ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 407/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Pe rolul Curții de Apel București, secția l

penală, se află în curs de soluționare recursurile declarate de inculpații A.V.,

M.I. și R.M. împotriva deciziei penale nr. 627/ A din 3 octombrie 2008 a

Tribunalului București, secția a ll-a penală.

La termenul din 26 ianuarie 2009, apărătorul

ales al recurentului inculpat A.V. a depus la dosar o cerere scrisă prin care a

invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 194 alin. (1) C.

pen., pe care a susținut-o și oral, arătând că, prin dispozițiile respective, se

încalcă art. 1 alin. (3) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, care

statuează că „România este stat de drept, democratic și social, în care

demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității

umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor

democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din

decembrie 1989, și sunt garantate” și, de

asemenea, consacră „dreptul

la un proces echitabil”. Astfel, a precizat

că modul de redactare a articolului incriminator al faptei de șantaj este

specific unui stat totalitar, promovând un sistem de represiune în dezacord

vădit cu Constituția României. A mai apreciat că infracțiunea prevăzută de art.

194 alin. (1) C. pen., este o infracțiune hibridă și ambiguă, care are ca mod

esențial de făptuire alte două tipuri de infracțiuni, respectiv amenințarea și

lovirea, iar valoarea socială apărată pare să fie, în principal, una

patrimonială. Or, faptele de insultă și calomnie au fost dezincriminate iar,

pentru infracțiunile de amenințare și lovire, pedepsele sunt mult mai mici,

închisoarea fiind chiar alternativă cu

amenda,

acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

și există posibilitatea împăcării părților. În schimb,

în cazul

infracțiunii de șantaj, unde apare ideea de folos (privit în mod esențial ca

unul patrimonial), pedeapsa este numai închisoarea, iar limitele acesteia cresc

până la 5 ani, în mod inechitabil și în dezacord cu ideea de dreptate, ca

valoare supremă în statul român de drept.

Astfel, a susținut că este inechitabil și

profund nedrept ca proprietatea să fie apărată de pedepse mult mai mari decât

celelalte valori sociale, întrucât, în toate tratatele privind drepturile

omului, demnitatea și libertatea omului sunt consacrate ca valori supreme, proprietatea

reprezentând doar o valoarea derivată. A mai arătat că un folos poate fi

considerat „injust” doar prin mijloacele procesului civil, neputând fi

apreciat, în mod obiectiv, printr-un rechizitoriu, iar modul ambiguu în care

este formulată infracțiunea de șantaj lasă la dispoziția procurorului și judecătorului

posibilități arbitrare de apreciere și condamnare. De asemenea, se susține că,

prin limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de șantaj, se

realizează o „ocultare a

dreptății”, ca

valoare supremă în statul de drept.

În încheierea recurată,

se menționează că reprezentantul

Ministerului

Public a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată este una pur

formală, întrucât simpla invocare a încălcării unor texte constituționale nu

atrage obligativitatea sesizării Curții Constituționale, câtă vreme textele

respective nu au practic nicio

legătură cu

dispozițiile legale a cărui neconstituționalitate se invocă. În

plus,

Curtea Constituțională poate fi sesizată numai cu examinarea

constituționalității unei dispoziții dintr-o

lege, iar nicidecum nu se poate solicita acesteia să facă aprecieri cu privire

la cuantumul unei pedepse

stabilite de legiuitor, acesta fiind în esență

singurul aspect ce este contestat prin excepția invocată. în consecință, a

solicitat respingerea excepției invocate, ca inadmisibilă, întrucât simplul

fapt al indicării formale a unor texte din Constituție, fără nicio legătură cu

norma de incriminare a faptei de șantaj, nu justifică sesizarea Curții

Constituționale.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2009, Curtea

de Apel București a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care a fost ridicată

excepția de neconstituționalitate pentru următoarele argumente:

Cererea este

inadmisibilă întrucât, în fapt, prin aceasta, se critică

regimul sancționator aplicabil infracțiunii de

șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., în raport cu elementele sale

constitutive, însă Curtea Constituțională nu are, potrivit legii proprii de

organizare și funcționare [(art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată) ,

atribuții de legiuitor pozitiv, neputând incrimina sau dezincrimina o faptă,

reformula conținutul constitutiv al infracțiunii sau modifica regimul

sancționator aplicabil acesteia, fie și pe considerentul de pretinsă „dreptate”

[(doar formal invocată de către recurentul inculpat în raport cu prevederile art.

