Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.P.M., fără a arăta inițial în scris motivele de recurs. La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G.

a instanței supreme sub nr. 23519 la 15 iunie 2009, motivele de recurs formulate în scris de recurentul inculpat D.P.M., prin apărător, arătând că instanța de fond a dat o hotărâre legală și temeinică, luând în calcul în momentul individualizării pedepsei a dispozițiilor art. 72 – art. 74 lit. a) și c) C. pen., ținând cont de persoana inculpatului, împrejurările și modul de comitere a faptei. Lipsa antecedentelor penale, chiar dacă constituie o „normalitate” trebuie luat în calcul, deoarece pune accent pe conduita bună a acestuia înainte de săvârșirea faptei, inculpatul a manifestat o conduită corectă în raport cu persoanele cu care a intrat în contact, înainte e săvârșirea faptei, așa cum a reieșit chiar din declarațiile martorei B.V.

(pag. 17), inculpatul era recunoscut ca o persoană decentă și respectuoasă, neavând conflicte cu vecinii sau cunoscuții săi. Recurentul inculpat prin apărător consideră că așa cum prezența antecedentelor penale constituie o circumstanță agravantă și este penalizată în momentul individualizării pedepsei, așa și lipsa acestora ar trebui să fie luată în discuție, nu ca un „premiu” ci ca o stare de fapt existentă anterior comiterii faptei. Lipsa antecedentelor penale duce la concluzia că acesta nu s-a gândit să comită fapte penale, să aducă atingere valorilor sociale, să facă rău propriei familii.

De asemenea, recurentul inculpat prin apărător a mai susținut că neîncadrarea în muncă a inculpatului și întreținerea acestuia de către părinți ar trebui să se coreleze cu concluziile raportului de expertiză medico-legală, instanța de apel ignorând opinia medicului specialist, care a constatat o instabilitate psihică și tendințe depresive, a tras concluzia eronată că acesta r fi nepăsător și egoist la greutățile familiei sale. Se apreciază că în mod corect, instanța de fond a tratat cu seriozitate concluziile raportului de expertiză medico-legală din care reiese clar că inculpatul, din cauza labilității emoționale de care suferea și a tulburărilor de personalitate, nu putea să-și găsească un loc de muncă satisfăcător.

Faptul că inculpatul era dependent de jocurile de calculator, duce la părerea că acesta găsea refugiul în lumea imaginară și tratarea cu superficialitate a unei asemenea boli, aspect ce nu a fost avut în vedere de către instanța de apel. Atitudinea inculpatului caracterizată prin sinceritate și cooperare atât cu organele de cercetare penală, cât și în fața instanței denotă remușcarea și regretul pentru fapta comisă. Luarea în calcul de către instanță, în momentul individualizării pedepsei, a împrejurărilor în care a fost comisă fapta, inculpatul fiind la acea vreme sub impulsul unei stări emoționale puternice, generată de starea de sănătate a tatălui său, determină aplicarea unei pedepse sub limita minimă prevăzută de lege, considerând că perioada de 10 ani aplicată de instanță este suficientă pentru ca pedeapsa să-și atingă scopul său, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței pe care o consideră legală și temeinică.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a pus în discuție necesitatea ascultării recurentului inculpat, deoarece acesta nu a fost audiat la instanța de apel, aducând totodată la cunoștința inculpatului dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că are dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Întrebat fiind dacă dorește să dea declarație în fața instanței de recurs, recurentul inculpat a arătat că nu dorește să dea declarație și că uzează de dreptul la tăcere. Apărătorul ales al recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a susținut pe scurt motivele de recurs expuse în scris, invocând dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., arătând că în mod greșit, instanța de apel a înlăturat dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen. , susținând că pedeapsa aplicată este prea mare și că nu s-au luat în considerate circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv atitudinea sinceră a acestuia, lipsa antecedentelor penale, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței penale a primei instanțe, respectiv Tribunalul București. Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de inculpat, precum și poziția recurentului inculpat din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M.

împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul inculpatului este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe cu privire la vinovăția inculpatului D.P.M. în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpatului D.P.M., care la data de 28 iunie 2008, în jurul orelor 15,00, a ucis-o pe victima D.I., bunica sa, prin asfixierea mecanică a acesteia (produsă prin comprimarea regiunii cervicale și obturarea căilor respiratorii externe, iar ulterior uciderii a sustras suma de 120 lei din locuința acesteia situată pe strada Caporal Nicolae Păun, a introdus cadavrul într-o hazna, scufundându-l în fecale, întrunesc atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunilor prevăzute de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., art. 208 alin. (1) C. pen., art. 319 C. pen., cu aplicarea arat. 33 lit. a) din același cod, în concurs real.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat că încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat concordă cu situația de fapt. Totodată, în cauză a fost făcută o judicioasă aplicare de deciziei nr. 35 de la 22 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii (M. Of. nr. 158/13.03.2009), fiind dată semnificația corectă împrejurărilor faptice, din contextul cauzei, în încadrarea juridică a infracțiunii de profanare de morminte prevăzută la art. 319 C. pen., în concret a profanării cadavrului victimei, în sensul reținerii acestei infracțiuni în concurs real cu aceea de omor calificat prevăzută la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., așa cum s-a stabilit în considerentele deciziei mai sus arătate și anume că „nu prezintă importanță modul în care s-a ajuns la un cadavru care să facă obiectul profanării la care se referă textul de lege menționat.

