ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată,

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 31 august 2006, reclamanta SC I.G.

SRL, reprezentată de administrator judiciar A.G.E. IPURL, a chemat în judecată

pe pârâta SC I.C.E.F.F.C.E. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care

o va pronunța, să oblige pârâta să-i vândă imobilul situat în București, sector

2, compus din etaj I, hala de echipare plachete, cu parcarea aferenta,

respectiv să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare

liber de sarcini a imobilului descris mai sus, la prețul de 333.333,33 dolari S.U.A.

Prin sentința comercială nr.

11700 din 18 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins acțiunea, ca nefondată și a obligat reclamanta la plata sumei de 5.950

lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că dreptul de preemțiune invocat de către

reclamantă, stipulat în art. 6.5 din contractul de închiriere, ar fi putut fi

exercitat doar pe perioada de valabilitate a convenției, nu însa și după

încetarea acesteia, prin ajungere la termen.

De asemenea, instanța de

fond a mai constatat ca prevederile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 au în vedere

doar societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației

publice locale este acționar majoritar, iar în speță, pârâta nu mai aparține

acestei categorii, deoarece prin contractul din 30 decembrie 2004, A.V.A.S. a

înstrăinat participațiile pe care le deținea, în numele statului, la aceasta societate,

către un investitor privat.

În alta ordine de idei,

Tribunalul a mai apreciat că drepturile prevăzute în favoarea reclamantei

puteau fi exercitate doar în cazul în care aceasta și-ar fi îndeplinit cu

buna-credință obligațiile contractuale. Or, prima instanță a constatat că

reclamanta a înregistrat debite în plata chiriei, dar a și solicitat obligarea

pârâtei să-i restituie contravaloarea îmbunătățirilor pe care le-a adus

imobilului închiriat.

Cum pârâta nu și-a

manifestat intenția neechivoca de a vinde imobilul, instanța de fond a apreciat

ca prevederile art. 6.5 din contract și cele ale art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997

nu-și găsesc aplicarea, așa încât a respins acțiunea, ca nefondată și, în

temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a

cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, SC

I.G. SRL, reprezentată de administratorul judiciar A.G.E. IPURL, a declarat

apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii și al

micșorării cuantumului onorariului de avocat.

În ședința publică de la

data de 14 februarie 2008, intimata a depus la dosar întâmpinare și un apel

incident, al cărui obiect îl constituie, în mod expres, doar încheierea dată de

prima instanță în ședința din Camera de Consiliu de la 8 martie 2007.

Prin decizia comercială nr. 395

din 18 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

se admite excepția inadmisibilității apelului incident, se admite apelul

principal, declarat de apelanta - reclamanta SC I.G. SRL, este schimbată în

parte sentința comercială nr. 11700 din 18 octombrie 2007 pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 29432/3/2006, în

sensul că: se admite excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material

și se respinge acțiunea, constatând prescris dreptul la acțiune, în sens

material. Prin aceeași decizie au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței atacate și a fost respins, ca inadmisibil, apelul incident, declarat

de către apelanta - parată SC I.C.E.F.F.C.E. SA, împotriva încheierii date în

ședința din Camera de Consiliu de la data de 8 martie 2007 de către Tribunalul

București, secția a VI-a comerciala.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a avut în vedere, în principal faptul că, la data de

25 octombrie 2000, prin adresă, apelanta - reclamantă a solicitat intimatei

să-i vândă imobilul închiriat, invocând efectuarea investițiilor în cuantumul

agreat de părți.

Din dispozițiile art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 133/1999, instanța a apreciat că rezulta că societatea

intimată era obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare în termen de

90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 23

ianuarie 2001.

În condițiile în care - așa

cum releva probele dosarului - intimata nu și-a respectat această obligație,

apelanta era pe deplin îndrituită ca, în ziua următoare celei în care s-a

împlinit termenul de 90 de zile, să acționeze pe intimată în justiție, fiindu-i

născut dreptul de a cere, fie obligarea acesteia de a-i vinde imobilul

închiriat, fie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de

vânzare - cumpărare.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs reclamanta, nemulțumită fiind de faptul că instanța de apel nu

a judecat fondul pretențiilor, ci a invocat din oficiu excepția prescripției pe

care, în mod greșit a admis-o. Recurenta susține că termenul de prescripție

este de 3 ani și începe să curgă de la 1 septembrie 2003.

Recurenta a invocat

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar în fapt, a reluat susținerile

formulate în cuprinsul concluziilor scrise din fața instanței de apel.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru

următoarele considerente:

Recurenta critica decizia instanței

de apel, pe care o consideră netemeinică și nelegală, apreciind că instanța în

mod greșit a considerat că prin cererea introductivă ar fi solicitat în mod

distinct atât obligarea pârâtei la îndeplinirea obligației de a vinde activul

industrial, cât și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de

vânzare - cumpărare pentru acest imobil.

