ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată, Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 31 august 2006, reclamanta SC I.G. SRL, reprezentată de administrator judiciar A.G.E. IPURL, a chemat în judecată pe pârâta SC I.C.E.F.F.C.E. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i vândă imobilul situat în București, sector 2, compus din etaj I, hala de echipare plachete, cu parcarea aferenta, respectiv să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare liber de sarcini a imobilului descris mai sus, la prețul de 333.333,33 dolari S.U.A. Prin sentința comercială nr. 11700 din 18 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea, ca nefondată și a obligat reclamanta la plata sumei de 5.950 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că dreptul de preemțiune invocat de către reclamantă, stipulat în art. 6.5 din contractul de închiriere, ar fi putut fi exercitat doar pe perioada de valabilitate a convenției, nu însa și după încetarea acesteia, prin ajungere la termen. De asemenea, instanța de fond a mai constatat ca prevederile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 au în vedere doar societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, iar în speță, pârâta nu mai aparține acestei categorii, deoarece prin contractul din 30 decembrie 2004, A.V.A.S. a înstrăinat participațiile pe care le deținea, în numele statului, la aceasta societate, către un investitor privat.

În alta ordine de idei, Tribunalul a mai apreciat că drepturile prevăzute în favoarea reclamantei puteau fi exercitate doar în cazul în care aceasta și-ar fi îndeplinit cu buna-credință obligațiile contractuale. Or, prima instanță a constatat că reclamanta a înregistrat debite în plata chiriei, dar a și solicitat obligarea pârâtei să-i restituie contravaloarea îmbunătățirilor pe care le-a adus imobilului închiriat. Cum pârâta nu și-a manifestat intenția neechivoca de a vinde imobilul, instanța de fond a apreciat ca prevederile art. 6.5 din contract și cele ale art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 nu-și găsesc aplicarea, așa încât a respins acțiunea, ca nefondată și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, SC I.G. SRL, reprezentată de administratorul judiciar A.G.E. IPURL, a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii și al micșorării cuantumului onorariului de avocat. În ședința publică de la data de 14 februarie 2008, intimata a depus la dosar întâmpinare și un apel incident, al cărui obiect îl constituie, în mod expres, doar încheierea dată de prima instanță în ședința din Camera de Consiliu de la 8 martie 2007. Prin decizia comercială nr. 395 din 18 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, se admite excepția inadmisibilității apelului incident, se admite apelul principal, declarat de apelanta - reclamanta SC I.G.

SRL, este schimbată în parte sentința comercială nr. 11700 din 18 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 29432/3/2006, în sensul că: se admite excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material și se respinge acțiunea, constatând prescris dreptul la acțiune, în sens material. Prin aceeași decizie au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost respins, ca inadmisibil, apelul incident, declarat de către apelanta - parată SC I.C.E.F.F.C.E. SA, împotriva încheierii date în ședința din Camera de Consiliu de la data de 8 martie 2007 de către Tribunalul București, secția a VI-a comerciala. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere, în principal faptul că, la data de 25 octombrie 2000, prin adresă, apelanta - reclamantă a solicitat intimatei să-i vândă imobilul închiriat, invocând efectuarea investițiilor în cuantumul agreat de părți.

Din dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999, instanța a apreciat că rezulta că societatea intimată era obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 23 ianuarie 2001. În condițiile în care - așa cum releva probele dosarului - intimata nu și-a respectat această obligație, apelanta era pe deplin îndrituită ca, în ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul de 90 de zile, să acționeze pe intimată în justiție, fiindu-i născut dreptul de a cere, fie obligarea acesteia de a-i vinde imobilul închiriat, fie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta, nemulțumită fiind de faptul că instanța de apel nu a judecat fondul pretențiilor, ci a invocat din oficiu excepția prescripției pe care, în mod greșit a admis-o. Recurenta susține că termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la 1 septembrie 2003. Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar în fapt, a reluat susținerile formulate în cuprinsul concluziilor scrise din fața instanței de apel.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Recurenta critica decizia instanței de apel, pe care o consideră netemeinică și nelegală, apreciind că instanța în mod greșit a considerat că prin cererea introductivă ar fi solicitat în mod distinct atât obligarea pârâtei la îndeplinirea obligației de a vinde activul industrial, cât și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare pentru acest imobil.

