ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1251/2009

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului rezultă următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 11

iulie 2008 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta P.A. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, anularea Hotărârii nr. 408 din 13

iunie 2006 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască dreptul de a

benefica de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, acțiune în motivarea

căreia, a susținut pe de o parte că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a

fost pronunțată de o comisie formată din 4 membri, dat a fost semnată doar de 3

dintre aceștia, fiind din acest motiv anulabilă, iar pe de altă parte, că deși

a depus declarațiile mai multor martori care la rândul lor, sunt beneficiari ai

Legii nr. 189/2000, din cuprinsul cărora

rezultă

calitatea sa de refugiat, cererea i-a fost respinsă nejustificat.

Prin sentința civilă

nr. 171/CA/2008 din 10 octombrie 2008, Curtea de Apel Oradea a admis cererea

reclamantei P.A., a anulat hotărârea nr. 408 din 13 iunie 2008 emisă de pârâta

Casa Județeană de Pensii Satul Mare și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască

reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, începând cu data de

1 iunie 2008.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de

fond a reținut că din probele

administrate în cauză rezultă că,

reclamanta născută la data de 29 mai 1940, avea circa 4 luni la data refugiului

părinților săi, și că începând cu data nașterii sale, a împărtășit întru-totul

situația părinților săi refugiați.

Susținerile pârâtei

privitoare la insuficiența probelor cu care reclamanta a

înțeles să-și susțină cererea au fost respinse de

către instanța de fond în raport cu posibilitatea recunoscută de legiuitor ca

dovada situațiilor prevăzute de art. 1 din

Legea nr. 189/2000 să fie

făcută cu orice mijloc de probă prevăzut de lege. Față de nelegalitatea pe fond

a hotărârii atacate, instanța a constatat că nu se mai impune analiza

nelegalității acesteia și din perspectiva criticii reclamantei privind numărul

de membri care au adoptat-o.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de

Pensii Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, se

susține că reclamanta nu este îndreptățită să beneficieze de statutul de

strămutat în condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, deoarece aceasta nu a

făcut dovada unei persecuții etnice care să fi avut drept consecință

strămutarea sa într-o altă localitate. Cât privește declarațiile autentice ale

celor

doi martori, recurenta-pârâtă arată că

legea permite ca dovada să se facă cu orice mijloc de probă, doar cu titlu de

excepție, respectiv doar în cazul în care această

probă nu se poate face

cu înscrisuri oficiale. Din acest motiv, consideră că întrucât, din adresa

Direcției Județene Satu-Mare a Arhivelor Naționale, rezultă că nici petenta,

nici tatăl acesteia P.I. nu figurează în evidențele lor, probarea cererii

exclusiv prin declarații de martor, este în mod evident insuficientă.

Examinându-se

sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în

cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că

recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată

prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de

prevederile ordonanței persoana, cetățean român care în perioada regimurilor

instaurate începând cu 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945 a avut de

suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind

și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. l lit. c)].

Din probele

administrate în cauză, rezultă că reclamanta este fiica numiților P.I. și I.P.,

care în urma Dictatului de la Viena din 1940, au

fost forțați, din motive de persecuție etnică, de către autoritățile

locale maghiare,

ca împreună cu copiii lor, să-și părăsească localitatea

de domiciliu, Copalnic Mănăștur, și să-i stabilească domiciliul în localitatea

Cavnic, jud. Maramureș. Reclamanta, ce era născută la data refugiului familiei

sale, în mod firesc a împărtășit aceleași suferințe, suportând aceleași

consecințe nefavorabile și prejudicii ca și familia sa.

Curtea nu poate lua în considerare motivele de

recurs, privind insuficienta

dovedire de către intimata-reclamantă a

cererii sale, aceasta întrucât, așa cum rezultă din actele dosarului,

reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită să

beneficieze de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în condițiile legii.

Potrivit dispozițiilor art. 6

1

din O.G.

nr. 105/1999, astfel

cum a fost aceasta aprobată prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și

completările ulterioare,

dovedirea calității de beneficiar al acestei legi, se face de

către

persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege.

Față de aceste dispoziții, faptul că

reclamanta nu a reușit să-și susțină cererea și pe acte oficiale eliberate de

organele competente, nu prezintă relevanță, atâta timp cât din restul

probatoriului administrat (declarații de martori, acte de stare civilă,

hotărârea nr. 13681/2008 de recunoaștere a calității de refugiat din motive

etnice, unui alt membru al familiei sale, respectiv fratelui său, ș.a.) rezultă

fără dubiu temeinicia susținerilor și pretențiilor sale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat de

Casa de Pensii Satu-Mare, împotriva

sentinței

civile nr. 171/CA/2008 din 10 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea,

secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

martie 2009.

Irevocabilă.