ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5485/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5485/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Olt la 11 martie 2002, reclamanții I.C., B.C.P., S.E., S.D.M., D.A.

și T.V. au contestat dispozițiile 50 din 14 februarie 2002 și 56 din 14

februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia și de Primarul comunei Tia Mare în

baza Legii nr. 10/2001. S-a solicitat restituirea în natură a terenului ce a

făcut obiectul notificării și acordarea de despăgubiri pentru moară și

inventarul agricol preluat de stat.

În motivarea contestației au arătat

că autorii lor au fost proprietarii unei suprafețe de teren de 4.334 mp în

intravilanul satului Doanca, comuna Tia Mare, teren pe care au construit o

moară țărănească cu valțuri, înregistrată sub nr. 2364/38 la Camera de Comerț

și Industrie Caracal, imobilul fiind preluat abuziv prin ordinul M.A.I. nr.

16735/48.

Prin sentința civilă 773/2002

pronunțată de Tribunalul Olt

a fost respinsă contestația ca neîntemeiată, cu motivarea

că nu mai este posibilă restituirea în natură, reclamanții având posibilitatea

de a solicita măsuri reparatorii în echivalent.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții

iar

prin decizia nr. 982 din 27 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova

a fost admis apelul, schimbată sentința în sensul că au fost anulate deciziile

nr. 50 și 56 din 14 februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia și dispoziția nr.

96 din 18 martie 2002 emisă de Primarul comunei Tia Mare.

A fost obligată pârâta SC M. SA

Corabia la măsuri reparatorii în echivalent pentru moară și teren în suprafață

de 1680,81 mp, iar pârâta Primăria comunei Tia Mare la măsuri reparatorii în

echivalent pentru terenul în suprafață de 1.000 mp.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții

și pârâta SC M. SA Corabia iar prin decizia nr. 9628 din 24

noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise

recursurile, casate ambele hotărâri și cauza fiind trimisă spre prejudecare

tribunalului.

Înalta Curte de Casație și Justiție

a reținut că instanța de apel a lăsat nerezolvat capătul de cerere referitor la

restituirea prin echivalent sau în natură a suprafeței de teren pe care o

deține Poliția Tia Mare și a dispus ca în rejudecare să fie analizată situația

juridică a morii, a utilajelor, probele dosarului fiind incerte în legătură cu

momentul și cauzele producerii incendiului.

Ca urmare a decesului reclamantei,

în cauză au fost introduși moștenitorii acesteia, S.D., S.D.H., S.L.A., S.A.R.

În rejudecare s-a dispus efectuarea

unei expertize tehnice- construcții și expertiză topo-cadastru pentru

identificarea și evaluarea morii și utilajelor morii și a terenului deținut de SC

M. SA și Poliția Tia Mare, urmând a se stabili dacă parte din teren poate fi

restituit în natură.

Prin sentința civilă nr. 1130 din 19

noiembrie 2007

Tribunalul

Olt a admis în parte acțiunea, s-au anulat deciziile nr. 50 și 56 din 14

februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia și dispoziția nr. 96 din 18 martie 2002

întocmită de Primăria comunei Tia Mare. A fost obligată Primăria comunei Tia

Mare să restituie reclamanților, terenul în suprafață de 260 mp (identificat conform

expertizei).

S-a constatat că reclamanții au

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru moară, teren în suprafață

de 1.680 mp deținut de SC M. SA Corabia și pentru terenul în suprafață de 902

mp deținut de Postul de Poliție Tia Mare.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că din suprafața totală de 4334 mp. cumpărată de autorii

reclamanților (contractul de vânzare cumpărare nr. 220/1009), intimata-pârâtă SC

M. Corabia deține 1.680,81 mp pentru care i s-a atestat dreptul de proprietate

conform HG 834/1991, suprafață trecută în tabelul anexă la certificatul de

atestare nr. 9 din 16 septembrie 1994, emis de Consiliul Județean Olt. Pe acest

teren se află construcția morii care a ars într-un incendiu ce a avut loc în

anul 1979, edificatoare în acest sens fiind și concluziile raportului de

expertiză efectuat în cauză de expert .