1 alin. (3) din Constituția României)], toate atribuțiile anterior menționate

revenind exclusiv parlamentului, ca unică

autoritate

legiuitoare a țării. De asemenea, Curtea de Apel București a constatat că, tot

în mod formal, fără nicio legătură cu obiectul excepției

invocate și, implicit, cu soluționarea prezentei

cauze, se face referire la

încălcarea dreptului la un proces echitabil,

consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituția României, în condițiile în care

se susține neconstituționalitatea unui text incriminator din dreptul penal

material, text care nu poate afecta în vreun fel echitatea „procedurii”

desfășurate în fața instanței penale, ca ansamblu de activități prevăzute în

legea procesual penală, prin care se soluționează raportul juridic de conflict

născut din săvârșirea unei infracțiuni a cărei incriminare este atributul

exclusiv al Parlamentului, conform celor menționate anterior.

În aceeași ședință de judecată, după

respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, apărătorul ales al

inculpatului a declarat, oral, recurs.

Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru

motivele ce se vor arăta.

În vederea asigurării supremației Legii

fundamentale asupra tuturor actelor normative, Constituția României a prevăzut

un mecanism juridic prin care părțile unui proces au posibilitatea supunerii

examinării la Curtea Constituțională a unor dispoziții legale care au legătură

cu soluționarea cauzei.

Sesizarea acestei înalte autorități de

contencios constituțional,

de altfel unica

cu această competență, se face însă numai în condițiile

prevăzute de art.

146 din Constituție și, respectiv, art. 23 din Legea nr. 47/1992, modificată și

completată.

Astfel, pe de o parte, regimul juridic al

„excepției de neconstituționalitate” este diferit de regimul excepțiilor de

procedură,

de drept comun, nefiind posibilă

sesizarea Curții Constituționale pentru

soluționarea unor excepții de

procedură de drept comun ori pentru interpretarea legii, toate acestea fiind de

competența instanțelor de

drept comun

(instanțe de fond și instanțe de control judiciar), în acest

sens, decizia

nr. 864/2007, nr. 20/2005, nr. 788/2006.

Pe de altă parte, este

necesară o minimă justificare a pretinselor

contradicții între textul legii și textul

Constituției, în lipsa acesteia demersul sesizării Curții Constituționale

putând căpăta aspect formal.

Această ultimă condiție

se degajă chiar din textul art. 23 alin. (4) din

Legea nr. 47/1992 care menționează că sesizarea se

face printr-o încheiere care cuprinde:

- punctele de vedere ale părților, însoțite

de dovezile depuse de părți;

- opinia instanței

asupra excepției.

În mod constat, Curtea Constituțională a

menționat că nu i se poate solicita adoptarea unei noi soluții legislative

(dec. nr. 99/2007) și că instanța de judecată are un rol de filtru al excepției

de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge ca

inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii (dec. nr. 1043/2007).

Mai mult, în considerentele deciziei nr. 1043/2007

(M. Of. nr. 813/28.11.2007), care face

trimitere și la decizia nr. 607/2005,

Curtea Constituțională menționează,

în legătură cu efectul juridic al deciziilor prin care s-a constatat că anumite

dispoziții sunt constituționale, că „.. prevederile art. 29 alin. (6) din Legea

nr. 47/1992 [(N.B. actualul art. 23 alin. (6)] sunt norme de procedură pe care

instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este

obligată să le aplice, în vederea selectării doar a acelor excepții care,

potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat

de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională.

Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de

neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în

situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale”.

Înalta Curte, în acord cu Curtea de Apel

București, constată că cererea de trimitere a dosarului la Curtea

Constituțională nu vizează aspecte de neconstituționalitate, ci aspecte de

politică penală, precum

și de interpretare

și aplicare a unui text incriminator, susținându-se de

apărare, în

esență, „inechitatea” legiuitorului în protejarea valorilor

sociale, inechitate reflectată de regimul juridic

al tragerii la răspundere

penală și pedepsele prevăzute de lege, precum

și caracterul de „infracțiune hibridă și ambiguă”.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul inculpatului.

Conform art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata

către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul A.V. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2009 a Curții de Apel

București, secția

I

penală, pronunțată în dosarul nr. 10137/4/2006

(nr. vechi 2298/2008)

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

februarie 2009.