ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1848/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Cluj sub nr. 1812/117/2007, la data de 10 aprilie 2007,

reclamanții I.I. și I.E. au chemat în judecată pârâtul Consiliul local al

comunei Palatca solicitând anularea hotărârii nr. 16 adoptată de acesta la 12

februarie 2007.

În motivare s-a arătat că, prin actul

atacat s-a dispus evacuarea reclamanților din locuința proprietatea Statului

Român, situată în comuna Palatca, județul Cluj act care a fost emis cu

încălcarea prevederilor art. 3, art. 4 din Legea nr. 215/2001.

În condițiile în care imobilul în litigiu

a fost închiriat reclamanților încă din anul 1968, ca locuință de serviciu,

dispoziția de evacuare apare ca fiind abuzivă, aceștia fiind îndreptățiți la cumpărarea

locuinței, conform Legii nr. 85/1992 și a Decretului-lege nr. 61/1990.

La data de 12 iulie 2007 reclamanții au

înregistrat la dosarul cauzei un înscris prin care au arătat că înțeleg să

invoce excepția de nelegalitate a H.G. nr. 969/2002, întrucât acest act

normativ a inclus în domeniul public al comunei și un imobil care aparține

domeniului privat al unității administrativ teritoriale și este locuință de

serviciu.

Instanța de fond a sesizat la data de 14

septembrie 2007, Curtea de Apel Cluj pentru soluționarea excepției de nelegalitate

invocată.

Prin sentința nr. 223 din 20 februarie 2008,

Curtea de Apel Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția de nelegalitate a H.G. nr. 969/2002 invocată de recurenți în

contradictoriu cu pârâtul consiliul local al comunei Palatca, emitent fiind

Guvernul României, Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Pentru a hotărî astfel instanța

competentă a reținut că nu poate fi susținută nelegalitatea H.G. nr. 969/2002

în condițiile în care, la adoptarea actului au fost respectate prevederile

invocate de către reclamanți și întrucât nu există nici o dovadă a faptului că

o parte din imobilul în litigiu ar fi fost locuință de serviciu, făcând parte

din domeniul privat al comunei, nu era necesară parcurgerea procedurii

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Bunurile menționate în anexa acestui act

administrativ la pct. III devin proprietate publică a unității administrativ

teritoriale în ipoteza în care figurează în evidențele și inventarele întocmite

ca având vreuna dintre destinațiile expres stabilite.

A mai reținut instanța de fond, că nu are

nici o relevanță faptul că o parte a imobilului a fost închiriat reclamanților,

întrucât prin acest act de administrare nu se poate schimba apartenența

bunului.

Împotriva acestei sentințe în termen

legal au declarat recurs reclamanții I.I. și I.E.

Prin motivele de recurs dezvoltate, întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., cu referire la art. 312

alin. (3) C. proc. civ., recurenții au solicitat în principal suspendarea

prezentei cauze, până la soluționarea definitivă a dosarului 13879/211/2007

înregistrat la Judecătoria Cluj Napoca, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., apreciind că în mod greșit instanța de fond a respins această cerere de suspendare,

în condițiile în care, în opinia lor, soluționarea acestui dosar depinde cu

totul de soluția ce se va da în dosarul Judecătoriei Cluj. Au arătat

recurenții-reclamanți că în dosarul Judecătoriei Cluj au solicitat să se

constate că imobilul construcție din litigiu este format din două unități

locative distincte, respectiv două corpuri de clădire, una fiind biblioteca

sătească și cea de-a doua locuința de serviciu, pe care o ocupă ei în calitate

de chiriași, fiind primordială în opinia recurenților, clarificarea situației

faptice a celor două clădiri, ce au regimuri juridice diferite.

În subsidiar, recurenții-reclamanți au

susținut nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate, întrucât, în opinia

lor, instanța de fond nu a elucidat excepția de nelegalitate invocată, cu

privire la H.G. nr. 969 din 5 septembrie 2002.