În ceea ce privește utilajele morii

enumerate în procesul verbal din 14 iunie 1948, s-a stabilit că acestea nu mai

există fizic la unitatea notificată, că utilajele au fost în incendiul care a

avut loc la moară în anul 1979, nemaifiind înlocuite niciodată (în acest sens

fiind raportul de expertiză efectuat de expert D.E.).

Referitor la suprafața de teren,

proprietate exclusivă a autorilor reclamanților, teren deținut de Postul de

Poliție Tia Mare și pe care se află clădirea Postului de Poliție, s-a stabilit

că suprafața de teren este de 902 mp situată în intravilanul satului Doanca din

comuna Tia Mare județul Olt; în afara incintei Postului de Poliție Tia Mare se află

suprafața de 260 mp ce a aparținut autorului W.D. și care poate fi restituită

în natură reclamanților, această suprafață de teren nefiind afectată de

construții.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții I.C., T.V., B.C., ș.a., precum și

A.V.A.S.

București și Statul Român prin

D.G.F.P. Olt.

1)

În motivarea apelului declarat de

reclamanți s-a susținut că instanța nu a stabilit corect cadrul procesual

întrucât S.A.R. are calitatea de legatar cu titlu particular doar pentru o

garsonieră ce a aparținut defunctei. S-a arătat că nu s-a stabilit cu

certitudine situația juridică a utilajelor revendicate și că s-a reținut că

acestea nu mai există deși nu erau dovezi certe în acest sens. De asemenea,

aceste utilaje reprezentau imobile prin destinație întrucât serveau efectiv și

direct la exploatarea morii, existând martori care pot confirma că utilajele nu

au fost distruse în incendiu.

2)

Statul Român a invocat că nu este

corectă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, nefiind în culpă procesuală

și neavând nicio obligație de îndeplinit față de reclamanți.

3)

În motivarea apelului său, A.V.A.S.

a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu are

competența de a restitui în natură imobilul sau de a acorda măsuri reparatorii

în echivalent. Pe fond, s-a arătat că A.V.A.S. nu are calitatea de proprietar

al bunurilor, ci de acționar în numele statului, astfel că nu are drept de

dispoziție și nici obligația de a le restitui fostului proprietar. S-a susținut

că societatea este proprietară asupra terenurilor din anul 1994, iar potrivit

art. 33 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modalitatea de stabilire și de

acordare a despăgubirilor este una specială.

S-a criticat obligarea A.V.A.S. la

plata cheltuielilor de judecată.

În apel s-a încuviințat proba cu

martori, fiind audiat martorul Raicu Ion Preda și s-a emis adresă către SC M.

SA și Primăria Tia Mare pentru a se comunica dacă utilajele ce au fost în moara

în litigiu se află în patrimoniul acestora (fiind înaintate răspunsurile sub

nr. 35/2008 și 9817/2008).

Prin decizia civilă nr. 187 din 20

mai 2008 Curtea de Apel

Craiova a admis apelurile declarate de Statul Român și de reclamanți și

în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea

îndreptată împotriva Statului Român și a respins acțiunea formulată de

reclamantul S.A.R. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost

respins apelul declarat de

A.V.A.S..

Au

fost obligați pârâții și intimatul-reclamant S. la plata cheltuielilor de

judecată către reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut, cu privire la calitatea procesuală a Statului Român, că aceasta a fost

greșit stabilită în cauză, câtă vreme nu se regăsește situația de excepție

reglementată de art. 28 din Legea nr. 10/2001 (unitatea deținătoare nu este

identificată).

De asemenea, a fost greșit apreciată

existența calității procesuale active în persoana reclamantului S.A.R., față de

împrejurarea că acesta este legatar cu titlu particular, beneficiind de un

legat pentru un imobil determinat (o garsonieră), altul decât cel care face

obiectul litigiului, nefiind astfel incident art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 în ce-l privește.

