ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2008/2008

Asupra recursului de față;

Din examinare lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC E.I.E. SRL București a chemat în judecată SC O. SA și a

solicitat ca prin sentința care se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata

sumei de 295.083 lei reprezentând contravaloare prestații servicii pentru

realizarea exportului încasate de la partenerul extern, facturate de reclamantă

și neachitate de pârâtă la care s-a adăugat dobânda calculată, conform O.G. nr.

9/2000, de la data facturării.

Litigiul a fost soluționat prin sentința nr. 9088

pronunțată la data de 30 iunie 2004 prin care Tribunalul București a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile cuprinse în

facturile din 2000. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea precizată

pentru pretențiile privind restul facturilor.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut că s-au stabilit raporturi juridice între reclamantă și firma

C.V.C. Franța, beneficiara mărfurilor, prin care s-a încredințat fabricarea de

produse finite (încălțăminte) și semifinite (fețe) la SC O. SA. Protocolul

încheiat între reclamantă și partenerul extern a fost însușit de pârâta SC O.

SA care s-a angajat la realizarea producției în condițiile stabilite prin protocol.

S-a reținut în continuare că în baza protocolului astfel însușit de SC O. SA,

între părțile în proces s-a încheiat contract de comision prin care pârâta a

împuternicit-o pe comisionară să vândă la export în nume propriu și pe seama

comitentei încălțăminte în condițiile convenite de comun acord urmând ca pentru

aceste servicii să încaseze comision.

Pe parcursul derulării contractului s-a convenit

ca SC O. SA să realizeze doar manopera, iar materiile prime să fie livrate

direct de partenerul extern fabricii producătoare care la rândul său s-a

obligat să realizeze exportul de produse finite și să încaseze valuta de la

beneficiarul mărfii C.V.C. Franța.

Întrucât pârâta a încasat prețul total iar

diferența dintre acesta și prețul ex-works nu a fost achitată reclamantei pe

baza facturilor emise de aceasta, prin acțiune s-a solicitat suma arătată în

petitul cererii formulate de reclamantă.

Pornind de la situația de fapt redată

sintetic mai sus, instanța de fond a analizat apărarea pârâtei și probele

administrate în cauză și a reținut că două facturi emise în anul 2000 au intrat

sub incidența termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu referire la fondul litigiului care privește celelalte facturi, prima instanță

a apreciat că sumele pretinse nu sunt exigibile și că reclamanta nu a dovedit că

sumele au devenit scadente din moment ce scadența se stabilește în funcție de

data încasării de la extern a contravalorii facturilor pentru marfa livrată,

respectiv în 3 zile de la acest moment. Tribunalul a mai observat că reclamanta

nu a dovedit faptul că plățile au fost făcute de partenerul extern în timp ce pârâta

a dovedit că produsele exportate au fost returnate de firma străină pentru

motivul că nu corespundeau cerințelor de calitate.

Sentința a fost apelată de reclamanta SC

E.I.E. SRL, care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate atât în ce

privește admiterea excepției prescripției extinctive pentru două dintre facturile

în litigiu cât și asupra dezlegărilor care vizează fondul litigiului. Apelanta a

arătat că instanța de fond nu a ținut seama de addendumul la contractul de

comision din 1998 prin care a fost modificată clauza VI. Potrivit acestei clauze

fabrica producătoare trebuia să achite reclamantei diferența dintre prețul

extern încasat de SC O. SA de la firma C.V.C. Franța și prețul ex-works, care i

se cuvenea. A mai arătat reclamanta apelantă că diferența astfel stabilită i se

cuvenea pentru plata serviciilor prestate în scopul realizării operațiunilor.

Apelanta a considerat că refuzul de plată

practicat de pârâtă pentru un număr de 14 facturi pe care le-a emis este

nejustificat, că plățile erau scadente și că returnarea mărfii nu justifică

neplata prestațiilor și a comisionului. A fost criticată de către apelantă și

neobservarea adresei prin care la data de 2 noiembrie 2001, pârâta a confirmat

valabilitatea addendumului la contractul de comision, cât și a faxului emis din

24 octombrie 2000 prin care s-a comunicat numărul ordinului de plată pentru

încasarea de la extern a sumei cuprinsă într-un număr de 8 facturi externe care

vizează perioada 25 august 2000 - 6 octombrie 2000. În ce privește factura,

apelanta a precizat că suma cuprinsă cu aceasta a fost încasată de la extern la

data de 18 octombrie 2000 astfel că, prin introducerea acțiunii la data de 10

octombrie 2003 nu a fost depășit termenul de prescripție de 3 ani. În

continuare a explicat modalitate de plată a pretențiilor solicitate conform

facturii și a arătat că termenul de prescripție nu era împlinit la data

introducerii acțiunii întrucât s-a solicitat un rest de plată din totalul

facturii.

