ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5485/2009

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la 11 martie 2002, reclamanții I.C., B.C.P., S.E., S.D.M., D.A. și T.V. au contestat dispozițiile 50 din 14 februarie 2002 și 56 din 14 februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia și de Primarul comunei Tia Mare în baza Legii nr. 10/2001. S-a solicitat restituirea în natură a terenului ce a făcut obiectul notificării și acordarea de despăgubiri pentru moară și inventarul agricol preluat de stat. În motivarea contestației au arătat că autorii lor au fost proprietarii unei suprafețe de teren de 4.334 mp în intravilanul satului Doanca, comuna Tia Mare, teren pe care au construit o moară țărănească cu valțuri, înregistrată sub nr. 2364/38 la Camera de Comerț și Industrie Caracal, imobilul fiind preluat abuziv prin ordinul M.A.I.

nr. 16735/48. Prin sentința civilă 773/2002 pronunțată de Tribunalul Olt a fost respinsă contestația ca neîntemeiată, cu motivarea că nu mai este posibilă restituirea în natură, reclamanții având posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii în echivalent. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții iar prin decizia nr. 982 din 27 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul, schimbată sentința în sensul că au fost anulate deciziile nr. 50 și 56 din 14 februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia și dispoziția nr. 96 din 18 martie 2002 emisă de Primarul comunei Tia Mare. A fost obligată pârâta SC M. SA Corabia la măsuri reparatorii în echivalent pentru moară și teren în suprafață de 1680,81 mp, iar pârâta Primăria comunei Tia Mare la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 1.000 mp.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta SC M. SA Corabia iar prin decizia nr. 9628 din 24 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise recursurile, casate ambele hotărâri și cauza fiind trimisă spre prejudecare tribunalului. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a lăsat nerezolvat capătul de cerere referitor la restituirea prin echivalent sau în natură a suprafeței de teren pe care o deține Poliția Tia Mare și a dispus ca în rejudecare să fie analizată situația juridică a morii, a utilajelor, probele dosarului fiind incerte în legătură cu momentul și cauzele producerii incendiului. Ca urmare a decesului reclamantei, în cauză au fost introduși moștenitorii acesteia, S.D., S.D.H., S.L.A., S.A.R.

În rejudecare s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice- construcții și expertiză topo-cadastru pentru identificarea și evaluarea morii și utilajelor morii și a terenului deținut de SC M. SA și Poliția Tia Mare, urmând a se stabili dacă parte din teren poate fi restituit în natură. Prin sentința civilă nr. 1130 din 19 noiembrie 2007 Tribunalul Olt a admis în parte acțiunea, s-au anulat deciziile nr. 50 și 56 din 14 februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia și dispoziția nr. 96 din 18 martie 2002 întocmită de Primăria comunei Tia Mare. A fost obligată Primăria comunei Tia Mare să restituie reclamanților, terenul în suprafață de 260 mp (identificat conform expertizei). S-a constatat că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru moară, teren în suprafață de 1.680 mp deținut de SC M. SA Corabia și pentru terenul în suprafață de 902 mp deținut de Postul de Poliție Tia Mare.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că din suprafața totală de 4334 mp. cumpărată de autorii reclamanților (contractul de vânzare cumpărare nr. 220/1009), intimata-pârâtă SC M. Corabia deține 1.680,81 mp pentru care i s-a atestat dreptul de proprietate conform HG 834/1991, suprafață trecută în tabelul anexă la certificatul de atestare nr. 9 din 16 septembrie 1994, emis de Consiliul Județean Olt. Pe acest teren se află construcția morii care a ars într-un incendiu ce a avut loc în anul 1979, edificatoare în acest sens fiind și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert . În ceea ce privește utilajele morii enumerate în procesul verbal din 14 iunie 1948, s-a stabilit că acestea nu mai există fizic la unitatea notificată, că utilajele au fost în incendiul care a avut loc la moară în anul 1979, nemaifiind înlocuite niciodată (în acest sens fiind raportul de expertiză efectuat de expert D.E.).