Acest prim argument invocat de recurentă în susținerea cererii de recurs este întrutotul nefondat în condițiile în care instanța de apel reține în mod expres în considerentele hotărârii recurate faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței "ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i vândă imobilul situat în București (...), respectiv să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare liber de sarcini a imobilului descris mai sus, la prețul de 333.333,333 dolari S.U.A.". Obiectul cererii introductive reținut de instanța de apel este identic cu cel din petitul acțiunii formulate de recurenta-reclamanta, astfel ca în niciun caz nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că instanța de apel s-ar fi aflat în eroare cu privire la obiectul cererii introductive formulate de aceasta.

De asemenea, recurenta susține că această eroare a instanței asupra obiectului cererii introductive ar fi avut consecințe foarte importante asupra motivărilor următoare ale instanței de apel, fără a arăta însă concret în ce anume constau aceste consecințe. Dimpotrivă, pentru ca instanța să poată pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv, este absolut necesar și obligatoriu ca aceasta să constate în prealabil existența obligației de a vinde imobilul, în sarcina pârâtei, corelativ cu dreptul reclamantei la cumpărarea acestuia. Astfel, recurenta susține că indiferent de modul în care cererea ar fi fost formulată, chiar daca ar fi fost un singur capăt de cerere sau doua capete de cerere distincte, pentru ambele cereri termenul de prescripție ar fi fost de 3 ani și ar fi început să curgă din același moment.

Recurenta arată că instanța de apel a apreciat greșit că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă în cauză de la data începutului neîndeplinirii obligațiilor legale de către pârâtă și a desconsiderat argumentele invocate în sensul existenței unei obligații continue a pârâtei de a vinde activul pe toată durata contractului de închiriere încheiat între părți. De asemenea, aceasta susține că instanța de apel în mod greșit a constatat că termenul general de prescripție de 3 ani s-a împlinit, întrucât pârâta ar fi avut obligația continuă pe toata durata derulării contractului de închiriere și că pârâta, deși ar fi avut aceasta obligație în data de 31 august 2003 - data expirării contractului de închiriere, pârâta nu a îndeplinit-o, acesta constituind de fapt și motivul introducerii prezentei acțiuni.

Înalta Curte apreciază că instanța, investită cu soluționarea apelului, în mod perfect legal și corect a reținut că: societatea intimată era obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 23 ianuarie 2001. Legiuitorul a prevăzut expres termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de a solicita încheierea contractului, termen care începe să curgă de la data manifestării intenției de cumpărare de către persoana interesată, în prezenta cauză, de la data de 25 octombrie 2000, când recurenta a solicitat pârâtei să-i vândă imobilul închiriat.

Raționamentul avut în vedere de legiuitor la instituirea acestui text legal a fost acela de a acorda societății cu capital majoritar de stat posibilitatea ca înlăuntrul termenului de 90 de zile să-și execute de bună-voie obligația instituita prin lege în sarcina acesteia, urmând ca după trecerea acestui termen, în patrimoniul persoanei interesate să se nască dreptul de a solicita pe cale judecătorească încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului disponibil.

Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva: "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită". Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, daca înlăuntrul acestui termen de 90 de zile nu s-a perfectat contractul de vânzare - cumpărare, în ziua imediat următoare expirării acestuia, s-a născut dreptul recurentei de a se adresa instanței pentru a solicita fie obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare privind imobilul respectiv, fie pronunțarea unei hotărâri care să țină locul contractului de vânzare - cumpărare.

Or, așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, recurenta și-a manifestat intenția de a cumpăra imobilul printr-o cerere adresată pârâtei, în data de 25 octombrie 2000, moment de la care a început să curgă termenul de 90 de zile, acesta împlinindu-se în data de 23 ianuarie 2001. Dispozițiile legale prevăzute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, stabilesc în mod imperativ un termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, înlăuntrul căruia recurenta avea posibilitatea legală să-și valorifice acest drept pe cale judecătoreasca, născându-se dreptul material la acțiune în ceea ce privește obligarea în instanță a pârâtei la încheierea contractului, totuși aceasta a preferat să adopte o atitudine pasivă și să lase termenul de prescripție de 3 ani să treacă fără a efectua vreun act în acest sens.

La data de 23 ianuarie 2001, moment la care s-a născut dreptul de a cere instanței obligarea pârâtei de a vinde activul recurentei, se situează și începutul cursului prescripției extinctive de 3 ani. Susținerea recurentei în sensul că obligația pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv ar fi fost o obligație continua, care ar fi subzistat pe toata durata derulării contractului de închiriere, este doar parțial corespunzătoare realității. Într-adevar, după expirarea termenului de 90 de zile, în patrimoniul recurentei s-a născut dreptul de a solicita pe cale judecătoreasca obligarea pârâtei la încheierea contractului, drept care s-a prescris însă după 3 ani.