În fața instanței de apel au fost completate probele

cu o expertiză de specialitate, iar după reanalizarea situației de fapt prin Decizia

nr. 424 din 5 octombrie 2007 a fost admis apelul reclamantei SC E.I.E. SRL, iar

sentința fondului a fost modificată în sensul admiterii acțiunii și a obligării

pârâtei la plata sumei de 44.771,32 euro reprezentând comision și la 16.737,61

euro reprezentând dobânzi calculate până la 1 septembrie 2007 cu cheltuieli de

judecată în sumă de 19.180 lei.

Pentru a decide astfel instanța de apel a

constatat că nu operează prescripția extinctivă în cazul facturilor reținute de

prima instanță, că pârâta a încasat integral facturile de export astfel că facturile

de comision emise de apelanta reclamantă au devenit exigibile la 3 zile de la

data încasării. Pentru obligarea la plata comisionului și a dobânzilor a fost

avut în vedere cuantumul sumelor determinate de expertiză. În fine, sumele

datorate au fost analizate în contextul contractului de comision și a

addendumului la acesta, urmărindu-se modul cum s-au emis facturile, cantitățile

de marfă livrate, încasarea de la extern a sumelor datorate de firma C.V.C.

Franța, cât și modalitatea de rezolvare a livrărilor necorespunzătoare

calitativ.

Împotriva Deciziei nr. 424/2007 pronunțată de

Curtea de Apel București a declarat recurs, pârâta SC O. SA pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta SC

O. SA a susținut că s-au aplicat greșit dispozițiile legale privind prescripția

extinctivă cu referire la facturi. În ce privește prima factură a arătat că

instanța de apel nu a fost investită cu verificarea prescripției privind

creanța din acea factură și cu toate acestea a înlăturat prevederile art. 3 din

Decretul nr. 167/1958. Pentru cea de-a doua factură, instanța de apel, în opinia

recurentei, nu a avut în vedere dispozițiile art. 2 lit. c) din contractul de

comision din care s-ar fi observat că reclamanta era cea care trebuia să

asigure încasarea contravalorii facturilor la termenul stabilit în contractul extern,

dar nu mai târziu de 25 de zile de la livrare. Întrucât factura s-a încasat la

data de 18 octombrie 2000, peste termenul de 25 zile, potrivit recurentei,

culpa îi aparține intimatei.

Printr-o altă critică s-a invocat aprecierea

greșită asupra datei scadenței plății comisionului. Dreptul de creanță pentru

această plată, a susținut în continuare recurenta, se naște la data repatrierii

valutei. În conformitate cu acest raționament, recurenta a susținut că pentru

un număr de șapte facturi partenerul extern nu a făcut plata contravalorii

mărfurilor iar acest lucru rezultă și din confirmarea intimatei dar și din

procesul - verbal încheiat la data de 28 februarie 2002 de către inspectorii D.C.F.

din cadrul D.G.F.P. Bihor care au constatat că până la data efectuării controlului

SC O. SA nu a repatriat suma de 402.025,39 FRF, motiv care a dus la aplicarea

unei amenzi fiscale.

O altă critică, pe care recurenta a

considerat-o eroare de judecată comisă de instanța de apel, vizează

neverificarea apărării privind culpa intimatei constând în neîndeplinirea obligației

de repatriere a valutei. De asemenea a criticat soluția și pentru faptul că nu

a analizat excepția nulității addendumului la contractul de comision precum și

a listei de prețuri care nefiind semnate de administratorul judiciar nu aveau

nicio eficiență juridică. Excepția de neexecutare a contractului de comision a

fost invocată în apărare, a susținut autoarea, tocmai pentru a se observa că

intimatei îi revenea obligația să asigure contracte pentru comenzi la export

pentru produsele sale, să-i comunice rezultatele și să răspundă pentru

încasarea facturilor la termen. Prin ultima susținere recurenta s-a referit la semnificația

repatrierii valutei, care în opinia sa constituie o denunțare unilaterală a

contractului de către partenerul care înapoiază prestația constituind practic o

repunere a părților în situația anterioară.

Pentru toate aceste argumente a solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului.

Intimata prin concluziile scrise, susținute

și în ședință, a solicitat să se respingă recursul ca nefondat. În privința

prescripției dreptului la acțiune a susținut că în apel s-au formulat critici

cu referire la ambele facturi pentru care a fost reținută de către prima

instanță excepția prescripției. Pe fond, a arătat că în calitate de

comisionară, și-a îndeplinit obligațiile care-i reveneau, că recurenta a fost parte

în contractul extern de prelucrare a încălțămintei în sistem lohn și a negociat

direct cu firma franceză clauzele referitoare la modalitatea de soluționare a

livrărilor necorepunzătoare calitativ.

