ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 254/2009

Deliberând asupra recursului de față pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei constată următoarele: 1. Curtea de Apel Suceava, secția penală, în rejudecare în fond prin sentința penală nr. 76 din 6 noiembrie 2008, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționarul S.M. domiciliat în municipiul Suceava, și în consecință; A fost menținută ordonanța nr. 151/P/2006 din 13 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, confirmată în procedura administrativă de control ierarhic prev. de art. 278 C. proc. pen. prin Ordonanța nr. 357/II/2 din 5 septembrie 2008 a aceluiași organ judiciar, s-a dispus în baza art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. [„fapta nu există”] scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârșirii în participație a infracțiunilor de tortură și supunere la rele tratamente prev. de art. 267 și art. 267 1 C. pen. a învinuiților P.V. (inspector șef, director adjunct pentru siguranța deținerii și regim penitenciar la Penitenciarul Botoșani); M.V. (inspector șef principal, șef serviciu, aplicarea regimurilor la Penitenciarul Botoșani),; P.C. (agent șef, șef escortă la Penitenciarul Botoșani); B.M.D. (agent șef, supraveghetor la Penitenciarul Botoșani); B.D. (agent șef adjunct, supraveghetor la Penitenciarul Botoșani); P.F.I. (agent șef adjunct, operativ principal la Penitenciarul Botoșani); T.S.P. (agent, supraveghetor secție la Penitenciarul Botoșani) și P.I.D.

(agent operativ principal la Penitenciarul Botoșani). Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petiționarul la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare statului. Hotărând astfel, judecătorul cauzei a verificat probele strânse în dosarul nr. 151/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava confirmând concluzia de ordin juridic privind inexistența faptelor ilicite sesizate, impediment legal la exercitarea acțiunii penale prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen. pe baza căreia procurorul a adoptat soluția de scoatere de sub urmărire penală prin rezoluția atacată, în care sens au fost constatate următoarele: 1.1. În fapt, la 14 februarie 2006 numitul S.M., la acea dată deținut în Penitenciarul Botoșani în executarea unei pedepse de libertate de 5 ani închisoare pentru trafic de influență, a solicitat efectuarea de cercetare sub aspectul săvârșirii de tortură și supunere la rele tratamente prev. de art. 267 și art. 267 1 C. pen.

față de conducerea I.M.S. Botoșani și gardienii acestei unități cărora le-a imputat că în zilele de 30 și 31 mai 2005, cu ocazia internării acestuia în Spitalul civil „Mavromatii” din Botoșani, au dispus/executat măsuri de siguranță/supraveghere împotriva acestuia cu încălcarea Regulamentului nr. 1165 din 19 mai 1997 al D.G.P. aprobat de Ministerul Justiției și Recomandarea R (87)3 a Consiliului Europei privind Regulile minime privind tratamentul deținuților întrucât „pe toată perioada spitalizării de 48 ore am fost complet imobilizat la pat, prin încătușarea de mâini și de picioare și legat cu lanțuri de pat prin înfășurarea toracelui. Practic, am fost încătușat și imobilizat solicar de structura metalică a patului, fără posibilitatea de armă mișca în vreun fel din cauza ștrangulării brățărilor metalice, producând înțepenirea tuturor încheieturilor și obstrucționarea circulației sanguine la extremități.

Maniera de imobilizare a unui om de 51 ani bolnav de coloană vertebrală, cu dublă hernie de disc, cardiopatie ischemică, steatoză hepatică, pancreatită cronică reprezintă după opinia mea un act de barbarie și nu o măsură de siguranță. În plus, nu eram condamnat pentru fapte violente, nu au existat indicii că aș fi pregătit sau organizat fuga de sub escortă sau evadare, anterior măsurii reținerii fusesem ofițer superior în poliția română, cu funcție de conducere, am funcționat în sistemul judiciar și eram în cunoștință de prev. art. 269 C. pen. privind evadarea și consecințele nerespectrării normelor de detenție. Înainte de a fi supus supliciului barbar, am cerut gardienilor și șefilor acestora respectarea prevederilor legale privind măsurile de siguranță care nu stipulează imperativ legarea cu cătușe de mâini, concomitent cu încătușarea picioarelor și înfășurarea cu lanțuri în jurul toracelui sau gâtului.