De aceea, în cazul în care acțiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, trebuie că primească haina juridică firească fiecăreia, corespunzătoare infracțiunii de omor în forma în care a fost săvârșită, precum și infracțiunii de profanare de morminte, aflate în concurs real.” În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, Înalta Curte apreciază că, instanța de apel, a făcut un examen propriu, în raport și cu criticile formulate de apelanți, asupra modului în care prima instanță a individualizat pedepsele aplicate inculpatului, constatând în mod temeinic motivat că procesul de evaluare concretă a criteriilor specifice individualizării și mai ales a aplicării distincte a circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute la art. 74 lit. a) și c) C. pen., nu li s-a dat o relevanță corectă.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod punctual, a examinat aplicarea criteriilor obiective ce caracterizează procesul de individualizare judiciară, în modul de stabilire efectivă a pedepselor, inculpatului D.P.M., de către prima instanță, evidențiind faptul că dincolo de pericolul social generic sporit al infracțiunilor comise de inculpat, în mod concret acesta s-a accentuat, ca urmare a împrejurărilor și modalității în care au fost săvârșite, subliniind calitatea victimei, natura relațiilor cu aceasta în raport „cu modus-ul operandi” al faptelor, în sensul că aceasta era bunica paternă care îl îngrijise în copilărie pe inculpat, fiind ucisă prin sugrumare și asfixiere, iar ulterior i-a profanat cadavrul, aruncându-l într-o hazna, pentru a întârzia descoperirea abominabilei fapte, încercând să disimuleze faptele printr-o serie de afirmații neadevărate spuse martorilor și mamei sale, vădind lipsă de compasiune, afecțiune pentru membrii apropiați ai familiei, lipsă de atașament și respect pentru valorile sociale legate de familie și viață, ceea ce dovedește un ridicat potențial criminogen.

Totodată, instanța de apel a relevat semnificația conținutului circumstanțelor judiciare atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen., apreciind just că acestea nu-și găseau aplicabilitatea, în raport cu persoana inculpatului, deoarece conduita bună a infractorului nu constă numai în lipsa antecedentelor penale, ce reprezintă o stare de normalitate, ci o atitudine corectă față de familie, relații de muncă și cu întreg contextul relațiilor sociale, pe care inculpatul nu a dovedit-o, acesta dimpotrivă la vârsta de 30 de ani se afla în întreținerea părinților și a victimei, era dependent de jocurile de calculator, vădind egocentrism și nepăsare pentru greutățile materiale ale familiei sale, iar împrejurarea că a realizat că nu poate decât să întârzie descoperirea faptelor, neputându-se sustrage răspunderii penale, atitudinea de recunoaștere nu poate constitui decât o atitudine de conștientizare a poziției sale procesual, fiind un ultim efort de a-ș asigura un tratament penal mai blând.

De asemenea, s-a apreciat distinct de gravitatea fiecărei infracțiuni săvârșite, că numărul acestora și situația de concurs real, impune un tratament sancționator mai aspru.

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra individualizării pedepselor aplicate inculpatului pentru fiecare faptă comisă, cât și a pedepsei rezultante, cu executare în regim privativ de libertate, față și de criticile formulate în recurs, consideră că în contextul cauzei nu se justifică diminuarea pedepselor, deoarece examinarea criteriilor obiective prevăzute la art. 72 C. pen., se efectuează în mod plural, fără preeminența vreunuia din acestea, ceea ce conduce la concluzia că circumstanțele personale ale inculpatului nu pot fi avute în vedere în mod prioritar, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor, agravat prin modul de comitere, numărul acestora, valorile sociale atinse, precum și consecințele pe care Ie-a produs, sub aspectul unei puternice repulsii a comunității față de un comportament dezumanizat, față de valorile sociale.

Înalta Curte consideră că pedepsele principale aplicate inculpatului D.P.M., al căror cuantum este orientat către maxim în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., de omor calificat, respectiv 20 ani închisoare și pentru infracțiunea prevăzută de art. 319 C. pen., profanare de morminte, de 2 ani închisoare și în cuantumul minim legal pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., de furt și anume de un an închisoare au fost just individualizate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea de 20 ani închisoare, în regim de detenție, aceasta fiind singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ și de exemplaritate al pedepselor, în vederea îndreptării atitudinii inculpatului față de comiterea de infracțiuni, prin includerea acestuia în cadrul unor programe individuale și colective de formare educațională, care să asigure o modelare a personalității inculpatului, prin conștientizarea consecințelor faptelor comise, în special, precum și oricărui fapte penale, în general, a dezvoltării aptitudinilor acestuia care să-i permită în viitor o resocializare pozitivă.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte nu poate avea în vedere criticile formulate în recurs de către recurentul inculpat, întrucât în cauză pedepsele aplicate, atât pentru fiecare faptă comisă, cât și cea rezultantă reflectă respectarea principiului proporționalității, între gravitatea faptelor comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, nejustificându-se aplicarea distinctă a circumstanțelor judiciare atenuante prevăzute la art. 74 C. pen. și a regimului sancționator reglementat la art. 76 din același cod, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Astfel, decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele.

De asemenea, Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M. împotriva deciziei penale nr. 111/ A din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Se va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului perioada reținerii și arestării preventive de la 2 iulie 2008 la 18 iunie 2009. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat D.P.M. împotriva deciziei penale nr. 111/ A din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului perioada reținerii și arestării preventive de la 2 iulie 2008 la 18 iunie 2009. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 iunie 2009.