ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 407/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Pe rolul Curții de Apel București, secția l penală, se află în curs de soluționare recursurile declarate de inculpații A.V., M.I. și R.M. împotriva deciziei penale nr. 627/ A din 3 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a ll-a penală. La termenul din 26 ianuarie 2009, apărătorul ales al recurentului inculpat A.V.

a depus la dosar o cerere scrisă prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 194 alin. (1) C. pen., pe care a susținut-o și oral, arătând că, prin dispozițiile respective, se încalcă art. 1 alin. (3) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, care statuează că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate” și, de asemenea, consacră „dreptul la un proces echitabil”. Astfel, a precizat că modul de redactare a articolului incriminator al faptei de șantaj este specific unui stat totalitar, promovând un sistem de represiune în dezacord vădit cu Constituția României.

A mai apreciat că infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., este o infracțiune hibridă și ambiguă, care are ca mod esențial de făptuire alte două tipuri de infracțiuni, respectiv amenințarea și lovirea, iar valoarea socială apărată pare să fie, în principal, una patrimonială. Or, faptele de insultă și calomnie au fost dezincriminate iar, pentru infracțiunile de amenințare și lovire, pedepsele sunt mult mai mici, închisoarea fiind chiar alternativă cu amenda, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și există posibilitatea împăcării părților. În schimb, în cazul infracțiunii de șantaj, unde apare ideea de folos (privit în mod esențial ca unul patrimonial), pedeapsa este numai închisoarea, iar limitele acesteia cresc până la 5 ani, în mod inechitabil și în dezacord cu ideea de dreptate, ca valoare supremă în statul român de drept.

Astfel, a susținut că este inechitabil și profund nedrept ca proprietatea să fie apărată de pedepse mult mai mari decât celelalte valori sociale, întrucât, în toate tratatele privind drepturile omului, demnitatea și libertatea omului sunt consacrate ca valori supreme, proprietatea reprezentând doar o valoarea derivată. A mai arătat că un folos poate fi considerat „injust” doar prin mijloacele procesului civil, neputând fi apreciat, în mod obiectiv, printr-un rechizitoriu, iar modul ambiguu în care este formulată infracțiunea de șantaj lasă la dispoziția procurorului și judecătorului posibilități arbitrare de apreciere și condamnare. De asemenea, se susține că, prin limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de șantaj, se realizează o „ocultare a dreptății”, ca valoare supremă în statul de drept.

În încheierea recurată, se menționează că reprezentantul Ministerului Public a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată este una pur formală, întrucât simpla invocare a încălcării unor texte constituționale nu atrage obligativitatea sesizării Curții Constituționale, câtă vreme textele respective nu au practic nicio legătură cu dispozițiile legale a cărui neconstituționalitate se invocă. În plus, Curtea Constituțională poate fi sesizată numai cu examinarea constituționalității unei dispoziții dintr-o lege, iar nicidecum nu se poate solicita acesteia să facă aprecieri cu privire la cuantumul unei pedepse stabilite de legiuitor, acesta fiind în esență singurul aspect ce este contestat prin excepția invocată.

în consecință, a solicitat respingerea excepției invocate, ca inadmisibilă, întrucât simplul fapt al indicării formale a unor texte din Constituție, fără nicio legătură cu norma de incriminare a faptei de șantaj, nu justifică sesizarea Curții Constituționale.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2009, Curtea de Apel București a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate pentru următoarele argumente: Cererea este inadmisibilă întrucât, în fapt, prin aceasta, se critică regimul sancționator aplicabil infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., în raport cu elementele sale constitutive, însă Curtea Constituțională nu are, potrivit legii proprii de organizare și funcționare [(art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată) , atribuții de legiuitor pozitiv, neputând incrimina sau dezincrimina o faptă, reformula conținutul constitutiv al infracțiunii sau modifica regimul sancționator aplicabil acesteia, fie și pe considerentul de pretinsă „dreptate” [(doar formal invocată de către recurentul inculpat în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) din Constituția României)], toate atribuțiile anterior menționate revenind exclusiv parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a țării.

De asemenea, Curtea de Apel București a constatat că, tot în mod formal, fără nicio legătură cu obiectul excepției invocate și, implicit, cu soluționarea prezentei cauze, se face referire la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituția României, în condițiile în care se susține neconstituționalitatea unui text incriminator din dreptul penal material, text care nu poate afecta în vreun fel echitatea „procedurii” desfășurate în fața instanței penale, ca ansamblu de activități prevăzute în legea procesual penală, prin care se soluționează raportul juridic de conflict născut din săvârșirea unei infracțiuni a cărei incriminare este atributul exclusiv al Parlamentului, conform celor menționate anterior.

În aceeași ședință de judecată, după respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, apărătorul ales al inculpatului a declarat, oral, recurs. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru motivele ce se vor arăta. În vederea asigurării supremației Legii fundamentale asupra tuturor actelor normative, Constituția României a prevăzut un mecanism juridic prin care părțile unui proces au posibilitatea supunerii examinării la Curtea Constituțională a unor dispoziții legale care au legătură cu soluționarea cauzei. Sesizarea acestei înalte autorități de contencios constituțional, de altfel unica cu această competență, se face însă numai în condițiile prevăzute de art. 146 din Constituție și, respectiv, art. 23 din Legea nr. 47/1992, modificată și completată.

Astfel, pe de o parte, regimul juridic al „excepției de neconstituționalitate” este diferit de regimul excepțiilor de procedură, de drept comun, nefiind posibilă sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea unor excepții de procedură de drept comun ori pentru interpretarea legii, toate acestea fiind de competența instanțelor de drept comun (instanțe de fond și instanțe de control judiciar), în acest sens, decizia nr. 864/2007, nr. 20/2005, nr. 788/2006. Pe de altă parte, este necesară o minimă justificare a pretinselor contradicții între textul legii și textul Constituției, în lipsa acesteia demersul sesizării Curții Constituționale putând căpăta aspect formal. Această ultimă condiție se degajă chiar din textul art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care menționează că sesizarea se face printr-o încheiere care cuprinde: - punctele de vedere ale părților, însoțite de dovezile depuse de părți; - opinia instanței asupra excepției.

În mod constat, Curtea Constituțională a menționat că nu i se poate solicita adoptarea unei noi soluții legislative (dec. nr. 99/2007) și că instanța de judecată are un rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii (dec. nr. 1043/2007). Mai mult, în considerentele deciziei nr. 1043/2007 (M. Of. nr. 813/28.11.2007), care face trimitere și la decizia nr. 607/2005, Curtea Constituțională menționează, în legătură cu efectul juridic al deciziilor prin care s-a constatat că anumite dispoziții sunt constituționale, că „.. prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 [(N.B.

actualul art. 23 alin. (6)] sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice, în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale”.

Înalta Curte, în acord cu Curtea de Apel București, constată că cererea de trimitere a dosarului la Curtea Constituțională nu vizează aspecte de neconstituționalitate, ci aspecte de politică penală, precum și de interpretare și aplicare a unui text incriminator, susținându-se de apărare, în esență, „inechitatea” legiuitorului în protejarea valorilor sociale, inechitate reflectată de regimul juridic al tragerii la răspundere penală și pedepsele prevăzute de lege, precum și caracterul de „infracțiune hibridă și ambiguă”. Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.V. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 10137/4/2006 (nr. vechi 2298/2008) Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 februarie 2009.