În acest mod nu se leagă nici animalele sălbatice în captivitate sau circ, darămite un om total inofensiv, condamnat că ar fi promis o ușă ca folos necuvenit”. 1.2. Sub aspect procesual prin rezoluția din 7 martie 2006 dată în dosar nr. 280/P/2006 Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani a dispus neînceperea urmăririi penale cauza reclamată de S.M., cu motivarea că faptele reclamate de acesta nu există. Prin Ordonanța nr. 495/II/2 din 21 martie 2006, primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani a respins plângerea formulată de S.M., conform art. 275 - 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției din 7 martie 2006, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani în dosarul nr. 280/P/2006.

Prin sentința penală nr. 153 din 9 mai 2006, pronunțată în dosarul nr. 2234/2006, Tribunalul Botoșani a admis plângerea formulată de S.M., în baza art. 278 1 C. proc. pen., a desființat Rezoluția din 7 martie 2006, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani în dosarul nr. 280/P/2006, și a trimis cauza procurorului pentru completarea urmăririi penale, în sensul identificării și audierii gardienilor care i-au asigurat paza deținutului S.M. în Spitalul „MAVROMATI" Botoșani în zilele de 30 și 31 mai 2005 și l-au imobilizat pe timp de zi și pe timp de noapte, cât și a identificării și audierii persoanelor care au dat dispoziția de imobilizare a deținutului S.M. în Spitalul „MAVROMATI" din Botoșani.

Prin Rezoluția din 15 august 2006, dată în dosarul nr. 280/P/2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani a dispus neînceperea urmăririi penale în cauza reclamată de deținutul S.M., în legătură cu care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 267 C. pen., motivat de inexistența faptei reclamate. Prin Ordonanța nr. 1597 din 24 septembrie 2006, primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani a admis plângerea formulată de S.M. împotriva soluției mai sus menționate, pe care a desființat-o și a dispus continuarea cercetărilor și lămurirea cauzei sub toate aspectele. După identificarea persoanelor ce au efectuat supravegherea deținutului (P.C., B.M., B.D., P.F.I., T.S.P., P.I.D.) și a celor ce au ordonat, au scris consemnul în caietul postului și au verificat respectarea dispozițiilor (P.V.

și M.V.), prin Rezoluția nr. 280/P/2006 din 19 octombrie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, unde dosarul a fost înregistrat cu nr.151/P/2006. Prin Rezoluția nr. 151/P/2006 din 30 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus față de toți cei 8(opt) făptuitori neînceperea urmăririi penale pentru faptele prev. de art. 267 și art. 267 1 C. pen. în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. S.M. a formulat plângere împotriva soluției, iar aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluția nr. 109/11/2/2007 din 15 iunie 2007 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

O nouă plângere împotriva soluției procurorului, S.M. a adresat-o Curții de Apel Suceava care, prin sentința penală nr. 30 din 22 august 2007 (pronunțată în dosarul nr. 288/39/2007), a respins-o ca nefondată. Împotriva acestei sentințe, S.M. a declarat recurs iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4994 din 25 octombrie 2007, a admis recursul, a casat sentința Curții de Apel Suceava și rejudecând a admis plângerea lui S.M., a desființat Rezoluția nr. 151/P/2006 din 30 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava ca și Rezoluția nr. 109/11/2/2007 din 15 iunie 2007 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava și a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în vederea începerii urmăririi penale față de toți făptuitorii pentru faptele prev. de art. 267 și art. 267 1 C. pen.

În motivarea deciziei se menționează că soluția procurorului a fost considerată nelegală întrucât în cauză cercetările nu erau complete în sensul că: (i) procurorul trebuie să stabilească nu numai legalitatea mijlocului de imobilizare tip „curea - lanț" folosit, ci și (ii) oportunitatea folosirii acestui tip de imobilizare, având în vedere starea de sănătate a deținutului, comportamentul său anterior și faptul că era condamnat pentru infracțiuni nonviolente [dacă tipul de mobilizare aplicat deținutului S.M. pe durata internării în rețeaua civilă a fost disproporționat, exagerat, și dispus numai pentru a-i spori nivelul inevitabil de suferință, inerent stării de detenție, să-i cauzeze o stare de umilință]". 1.3.