Acest prim argument invocat

de recurentă în susținerea cererii de recurs este întrutotul nefondat în

condițiile în care instanța de apel reține în mod expres în considerentele

hotărârii recurate faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a

solicitat instanței "ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige

pârâta să-i vândă imobilul situat în București (...), respectiv să pronunțe o

hotărâre care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare liber de sarcini a

imobilului descris mai sus, la prețul de 333.333,333 dolari S.U.A.".

Obiectul cererii

introductive reținut de instanța de apel este identic cu cel din petitul

acțiunii formulate de recurenta-reclamanta, astfel ca în niciun caz nu poate fi

primită susținerea recurentei în sensul că instanța de apel s-ar fi aflat în

eroare cu privire la obiectul cererii introductive formulate de aceasta.

De asemenea, recurenta

susține că această eroare a instanței asupra obiectului cererii introductive ar

fi avut consecințe foarte importante asupra motivărilor următoare ale instanței

de apel, fără a arăta însă concret în ce anume constau aceste consecințe.

Dimpotrivă, pentru ca

instanța să poată pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de

vânzare-cumpărare a imobilului respectiv, este absolut necesar și obligatoriu

ca aceasta să constate în prealabil existența obligației de a vinde imobilul,

în sarcina pârâtei, corelativ cu dreptul reclamantei la cumpărarea acestuia.

Astfel, recurenta susține că

indiferent de modul în care cererea ar fi fost formulată, chiar daca ar fi fost

un singur capăt de cerere sau doua capete de cerere distincte, pentru ambele

cereri termenul de prescripție ar fi fost de 3 ani și ar fi început să curgă

din același moment.

Recurenta arată că instanța

de apel a apreciat greșit că termenul de prescripție de 3 ani a început să

curgă în cauză de la data începutului neîndeplinirii obligațiilor legale de

către pârâtă și a desconsiderat argumentele invocate în sensul existenței unei

obligații continue a pârâtei de a vinde activul pe toată durata contractului de

închiriere încheiat între părți.

De asemenea, aceasta susține

că instanța de apel în mod greșit a constatat că termenul general de

prescripție de 3 ani s-a împlinit, întrucât pârâta ar fi avut obligația

continuă pe toata durata derulării contractului de închiriere și că pârâta,

deși ar fi avut aceasta obligație în data de 31 august 2003 - data expirării

contractului de închiriere, pârâta nu a îndeplinit-o, acesta constituind de

fapt și motivul introducerii prezentei acțiuni.

Înalta Curte apreciază că

instanța, investită cu soluționarea apelului, în mod perfect legal și corect a

reținut că: societatea intimată era obligată să încheie contractul de vânzare -

cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel

mai târziu la data de 23 ianuarie 2001.

Legiuitorul a prevăzut

expres termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de a solicita

încheierea contractului, termen care începe să curgă de la data manifestării

intenției de cumpărare de către persoana interesată, în prezenta cauză, de la

data de 25 octombrie 2000, când recurenta a solicitat pârâtei să-i vândă

imobilul închiriat.

Raționamentul avut în vedere

de legiuitor la instituirea acestui text legal a fost acela de a acorda

societății cu capital majoritar de stat posibilitatea ca înlăuntrul termenului

de 90 de zile să-și execute de bună-voie obligația instituita prin lege în

sarcina acesteia, urmând ca după trecerea acestui termen, în patrimoniul

persoanei interesate să se nască dreptul de a solicita pe cale judecătorească

încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului disponibil.

Conform art. 7 din Decretul nr.

167/1958 privind prescripția extinctiva: "Prescripția începe să curgă de

la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea

silită".

Așa cum în mod corect a

reținut și instanța de apel, daca înlăuntrul acestui termen de 90 de zile nu

s-a perfectat contractul de vânzare - cumpărare, în ziua imediat următoare

expirării acestuia, s-a născut dreptul recurentei de a se adresa instanței

pentru a solicita fie obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare -

cumpărare privind imobilul respectiv, fie pronunțarea unei hotărâri care să

țină locul contractului de vânzare - cumpărare.

Or, așa cum rezultă din

actele depuse la dosarul cauzei, recurenta și-a manifestat intenția de a

cumpăra imobilul printr-o cerere adresată pârâtei, în data de 25 octombrie 2000,

moment de la care a început să curgă termenul de 90 de zile, acesta

împlinindu-se în data de 23 ianuarie 2001.

Dispozițiile legale

prevăzute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea

întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor

mici și mijlocii, stabilesc în mod imperativ un termen de 90 de zile de la data

depunerii cererilor de către persoanele interesate, înlăuntrul căruia recurenta

avea posibilitatea legală să-și valorifice acest drept pe cale judecătoreasca,

născându-se dreptul material la acțiune în ceea ce privește obligarea în

instanță a pârâtei la încheierea contractului, totuși aceasta a preferat să

adopte o atitudine pasivă și să lase termenul de prescripție de 3 ani să treacă

fără a efectua vreun act în acest sens.

La data de 23 ianuarie 2001,

moment la care s-a născut dreptul de a cere instanței obligarea pârâtei de a

vinde activul recurentei, se situează și începutul cursului prescripției

extinctive de 3 ani.

Susținerea recurentei în

sensul că obligația pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare a

imobilului respectiv ar fi fost o obligație continua, care ar fi subzistat pe

toata durata derulării contractului de închiriere, este doar parțial

corespunzătoare realității.