Critica reclamanților, referitoare

la neacordarea măsurilor reparatorii pentru utilajele din moară a fost găsită

nefondată, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) care includ în categoria

bunurilor supuse restituirii utilajele și instalațiile preluate odată cu

imobilul, cu condiția să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.

Or, din punct de vedere al acestei

cerințe a legii, nu s-a făcut dovada că bunurile preluate odată cu moara

(menționate în procesul-verbal) mai există în materialitatea lor.

Pe situația de fapt s-a demonstrat

că moara în litigiu a fost distrusă într-un incendiu în 1979, martorul audiat

în apel arătând că la acel moment s-au încărcat într-o mașină valțurile,

motoarele și elementele metalice ale morii și au fost transportate în altă

parte, fără a putea preciza unde au fost duse. Pe de altă parte, primăria a

comunicat că nu se află în patrimoniul său aceste bunuri, așa încât, chiar dacă

în anul 1979 o serie de utilaje au fost salvate din incendiu și date în

folosința unei alte mori, este greu de presupus că s-au putut păstra până în

anul 2001 când a intrat în vigoare legea reparatorie.

A fost de asemenea, înlăturată

susținerea reclamanților potrivit căreia bunurile mobile aflate în moara

preluată de stat ar avea caracterul unor imobile prin încorporare, având în

vedere că ele aveau existență de sine-stătătoare, diferită de a morii, fără a

atrage prin regimul lor juridic incidența art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Criticile formulate de

A.V.A.S.

au fost respinse ca

neîntemeiate, față de dispoz. art. 29 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc

calitate procesuală acestei instituții ori de câte ori imobilul pentru care se

solicită măsuri reparatorii se află în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate (situație în care se află societatea-intimată).

Potrivit Titlului VII din Legea nr.

247/2005, stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii se realizează în urma

parcurgerii unei proceduri speciale de către Comisia Centrală prin Fondul

Proprietatea, astfel că, deși o obligație efectivă de plată nu este stabilită

în sarcina A.V.A.S. sau a societății comerciale, chemarea acestora în judecată

se impune pentru că legea le stabilește obligația de a răspunde notificării.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții și A.V.A.S.

1)

Reclamanții au susținut caracterul

nelegal al hotărârii întrucât nu ar fi respectat îndrumările date de instanța

de casare, în sensul de a stabili cu certitudine situația juridică a utilajelor

revendicate.

Or, instanța de apel și-a întemeiat

soluția pe raportul de expertiză conform căruia incendiul ar fi distrus în

întregime utilajele, concluziile expertului bazându-se pe declarațiile unor

martori, incerte în legătură cu momentul și cauzele procedurii incendiului.

Instanțele de fond au apreciat cu

ușurință că incendiul din 1979 ar fi distrus moara și utilajele, solicitând

reclamanților să dovedească faptul că utilajele nu au fost distruse, deși

intimații-pârâți nu au făcut dovada înlocuirii, casării sau distrugerii

utilajelor.

Chiar dacă ar fi fost distruse în

acel incendiu, utilajele reprezentau imobile prin destinație întrucât serveau

efectiv și direct la exploatarea morii, făcând un tot comun cu aceasta.

În drept, au fost invocate dispoz.

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

2) A.V.A.S. a susținut nelegalitatea

deciziei cu referire la motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

următoarele argumente:

- Instanța a făcut în mod greșit

aplicarea dispoz. art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că pentru

emiterea unei decizii motivate în sensul acestei prevederi legale trebuia

urmată procedura prealabilă, transmisă notificarea și completat dosarul

administrativ, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești prin

rezolvarea fondului notificării.

- Astfel cum a fost stabilită

obligația intimatei prin dispozitivul deciziei atacate, ea este nelegală,

deoarece ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nu mai are

competența de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o

decizie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, stabilirea în concret

a acestora urmând a se realiza de Comisia Centrală.

- În mod nejustificat au fost

stabilite cheltuielile de judecată în sarcina A.V.A.S., față de împrejurarea că

nu se poate reține vreo culpă a acesteia, atâta timp cât reclamanții aveau

obligația să completeze dosarul administrativ în condițiile legii.