Recurenții, pentru a-și susține motivele

de nelegalitate invocate, au reiterat situația de fapt din litigiile în curs,

arătând în esență că din anul 1968 ocupă în calitate de chiriași locuința de

serviciu, greșit cuprinsă prin H.G. nr. 969/2002, în domeniul public al județului

Cluj, respectiv al comunei Palatca, cu destinația unică de „bibliotecă

sătească”.

Mai arată recurenții că locuința pe care

o ocupă nu a fost dobândită de Statul Român prin modurile prevăzute de art. 7

din Legea nr. 213/1998, aceasta fiind de altfel separată de biblioteca

comunală, considerentele instanței de fond în sensul că actul administrativ a

cărui nelegalitate a fost invocată este legal emis, fiind eronată în condițiile

în care instanța a ignorat împrejurarea că dintotdeauna au fost două corpuri de

clădire, una folosită ca locuință și o alta ca bibliotecă comunală.

S-a mai susținut că și aprecierea

instanței vizând natura de proprietate de stat a construcției, ce datează din

1919, nu este corectă, câtă vreme această locuință, deși ocupată de recurenți

numai în calitate de chiriași, este administrată ca o proprietate privată, și

ca atare nu putea fi inclusă în domeniul public al comunei.

În fine, recurenții-reclamanți au mai

arătat că instanța de fond a ignorat și valoarea probantă a împrejurărilor de

fapt prezentate, cum ar fi situația de carte funciară, intabularea Consiliului

local al comunei Palatca realizată abia în anul 2007, astfel că instanța nu a

elucidat pe care din cele două terenuri, conform înscrisurilor în cartea

funciară, se regăsește în mod efectiv construcția în litigiu, aspecte

neclarificate care ar putea impune și casarea cauzei cu trimitere, spre

rejudecare.

Intimatul-pârât Consiliul local al

comunei Palatca precum și intimatul intervenient Ministerul Internelor și

Reformei Administrative au formulat întâmpinări față de recursul declarat de

reclamanți I.I. și I.E., solicitând respingerea acestuia și menținerea

sentinței atacate ca temeinică și legală, prin care, corect a fost respinsă, în

opinia lor, excepția de nelegalitate a H.G. nr. 962/2002.

În esență, ambii intimați au arătat că

această hotărâre a fost emisă în aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, cu precizarea că respectiva hotărâre de atestare a inventarului

domeniului public nu are efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea

unităților administrativ teritoriale, ci doar efect declarativ de atestare a

regimului juridic al proprietății publice, diferențiat de regimul juridic al

proprietății private.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând actele și

lucrările dosarului în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., de criticile recurenților dar și de apărările celorlalte

părți, reține că nu subzistă în cauză nici un motiv legal care să impună

casarea sau modificarea sentinței atacate, în considerarea celor prezentate în

cele ce urmează.

În temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004,

legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată pe cale de

excepție, de instanța de contencios administrativ care printr-o procedură de

urgență și cu citarea părților, se pronunță asupra excepției de nelegalitate

invocată.

După cum s-a arătat în mod constant și în

doctrină, din punct de vedere legal, excepția de nelegalitate este în primul

rând o apărare, întrucât nu are ca efect anularea actului administrativ ci

doar, eventuala constatare a nelegalității acestuia și în consecință

înlăturarea lui din cauza de fond și, totodată, o excepție procesuală de ordine

publică, chiar dacă are efecte numai inter partes .

Pornind de la natura legală a instituției

excepției de nelegalitate și a prevederilor Legii nr. 554/2004, Înalta Curte

reține că în mod just și pe deplin legal instanța de fond a respins cererea

reclamanților-recurenți, de suspendare, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc.

civ. a cauzei de față, până la soluționarea unui dosar de fond (nr. 13879/211/2007)

aflat pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca.