Într-adevar, după expirarea

termenului de 90 de zile, în patrimoniul recurentei s-a născut dreptul de a

solicita pe cale judecătoreasca obligarea pârâtei la încheierea contractului,

drept care s-a prescris însă după 3 ani.

Astfel, dacă inițial în

sarcina pârâtei exista obligația civila perfecta pentru a cărei executare

recurenta avea posibilitatea de a obține sprijinul forței de constrângere a

statului, după împlinirea termenului de prescripție aceasta s-a transformat

într-o obligație naturală, recurenta fiind lipsită de dreptul la acțiune în

sens material, ca efect al neexercitării acestuia în termenul de prescripție

extinctivă.

De asemenea, recurenta

pretinde că abia la data încetării contractului de locațiune intervenit între

părți, aceasta ar fi cunoscut faptul că pârâta nu și-ar îndeplini în mod

amiabil obligația sa legală și doar în acest moment recurenta ar fi avut

dreptul și interesul de a intenta o cerere împotriva pârâtei pentru a fi

obligată la îndeplinirea obligației legale neîndeplinită de buna-voie.

Este evident că nu poate fi

primită această susținere a recurentei, în sensul că momentul nașterii

dreptului material la acțiune este momentul încetării contractului de

locațiune, în condițiile în care Legea nr. 133/1999 prevede expres un termen în

care părțile pot încheia contractul de vânzare - cumpărare a activului

disponibil, după expirarea căruia se naște evident posibilitatea de a solicita

pe cale judecătorească îndeplinirea acestei obligații.

Așa cum reține și instanța

de apel în considerentele deciziei pronunțate, termenul general de prescripție

este de 3 ani și ar fi trebuit în mod firesc să se împlinească la data de 24

ianuarie 2004, daca nu ar fi intervenit vreun caz de întrerupere sau de suspendare

a cursului prescripției.

Înalta Curte, reține că

pentru a putea beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999,

condiția esențială era aceea că societatea căreia îi este adresată cererea

pentru cumpărarea activului disponibil să fie societate cu capital majoritar de

stat.

Or, pârâta devenit societate

cu capital integral privat prin contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 30

decembrie 2004, astfel că în această situație nu mai erau îndeplinite

condițiile legale pentru vânzarea și respectiv cumpărarea imobilului respectiv.

In acest context, prin

Ordinul nr. 42/2003 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M. Of. al României nr.

295/5.05.2003 a fost instituită procedura de supraveghere financiară a pârâtei,

până la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor.

Astfel, în perioada 5 mai

2003 (momentul publicării Ordinului anterior menționat) – 30 decembrie 2004

(momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare acțiuni), pârâta s-a

aflat în procedura de supraveghere financiară, perioada pe durata căreia

conform art. 16 din Legea nr. 137/2002, s-a suspendat orice termen de

prescripție a acțiunilor împotriva societății comerciale supusa supravegherii

financiare.

Recurenta apreciază că

instanța de apel în mod greșit a considerat că sfârșitul perioadei de

suspendare a fost data de 30 decembrie 2004, data încheierii contractului de

privatizare a pârâtei, întrucât acest contract ar fi fost ulterior anulat în

instanța, astfel ca acesta ar fi lipsit de efecte juridice încă de la

încheierea acestuia.

Și acest argument invocat de

recurentă referitor la sfârșitul perioadei de suspendare este nefondat, iar

afirmația privind anularea contractului de privatizare este necorespunzătoare

realității.

Decizia la care se referă

recurenta și prin care aceasta pretinde că s-ar fi anulat contractul de

rivatizare este decizia nr. 436 din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, pronunțată în dosarul nr. 5825/2/2005.

Prin această decizie în

niciun caz nu s-a dispus anularea contractului de privatizare așa cum se

susține, ci doar anularea procesului - verbal privind licitația din 15 aprilie

2004 și actele subsecvente acestuia, fără a include însă printre acestea și

contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni.

Dovada acestor susțineri

este chiar faptul că acest aspect a făcut obiectul unei cereri de lămurire a

dispozitivului deciziei comerciale nr. 436 din 13 mai 2005, în soluționarea

căreia instanța, prin încheierea din data de 5 octombrie 2007 pronunțată în

dosarul nr. 5825/2/2005, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1732 din 21 mai

2008, a stabilit expres ca prin decizia comercială nr. 436 din 13 mai 2005 nu

s-a anulat și contractul de vânzare - cumpărare acțiuni nr. 97 din 30 decembrie

2004.

Pentru considerentele de

fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ. se va

respinge recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL prin administrator

judiciar A.G.E. IPURL București împotriva deciziei comerciale nr. 395 din 18

septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274

C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta - reclamantă la 5.355 lei

cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC I.C.E.F.F.C.E. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC I.G. SRL București prin administrator judiciar A.G.E. IPURL

București împotriva deciziei nr. 395 din 18 septembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta -

reclamantă la 5.355 lei cheltuieli de judecată intimatei - pârâte.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 13 mai 2009.