Referitor la suprafața de teren, proprietate exclusivă a autorilor reclamanților, teren deținut de Postul de Poliție Tia Mare și pe care se află clădirea Postului de Poliție, s-a stabilit că suprafața de teren este de 902 mp situată în intravilanul satului Doanca din comuna Tia Mare județul Olt; în afara incintei Postului de Poliție Tia Mare se află suprafața de 260 mp ce a aparținut autorului W.D. și care poate fi restituită în natură reclamanților, această suprafață de teren nefiind afectată de construții. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții I.C., T.V., B.C., ș.a., precum și A.V.A.S. București și Statul Român prin D.G.F.P. Olt. 1) În motivarea apelului declarat de reclamanți s-a susținut că instanța nu a stabilit corect cadrul procesual întrucât S.A.R.

are calitatea de legatar cu titlu particular doar pentru o garsonieră ce a aparținut defunctei. S-a arătat că nu s-a stabilit cu certitudine situația juridică a utilajelor revendicate și că s-a reținut că acestea nu mai există deși nu erau dovezi certe în acest sens. De asemenea, aceste utilaje reprezentau imobile prin destinație întrucât serveau efectiv și direct la exploatarea morii, existând martori care pot confirma că utilajele nu au fost distruse în incendiu. 2) Statul Român a invocat că nu este corectă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, nefiind în culpă procesuală și neavând nicio obligație de îndeplinit față de reclamanți. 3) În motivarea apelului său, A.V.A.S. a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu are competența de a restitui în natură imobilul sau de a acorda măsuri reparatorii în echivalent.

Pe fond, s-a arătat că A.V.A.S. nu are calitatea de proprietar al bunurilor, ci de acționar în numele statului, astfel că nu are drept de dispoziție și nici obligația de a le restitui fostului proprietar. S-a susținut că societatea este proprietară asupra terenurilor din anul 1994, iar potrivit art. 33 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modalitatea de stabilire și de acordare a despăgubirilor este una specială. S-a criticat obligarea A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată. În apel s-a încuviințat proba cu martori, fiind audiat martorul Raicu Ion Preda și s-a emis adresă către SC M. SA și Primăria Tia Mare pentru a se comunica dacă utilajele ce au fost în moara în litigiu se află în patrimoniul acestora (fiind înaintate răspunsurile sub nr. 35/2008 și 9817/2008).

Prin decizia civilă nr. 187 din 20 mai 2008 Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de Statul Român și de reclamanți și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea îndreptată împotriva Statului Român și a respins acțiunea formulată de reclamantul S.A.R. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respins apelul declarat de A.V.A.S.. Au fost obligați pârâții și intimatul-reclamant S. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. Pentru a decide astfel, instanța a reținut, cu privire la calitatea procesuală a Statului Român, că aceasta a fost greșit stabilită în cauză, câtă vreme nu se regăsește situația de excepție reglementată de art. 28 din Legea nr. 10/2001 (unitatea deținătoare nu este identificată).

De asemenea, a fost greșit apreciată existența calității procesuale active în persoana reclamantului S.A.R., față de împrejurarea că acesta este legatar cu titlu particular, beneficiind de un legat pentru un imobil determinat (o garsonieră), altul decât cel care face obiectul litigiului, nefiind astfel incident art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ce-l privește. Critica reclamanților, referitoare la neacordarea măsurilor reparatorii pentru utilajele din moară a fost găsită nefondată, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) care includ în categoria bunurilor supuse restituirii utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, cu condiția să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse. Or, din punct de vedere al acestei cerințe a legii, nu s-a făcut dovada că bunurile preluate odată cu moara (menționate în procesul-verbal) mai există în materialitatea lor.

Pe situația de fapt s-a demonstrat că moara în litigiu a fost distrusă într-un incendiu în 1979, martorul audiat în apel arătând că la acel moment s-au încărcat într-o mașină valțurile, motoarele și elementele metalice ale morii și au fost transportate în altă parte, fără a putea preciza unde au fost duse. Pe de altă parte, primăria a comunicat că nu se află în patrimoniul său aceste bunuri, așa încât, chiar dacă în anul 1979 o serie de utilaje au fost salvate din incendiu și date în folosința unei alte mori, este greu de presupus că s-au putut păstra până în anul 2001 când a intrat în vigoare legea reparatorie. A fost de asemenea, înlăturată susținerea reclamanților potrivit căreia bunurile mobile aflate în moara preluată de stat ar avea caracterul unor imobile prin încorporare, având în vedere că ele aveau existență de sine-stătătoare, diferită de a morii, fără a atrage prin regimul lor juridic incidența art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Criticile formulate de A.V.A.S. au fost respinse ca neîntemeiate, față de dispoz. art. 29 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc calitate procesuală acestei instituții ori de câte ori imobilul pentru care se solicită măsuri reparatorii se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate (situație în care se află societatea-intimată). Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii se realizează în urma parcurgerii unei proceduri speciale de către Comisia Centrală prin Fondul Proprietatea, astfel că, deși o obligație efectivă de plată nu este stabilită în sarcina A.V.A.S. sau a societății comerciale, chemarea acestora în judecată se impune pentru că legea le stabilește obligația de a răspunde notificării.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții și A.V.A.S. 1) Reclamanții au susținut caracterul nelegal al hotărârii întrucât nu ar fi respectat îndrumările date de instanța de casare, în sensul de a stabili cu certitudine situația juridică a utilajelor revendicate. Or, instanța de apel și-a întemeiat soluția pe raportul de expertiză conform căruia incendiul ar fi distrus în întregime utilajele, concluziile expertului bazându-se pe declarațiile unor martori, incerte în legătură cu momentul și cauzele procedurii incendiului. Instanțele de fond au apreciat cu ușurință că incendiul din 1979 ar fi distrus moara și utilajele, solicitând reclamanților să dovedească faptul că utilajele nu au fost distruse, deși intimații-pârâți nu au făcut dovada înlocuirii, casării sau distrugerii utilajelor.