Pentru astfel de situații recurenta a fost de

acord cu preluarea unei cantități de încălțăminte pentru a compensa facturile externe

neplătite de beneficiarul extern.

Recursul este nefondat.

este aceea că pentru susținerea recursului au fost invocate motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a argumentat

și dezvoltat distinct așa cum dispune de altfel art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

Astfel, în ce privește motivul prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta s-a rezumat la enunțul motivului respectiv

afirmând că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că

aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii. În același mod s-a procedat

și în cazul pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. care de asemenea au rămas la

nivel de enunț fără nicio dezvoltare în fapt și în drept din care să rezulte în

ce constă denaturarea actului juridic dedus judecății sau în ce constă

aplicarea greșită a legii.

Promovând o cale de atac extraordinară îi

revenea recurentei obligația să respecte normele procedurale care reglementează

condițiile susținerii recursului, nefiind suficient să fie afirmate aspecte ale

judecății din apel care nu au fost însușite. Având în vedere că recursul își

propune să analizeze legalitatea soluției din apel fără să provoace o examinare

a chestiunilor de netemeinicie, Înalta Curte va lua în examinare numai critica

de nelegalitate care poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., care se referă la prescripția extinctivă în cazul creanțelor

cuprinse în facturi.

art.

3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având

obiect patrimonial se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani

stabilit de lege. Din perspectiva acestor reglementări este de reținut că

ambele facturi au fost examinate în apel sub aspectul momentului nașterii

dreptului de a pretinde sumele cuprinse în conținutul lor. Facturile în cauză

s-au încasat de la extern la data de 18 octombrie 2000 și respectiv 6 decembrie

2000 astfel că promovarea acțiunii la data de 10 octombrie 2003, respectă termenul

de prescripție mai sus arătat. Pentru examinarea termenului de prescripție au

fost avute în vedere și prevederile addendumului la contract prin care s-a stabilit

ca plata să se efectueze de către comitentă în 3 zile de la încasarea valutei.

Cu privire la dreptul de a pretinde plata sumelor cuprinse în cele două facturi

mai este de reținut că dispozițiile art. 2 lit. c) din contractul de comision

nu sunt de natură să înlăture această obligație întrucât depășirea termenului

de 25 zile socotit de la data livrării poate să atragă în cazuri justificate

sancțiunea pentru întârziere și nu neplata sumelor datorate sau exonerarea de

plată în sensul evocat în alți termeni de recurentă.

Așadar critica este nefondată și va fi

respinsă.

scadența unui număr de șapte facturi nu pot fi examinate în această cale de

atac întrucât nu constituie susțineri în sprijinul vreunui motiv de

nelegalitate. Aceste chestiuni au fost examinate în apel, cale de atac

devolutivă, prin care s-au reluat în raport de probele administrate și

completate cu o expertiză de specialitate, chestiunile de fond criticate care

țineau de scadența plăților.

Aceste critici nu se încadrează în motivele

invocate și datorită faptului că nu s-a arătat care sunt dispozițiile legale încălcate

care ar putea atrage nelegalitatea soluției anterior pronunțate. Argumentarea

pe fond a acestor critici nu poate atrage examinarea nici sub aspectul pct. 7

și 8 din art. 304 C. proc. civ. întrucât soluția din apel nu se sprijină pe

motive contradictorii sau străine de natura pricinii și nici nu este rezultatul

interpretării greșite a actului dedus judecății.

Sub aspectul raporturilor juridice dintre

părți s-a reținut corect prin decizia recurată (în alți termeni) că acestea

s-au structurat pe contractul de comision și addendumul la contract, semnat și

însușit prin executare și acceptarea listei de prețuri de către recurentă în

baza cărora s-au dispus plățile efectuate în perioada aprilie – octombrie 2000.

În ce privește apărările care s-au formulat în fața instanțelor anterioare

printre care și excepția de neexecutare la care s-a referit recurenta, Curtea

va reține că aceste susțineri vizează chestiuni de fond de netemeinicie, care

nu antrenează controlul de nelegalitate prin prisma celor trei motive de recurs

invocate.

motivelor de recurs cu referire la denunțarea unilaterală a contractului de

către partenerul extern vor fi reținute ca o interpretare proprie a recurentei

a protocolului din 16 noiembrie 2000, care este străină înțelegerii pe care a

acceptat-o pentru rezolvare amiabilă a livrărilor necorespunzătoare calitativ.

Această rezolvare convenită de firma franceză și recurentă nu înlătură

obligațiile de plată a comisionului pentru serviciile prestate care se reflectă

în facturile emise pentru loturile respective de marfă.

În consecință, față de cele ce preced, conform

art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC O. SA Oradea împotriva Deciziei comerciale nr. 424 din 5 octombrie 2007

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  6

iunie 2008.