Recursurile sunt nefondate.

1.

reclamanților:

Susținând că instanța de apel nu s-a

conformat dispozițiilor deciziei de casare, prin aceea că nu ar fi stabilit cu

certitudine situația utilajelor pentru care au solicitat măsuri reparatorii,

reclamanții ignoră regulile probațiunii în materie civilă și faptul că procesul

civil este guvernat de principiul disponibilității.

Astfel, dând eficiență dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ., instanța a procedat, cu ocazia rejudecării, la

completarea probatoriului pe aspectul reținut de decizia de casare ca nefiind

suficient lămurit.

În acest sens, a fost audiat un

martor la propunerea apelanților-reclamanți și s-a dispus efectuarea de adrese

către Primărie și SC M. SA, pentru a se comunica relații privind situația

utilajelor morii.

În ce privește expertiza, faptul că

aceasta a fost realizată într-o etapă procesuală anterioară, nu era de natură

să o excludă din probațiune, având în vedere că în caz de casare probele

administrate rămân câștigate cauzei, refacerea lor dispunându-se doar pentru

motive temeinice.

Pentru a face incidentă dispoziția

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a obține măsuri reparatorii pentru

utilaje, reclamanții trebuia să demonstreze existența acestor bunuri în

materialitatea lor (câtă vreme textul exclude de la măsura reparatorie situația

în care bunurile au fost înlocuite, casate sau distruse).

Reclamanții fiind cei care au

formulat pretenția în justiție, lor le incumba sarcina probațiunii (

actori

incumbit probatio

), iar nu intimaților, cărora prin criticile formulate

recurenta le impută faptul că nu au demonstrat că bunurile au fost distruse.

În rest, toate celelalte aspecte

deduse judecății, legate de modalitatea în care instanța a evaluat declarația

de martor, concluziile raportului de expertiză, conținutul înscrisurilor

administrate în cauză, vizează aspecte de apreciere a probatoriului, care sunt

în afara cenzurii de legalitate a instanței de recurs.

Referitor la stabilirea naturii

juridice a utilajelor a căror restituire prin echivalent s-a pretins, instanța

de apel a apreciat de asemenea corect, că este vorba de bunuri mobile care

intră sub incidența dispoz. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu de

imobile prin încorporare în sensul alin. (1) al aceluiași articol.

Astfel, pentru a fi vorba de bunuri

mobile care să fi devenit imobile prin încorporare (prin destinație, în sensul

art. 469 C.civ.) este necesar, așa cum corect a reținut și instanța de apel, ca

acestea să fi fost atașate de fond în mod perpetuu, așa încât să-și fi pierdut

individualitatea și existența de sine-stătătoare.

În speță, bunurile preluate odată cu

moara, așa cum au fost individualizate în procesul-verbal întocmit cu cea

ocazie (cântare, rezervoare, valțuri, motoare, site) au o existență de

sine-stătătoare, neîntrunind caracteristicile necesare pentru a fi considerate

imobile prin încorporare.

În consecință, aplicând dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la regimul juridic al

bunurilor, instanța a realizat o corectă calificare a naturii acestora, cu

incidența corespunzătoare a normei de drept material.

Ca atare, potrivit considerentelor

arătate, hotărârea nu este lipsită de temei legal, critica formulată cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiată.

În ce privește motivul de recurs

prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea lui s-a

realizat în mod formal, în condițiile în care reclamanții n-au dezvoltat

argumente și n-au arătat ce act juridic (în înțelesul de

negotium

) care

să fi fost dedus judecății, ar fi primit, în pofida clauzelor clare,

neechivoce, o interpretare care să-i fi denaturat înțelesul.

nu pot fi primite, față de următoarele considerente:

- Susținând că instanțele n-ar fi

putut să procedeze la soluționarea pe fond a notificării deoarece astfel, ar fi

încălcat atribuțiile puterii judecătorești, învestindu-se cu puteri administrative,

recurenta ignoră faptul că plenitudinea jurisdicțională aparține instanțelor de

judecată iar aceasta presupune posibilitatea cenzurii conduitei avute de părți

în procedura prealabilă celei judiciare (inclusiv prin nesoluționarea

notificării.