Nu poate fi primit așadar acest prim

motiv de recurs căci după cum s-a apreciat, în sensul art. 244 C. proc. civ.,

nu poate depinde soluționarea unui dosar de fond de soluționarea, printr-o procedură

specială, expres calificată de o lege specială ca având natură de urgență, a

unei excepții procesuale. Și aceasta cu atât mai mult cu cât o astfel de

excepție vizează aspectele de legalitate ale unui act administrativ, raportat

la prevederile legale ce îi guvernează emiterea și nu pur și simplu la aspecte

de fapt, ce fac obiectul analizei instanței investite cu acțiunea de fond în

cadrul căreia a fost invocată respectiva excepție de nelegalitate.

Nici motivele de recurs ce vizează

netemeinicia sentinței atacate nu sunt fondate, întrucât, Înalta Curte

apreciază, în acord cu instanța de fond că recurenții-reclamanți nu au

prezentat și nici dovedit care sunt motivele de nelegalitate ale actului

administrativ atacat, respectiv ale H.G. nr. 969/2002 privind atestarea

domeniului public al județului Cluj, precum și a municipiilor, orașelor și

comunelor din județul Cluj.

După cum constant a reținut Înalta Curte

și în practica sa anterioară în această materie, nelegalitatea unui act

administrativ se examinează de instanța de contencios administrativ competentă

prin raportarea actului administrativ la prevederile legale în temeiul sau în

executarea cărora au fost emise, aspectele de fapt invocate fiind subsumate

acestui principiu.

Nici prin motivele de recurs și nici prin

cererea precizată de altfel, nu s-au arătat de către recurentă căror texte și

prevederi legale le sunt potrivnice prevederile din cuprinsul H.G. nr. 969/2002.

H.G. nr. 969/2002 a fost emisă în temeiul

art. 107 din Constituția României și a art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Potrivit acestui din urmă text de lege

inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților

administrativ teritoriale se centralizează de consiliul județean, și se trimit

Guvernului pentru ca prin hotărâre să se ateste apartenența bunurilor la

domeniul public județean sau de interes local.

Față de cele de mai sus arătate, în acord

și cu instanța de fond, Înalta Curte reține că nu există nici o neconcordanță

între actul administrativ a cărui nelegalitate s-a invocat și textele legale în

aplicarea cărora a fost emis, cu atât mai mult cu cât, din actele dosarului, a

rezultat că imobilul în discuție (poz. 7 din Anexa nr. 58 „Inventarul bunurilor

care aparțin domeniului public al comunei Palatca” din H.G. nr. 969/2002) a

fost cuprins în domeniul public al comunei Palatca prin Hotărârea nr. 6/2000 a

Consiliului local al comunei, el fiind construit în anul 1919 și neavând

niciodată destinație de locuință.

Împrejurarea că recurenții-reclamanți au

fost beneficiarii unui contract de închiriere pentru parte din imobil, încheiat

în anul 1968, când nu era contestată în nici un mod apartenența acestui imobil

la proprietatea publică a statului, contract care de altfel a și expirat în

anul 2006, nu este de natură a schimba natura juridică sau apartenența bunului,

cum greșit s-a susținut. De altfel, aspectele referitoare la situația

imobilului și a destinației sale de –a lungul timpului nu au fost contestate

nici de recurenți.

În raport de cele enunțate, rezultă

așadar că nici una din criticile recurenților reclamanți, vizând temeinicia

soluției pronunțate de instanța de fond, nu este întemeiată și nu poate fi

primită, mai cu seamă că parte dintre critici reprezintă doar aspecte de fapt

ce exced evident competențelor instanței de contencios administrativ, față de

obiectul sesizării din cauza de față (ca de exemplu verificarea și compararea înscrierilor

privitoare terenului aferent imobilului în litigiu, din cartea funciară).

În temeiul art. 312 C. proc. civ. se va

respinge așadar ca nefondat recursul formulat, urmând a fi menținută hotărârea

legală și temeinică pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.I. și I.E.

împotriva sentinței civile nr. 223 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13

mai 2008.