Astfel, dacă inițial în sarcina pârâtei exista obligația civila perfecta pentru a cărei executare recurenta avea posibilitatea de a obține sprijinul forței de constrângere a statului, după împlinirea termenului de prescripție aceasta s-a transformat într-o obligație naturală, recurenta fiind lipsită de dreptul la acțiune în sens material, ca efect al neexercitării acestuia în termenul de prescripție extinctivă. De asemenea, recurenta pretinde că abia la data încetării contractului de locațiune intervenit între părți, aceasta ar fi cunoscut faptul că pârâta nu și-ar îndeplini în mod amiabil obligația sa legală și doar în acest moment recurenta ar fi avut dreptul și interesul de a intenta o cerere împotriva pârâtei pentru a fi obligată la îndeplinirea obligației legale neîndeplinită de buna-voie.

Este evident că nu poate fi primită această susținere a recurentei, în sensul că momentul nașterii dreptului material la acțiune este momentul încetării contractului de locațiune, în condițiile în care Legea nr. 133/1999 prevede expres un termen în care părțile pot încheia contractul de vânzare - cumpărare a activului disponibil, după expirarea căruia se naște evident posibilitatea de a solicita pe cale judecătorească îndeplinirea acestei obligații. Așa cum reține și instanța de apel în considerentele deciziei pronunțate, termenul general de prescripție este de 3 ani și ar fi trebuit în mod firesc să se împlinească la data de 24 ianuarie 2004, daca nu ar fi intervenit vreun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției.

Înalta Curte, reține că pentru a putea beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999, condiția esențială era aceea că societatea căreia îi este adresată cererea pentru cumpărarea activului disponibil să fie societate cu capital majoritar de stat. Or, pârâta devenit societate cu capital integral privat prin contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 30 decembrie 2004, astfel că în această situație nu mai erau îndeplinite condițiile legale pentru vânzarea și respectiv cumpărarea imobilului respectiv. In acest context, prin Ordinul nr. 42/2003 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M. Of. al României nr. 295/5.05.2003 a fost instituită procedura de supraveghere financiară a pârâtei, până la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor.

Astfel, în perioada 5 mai 2003 (momentul publicării Ordinului anterior menționat) – 30 decembrie 2004 (momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare acțiuni), pârâta s-a aflat în procedura de supraveghere financiară, perioada pe durata căreia conform art. 16 din Legea nr. 137/2002, s-a suspendat orice termen de prescripție a acțiunilor împotriva societății comerciale supusa supravegherii financiare. Recurenta apreciază că instanța de apel în mod greșit a considerat că sfârșitul perioadei de suspendare a fost data de 30 decembrie 2004, data încheierii contractului de privatizare a pârâtei, întrucât acest contract ar fi fost ulterior anulat în instanța, astfel ca acesta ar fi lipsit de efecte juridice încă de la încheierea acestuia.

Și acest argument invocat de recurentă referitor la sfârșitul perioadei de suspendare este nefondat, iar afirmația privind anularea contractului de privatizare este necorespunzătoare realității. Decizia la care se referă recurenta și prin care aceasta pretinde că s-ar fi anulat contractul de rivatizare este decizia nr. 436 din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pronunțată în dosarul nr. 5825/2/2005. Prin această decizie în niciun caz nu s-a dispus anularea contractului de privatizare așa cum se susține, ci doar anularea procesului - verbal privind licitația din 15 aprilie 2004 și actele subsecvente acestuia, fără a include însă printre acestea și contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni.

Dovada acestor susțineri este chiar faptul că acest aspect a făcut obiectul unei cereri de lămurire a dispozitivului deciziei comerciale nr. 436 din 13 mai 2005, în soluționarea căreia instanța, prin încheierea din data de 5 octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 5825/2/2005, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1732 din 21 mai 2008, a stabilit expres ca prin decizia comercială nr. 436 din 13 mai 2005 nu s-a anulat și contractul de vânzare - cumpărare acțiuni nr. 97 din 30 decembrie 2004. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL prin administrator judiciar A.G.E. IPURL București împotriva deciziei comerciale nr. 395 din 18 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta - reclamantă la 5.355 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC I.C.E.F.F.C.E. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL București prin administrator judiciar A.G.E. IPURL București împotriva deciziei nr. 395 din 18 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta - reclamantă la 5.355 lei cheltuieli de judecată intimatei - pârâte. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 mai 2009.