Astfel, faptul că dispozițiile legii

speciale dau, într-o primă fază a procedurii, în competența

unităților/entităților învestite cu soluționarea notificărilor, stabilirea

măsurilor reparatorii, nu înseamnă că în cazul în care acestea nu dau curs

notificării, funcția jurisdicțională a statului nu intervine. Altminteri,

potrivit punctului de vedere al recurentei, conduita unor asemenea entități

care ar lăsa nesoluționate notificările sine die, ar rămâne în afara sancțiunii

juridice, de vreme ce, în opinia exprimată, intervenția instanței ar fi

posibilă doar pentru a cenzura decizia/dispoziția emisă.

Or, în virtutea funcției sale

jurisdicționale, instanța este chemată să verifice aplicarea corectă sau

neaplicarea legii la situația concretă dedusă judecății.

De altfel, asupra posibilității

statuării pe fond în asemenea situații, în care notificării transmise de către

persoana îndreptățită nu i s-a dat niciun răspuns în procedura prealabilă,

instanța a statuat deja prin decizii în interesul legii cu valoare obligatorie

(decizia nr. IX/2006, decizia nr. XX/2007).

Contrar susținerii recurentei, care

pretinde că reclamanții nu au transmis notificare, acest aspect a fost tranșat

prin decizia de casare, în ale cărei considerente s-a reținut că „SC M. SA a

înaintat notificarea contestatorilor prin adresa nr. 58 din 14 februarie 2002,

în condițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 A.V.A.S.-ului, filiala

Dolj, care nu a soluționat-o nici până în prezent”.

Față de situația de fapt rezultată,

prin decizia atacată s-a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 29

din Legea nr. 10/2001 (republicată), reținându-se calitatea procesuală a A.V.A.S.,

în litigiul având ca obiect măsuri reparatorii pentru imobilul inclus în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

- De asemenea, susținerea

nelegalității deciziei prin aceea că s-a impus recurentei obligația de a acorda

măsuri reparatorii, în condițiile în care, potrivit modificărilor aduse prin

Legea nr. 247/2005, nu mai are decât competența de a propune acordarea

măsurilor reparatorii, este neîntemeiată și în contradicție cu dispozitivul

deciziei atacate.

În realitate, prin decizia instanței

de apel s-a păstrat, sub aspectul menționat, hotărârea primei instanțe, care a

constatat că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit considerentelor hotărârii,

care întregesc și lămuresc dispozitivul, acordarea acestor despăgubiri se va

face cu respectarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia

Centrală.

Ca atare, critica recurentei conform

căreia în mod greșit a fost obligată la despăgubiri în condițiile în care nu

are decât competența să le propună, este lipsită de pertinență, fără legătură

cu soluția instanței.

- Critica vizând greșita obligare la

plata cheltuielilor de judecată este de asemenea, neîntemeiată.

Instanțele au făcut în mod corect

aplicarea dispoz. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și au obligat pârâta la

plata cheltuielilor de judecată, fiind parte căzută în pretenții față de

soluția pronunțată.

Culpa procesuală a pârâtei, ca

fundament al obligării la plata cheltuielilor este justificată de

nesoluționarea de către aceasta, a notificării ce i-a fost (re)transmisă de

către societatea privatizată, declanșând astfel, procedura judiciară care nu

s-ar mai fi desfășurat în situația în care pretențiile reclamanților și-ar fi

găsit rezolvarea în procedura anterioară învestirii instanței.

Pentru aceste considerente și

recursul pârâtei A.V.A.S. a fost găsit neîntemeiat, urmând a fi respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții

B.C.P., D.I.A., I.C., S.H., S.L.A., S.D.M., și de pârâta A.V.A.S.

împotriva deciziei nr. 187 din 20 mai 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2009.