Chiar dacă ar fi fost distruse în acel incendiu, utilajele reprezentau imobile prin destinație întrucât serveau efectiv și direct la exploatarea morii, făcând un tot comun cu aceasta. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 2) A.V.A.S. a susținut nelegalitatea deciziei cu referire la motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele argumente: - Instanța a făcut în mod greșit aplicarea dispoz. art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că pentru emiterea unei decizii motivate în sensul acestei prevederi legale trebuia urmată procedura prealabilă, transmisă notificarea și completat dosarul administrativ, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești prin rezolvarea fondului notificării.

- Astfel cum a fost stabilită obligația intimatei prin dispozitivul deciziei atacate, ea este nelegală, deoarece ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, stabilirea în concret a acestora urmând a se realiza de Comisia Centrală. - În mod nejustificat au fost stabilite cheltuielile de judecată în sarcina A.V.A.S., față de împrejurarea că nu se poate reține vreo culpă a acesteia, atâta timp cât reclamanții aveau obligația să completeze dosarul administrativ în condițiile legii. Recursurile sunt nefondate.

1. 1. În ce privește recursul reclamanților: Susținând că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, prin aceea că nu ar fi stabilit cu certitudine situația utilajelor pentru care au solicitat măsuri reparatorii, reclamanții ignoră regulile probațiunii în materie civilă și faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității. Astfel, dând eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța a procedat, cu ocazia rejudecării, la completarea probatoriului pe aspectul reținut de decizia de casare ca nefiind suficient lămurit. În acest sens, a fost audiat un martor la propunerea apelanților-reclamanți și s-a dispus efectuarea de adrese către Primărie și SC M. SA, pentru a se comunica relații privind situația utilajelor morii.

În ce privește expertiza, faptul că aceasta a fost realizată într-o etapă procesuală anterioară, nu era de natură să o excludă din probațiune, având în vedere că în caz de casare probele administrate rămân câștigate cauzei, refacerea lor dispunându-se doar pentru motive temeinice. Pentru a face incidentă dispoziția art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a obține măsuri reparatorii pentru utilaje, reclamanții trebuia să demonstreze existența acestor bunuri în materialitatea lor (câtă vreme textul exclude de la măsura reparatorie situația în care bunurile au fost înlocuite, casate sau distruse). Reclamanții fiind cei care au formulat pretenția în justiție, lor le incumba sarcina probațiunii ( actori incumbit probatio ), iar nu intimaților, cărora prin criticile formulate recurenta le impută faptul că nu au demonstrat că bunurile au fost distruse.

În rest, toate celelalte aspecte deduse judecății, legate de modalitatea în care instanța a evaluat declarația de martor, concluziile raportului de expertiză, conținutul înscrisurilor administrate în cauză, vizează aspecte de apreciere a probatoriului, care sunt în afara cenzurii de legalitate a instanței de recurs. Referitor la stabilirea naturii juridice a utilajelor a căror restituire prin echivalent s-a pretins, instanța de apel a apreciat de asemenea corect, că este vorba de bunuri mobile care intră sub incidența dispoz. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu de imobile prin încorporare în sensul alin. (1) al aceluiași articol. Astfel, pentru a fi vorba de bunuri mobile care să fi devenit imobile prin încorporare (prin destinație, în sensul art. 469 C.civ.) este necesar, așa cum corect a reținut și instanța de apel, ca acestea să fi fost atașate de fond în mod perpetuu, așa încât să-și fi pierdut individualitatea și existența de sine-stătătoare.

