ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1251/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 11 iulie 2008 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, anularea Hotărârii nr. 408 din 13 iunie 2006 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască dreptul de a benefica de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, acțiune în motivarea căreia, a susținut pe de o parte că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată de o comisie formată din 4 membri, dat a fost semnată doar de 3 dintre aceștia, fiind din acest motiv anulabilă, iar pe de altă parte, că deși a depus declarațiile mai multor martori care la rândul lor, sunt beneficiari ai Legii nr. 189/2000, din cuprinsul cărora rezultă calitatea sa de refugiat, cererea i-a fost respinsă nejustificat.

Prin sentința civilă nr. 171/CA/2008 din 10 octombrie 2008, Curtea de Apel Oradea a admis cererea reclamantei P.A., a anulat hotărârea nr. 408 din 13 iunie 2008 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Satul Mare și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, începând cu data de 1 iunie 2008. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că, reclamanta născută la data de 29 mai 1940, avea circa 4 luni la data refugiului părinților săi, și că începând cu data nașterii sale, a împărtășit întru-totul situația părinților săi refugiați. Susținerile pârâtei privitoare la insuficiența probelor cu care reclamanta a înțeles să-și susțină cererea au fost respinse de către instanța de fond în raport cu posibilitatea recunoscută de legiuitor ca dovada situațiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000 să fie făcută cu orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Față de nelegalitatea pe fond a hotărârii atacate, instanța a constatat că nu se mai impune analiza nelegalității acesteia și din perspectiva criticii reclamantei privind numărul de membri care au adoptat-o. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, se susține că reclamanta nu este îndreptățită să beneficieze de statutul de strămutat în condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, deoarece aceasta nu a făcut dovada unei persecuții etnice care să fi avut drept consecință strămutarea sa într-o altă localitate. Cât privește declarațiile autentice ale celor doi martori, recurenta-pârâtă arată că legea permite ca dovada să se facă cu orice mijloc de probă, doar cu titlu de excepție, respectiv doar în cazul în care această probă nu se poate face cu înscrisuri oficiale.

Din acest motiv, consideră că întrucât, din adresa Direcției Județene Satu-Mare a Arhivelor Naționale, rezultă că nici petenta, nici tatăl acesteia P.I. nu figurează în evidențele lor, probarea cererii exclusiv prin declarații de martor, este în mod evident insuficientă. Examinându-se sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român care în perioada regimurilor instaurate începând cu 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. l lit. c)]. Din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta este fiica numiților P.I. și I.P., care în urma Dictatului de la Viena din 1940, au fost forțați, din motive de persecuție etnică, de către autoritățile locale maghiare, ca împreună cu copiii lor, să-și părăsească localitatea de domiciliu, Copalnic Mănăștur, și să-i stabilească domiciliul în localitatea Cavnic, jud. Maramureș.

Reclamanta, ce era născută la data refugiului familiei sale, în mod firesc a împărtășit aceleași suferințe, suportând aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii ca și familia sa. Curtea nu poate lua în considerare motivele de recurs, privind insuficienta dovedire de către intimata-reclamantă a cererii sale, aceasta întrucât, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în condițiile legii. Potrivit dispozițiilor art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost aceasta aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, dovedirea calității de beneficiar al acestei legi, se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Față de aceste dispoziții, faptul că reclamanta nu a reușit să-și susțină cererea și pe acte oficiale eliberate de organele competente, nu prezintă relevanță, atâta timp cât din restul probatoriului administrat (declarații de martori, acte de stare civilă, hotărârea nr. 13681/2008 de recunoaștere a calității de refugiat din motive etnice, unui alt membru al familiei sale, respectiv fratelui său, ș.a.) rezultă fără dubiu temeinicia susținerilor și pretențiilor sale. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii Satu-Mare, împotriva sentinței civile nr. 171/CA/2008 din 10 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2009. Irevocabilă.