În speță, bunurile preluate odată cu moara, așa cum au fost individualizate în procesul-verbal întocmit cu cea ocazie (cântare, rezervoare, valțuri, motoare, site) au o existență de sine-stătătoare, neîntrunind caracteristicile necesare pentru a fi considerate imobile prin încorporare. În consecință, aplicând dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la regimul juridic al bunurilor, instanța a realizat o corectă calificare a naturii acestora, cu incidența corespunzătoare a normei de drept material. Ca atare, potrivit considerentelor arătate, hotărârea nu este lipsită de temei legal, critica formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiată. În ce privește motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., se constată că indicarea lui s-a realizat în mod formal, în condițiile în care reclamanții n-au dezvoltat argumente și n-au arătat ce act juridic (în înțelesul de negotium ) care să fi fost dedus judecății, ar fi primit, în pofida clauzelor clare, neechivoce, o interpretare care să-i fi denaturat înțelesul. 2. Criticile formulate de recurenta A.V.A.S. nu pot fi primite, față de următoarele considerente: - Susținând că instanțele n-ar fi putut să procedeze la soluționarea pe fond a notificării deoarece astfel, ar fi încălcat atribuțiile puterii judecătorești, învestindu-se cu puteri administrative, recurenta ignoră faptul că plenitudinea jurisdicțională aparține instanțelor de judecată iar aceasta presupune posibilitatea cenzurii conduitei avute de părți în procedura prealabilă celei judiciare (inclusiv prin nesoluționarea notificării.

Astfel, faptul că dispozițiile legii speciale dau, într-o primă fază a procedurii, în competența unităților/entităților învestite cu soluționarea notificărilor, stabilirea măsurilor reparatorii, nu înseamnă că în cazul în care acestea nu dau curs notificării, funcția jurisdicțională a statului nu intervine. Altminteri, potrivit punctului de vedere al recurentei, conduita unor asemenea entități care ar lăsa nesoluționate notificările sine die, ar rămâne în afara sancțiunii juridice, de vreme ce, în opinia exprimată, intervenția instanței ar fi posibilă doar pentru a cenzura decizia/dispoziția emisă. Or, în virtutea funcției sale jurisdicționale, instanța este chemată să verifice aplicarea corectă sau neaplicarea legii la situația concretă dedusă judecății.

De altfel, asupra posibilității statuării pe fond în asemenea situații, în care notificării transmise de către persoana îndreptățită nu i s-a dat niciun răspuns în procedura prealabilă, instanța a statuat deja prin decizii în interesul legii cu valoare obligatorie (decizia nr. IX/2006, decizia nr. XX/2007). Contrar susținerii recurentei, care pretinde că reclamanții nu au transmis notificare, acest aspect a fost tranșat prin decizia de casare, în ale cărei considerente s-a reținut că „SC M. SA a înaintat notificarea contestatorilor prin adresa nr. 58 din 14 februarie 2002, în condițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 A.V.A.S.-ului, filiala Dolj, care nu a soluționat-o nici până în prezent”.

Față de situația de fapt rezultată, prin decizia atacată s-a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 (republicată), reținându-se calitatea procesuală a A.V.A.S., în litigiul având ca obiect măsuri reparatorii pentru imobilul inclus în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. - De asemenea, susținerea nelegalității deciziei prin aceea că s-a impus recurentei obligația de a acorda măsuri reparatorii, în condițiile în care, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, nu mai are decât competența de a propune acordarea măsurilor reparatorii, este neîntemeiată și în contradicție cu dispozitivul deciziei atacate. În realitate, prin decizia instanței de apel s-a păstrat, sub aspectul menționat, hotărârea primei instanțe, care a constatat că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit considerentelor hotărârii, care întregesc și lămuresc dispozitivul, acordarea acestor despăgubiri se va face cu respectarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală. Ca atare, critica recurentei conform căreia în mod greșit a fost obligată la despăgubiri în condițiile în care nu are decât competența să le propună, este lipsită de pertinență, fără legătură cu soluția instanței. - Critica vizând greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată este de asemenea, neîntemeiată. Instanțele au făcut în mod corect aplicarea dispoz. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și au obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, fiind parte căzută în pretenții față de soluția pronunțată.

Culpa procesuală a pârâtei, ca fundament al obligării la plata cheltuielilor este justificată de nesoluționarea de către aceasta, a notificării ce i-a fost (re)transmisă de către societatea privatizată, declanșând astfel, procedura judiciară care nu s-ar mai fi desfășurat în situația în care pretențiile reclamanților și-ar fi găsit rezolvarea în procedura anterioară învestirii instanței. Pentru aceste considerente și recursul pârâtei A.V.A.S. a fost găsit neîntemeiat, urmând a fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.C.P., D.I.A., I.C., S.H., S.L.A., S.D.M., și de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 187 din 20 mai 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2009.