Actele de urmărire penală efectuate în cauză, (declarația persoanei vătămate, învinuiți, declarații martori, experiment judiciar, fotografii judiciare, înscrisuri) și înscrisul nou depus la cercetarea judecătorească (consemnul postului pentru persoanele private de libertate internate în spitalele civile valabil pentru anul 2005, au stabilit că în luna mai 2005 în timp ce era deținut în Penitenciarul Botoșani în executarea unei pedepse de 5 ani închisoare, petentul S.M. a solicitat instanțelor de judecată să dispună întreruperea executării pedepsei în temeiul art. 455 C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., motivând că este bolnav și nu suportă regimul de penitenciar.

Instanța de judecată a dispus efectuarea unei expertize medico - legal și pentru aceasta deținutul trebuia internat în spital. Cum la Botoșani nu există un spital special pentru deținuți, s-a dispus ca el să fie internat în spitalul pentru civili, respectiv în Spitalul Județean de Urgență „Mavromati" Botoșani. Acest spital nu are saloane speciale pentru deținuți, astfel că la 30 mai 2005 S.M. a fost internat în Secția 1 Medicală, într-un salon cu mai multe paturi, parțial ocupate de pacienți civili. El a stat internat în vederea efectuării expertizei din 30 până în 31 mai 2005. Din raportul de expertiză medico-legală nr. 56 din 10 iunie 2005 a Serviciului de Medicină Legală Botoșani rezultă că lui S.M.

i s-au făcut o multitudine de investigații medicale și s-a stabilit că prezintă: steatoză hepatică, pancreatită cronică, obezitate, tulburări de glicoreglare, hipertensiune, urilitiază, discopatie lombară și varicoză la membrele inferioare, însă aceste afecțiuni necesită doar „un tratament igienico-medicamentos ce se poate efectua în rețeaua sanitară a Ministerului de Justiție", astfel că instanța nu a dispus întreruperea executării pedepsei. La 14 februarie 2006, S.M. (când încă se afla în Penitenciarul Botoșani) a formulat plângerea penală care a declanșat cercetările în prezentul dosar. În plângerea și declarațiile sale, S.M. pretinde că a fost supus la rele tratamente și torturat fizic și psihic prin aceea că în perioada 30 - 31 mai 2005, când a fost internat, a fost imobilizat de pat cu cătușe atât de mâini cât și de picioare, că nu se putea mișca, amorțea, era umilit.

Din cercetările efectuate rezultă că la acea dată era în vigoare „Planul de măsuri" nr. 0945 din 09 martie 2000 al Direcției Generale al Penitenciarelor, vizat de Ministrul Justiției V.S., care în Capitolul III „Asigurarea condițiilor corespunzătoare de supraveghere a deținuților, executarea cu responsabilitate și vigilență a măsurilor operative", în art. 22 se prevede: „pe toată durata cât se află internați în spitale civile din rețeaua Ministerului Sănătății, deținuților li se vor aplica mijloace de imobilizare atât pe timpul deplasării în afara salonului, cât și pe perioada cât se găsesc la pat". Prin urmare, aplicarea mijloacelor de imobilizare în această situație era obligatorie și nu lăsată la latitudinea personalului din penitenciare.

Această obligație de folosire a mijloacelor de imobilizare este imperativă, ea nu este prezentată doar ca o „posibilitate", caz în care s-ar fi putut aprecia dacă măsura este oportună sau nu, dacă e necesară sau nu, în raport cu diferite aspecte (starea sănătății deținutului, situația sa disciplinară, faptele pentru care este condamnat, riscul de evadare sau periculozitatea potențială pe care o prezintă deținutul).

Au apreciat organele de urmărire penală că în mod eronat pe parcursul cercetărilor efectuate inițial la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani și Rezoluția nr. 280/P/2006 din 07 martie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani, ce a fost desființată prin sentința penală nr. 153 din 09 mai 2006 a Tribunalului Botoșani, se face referire la prevederile „Planului cadru" nr. 1165 din 19 mai 1997 al Direcției Generale a Penitenciarelor în care se prevedea doar „posibilitatea" folosirii cătușelor și a mijloacelor de imobilizare, lăsând la aprecierea personalului din penitenciar când și cum se impune folosirea unor asemenea măsuri.

„Planul cadru" nr. 1165 din 19 mai 1997 este un plan special ce se aplică doar în situațiile menționate expres în el și se referă la măsurile ce trebuie luate în situația în care în penitenciare există revolte, acțiuni de violență în grup ale deținuților în ideea restabilirii ordinii (discuții, negocieri, etalarea impresionantă a forței de intervenție și a tehnicii de luptă, intervenția în forță, posibilitatea uzării de cătușe și alte mijloace de imobilizare). De altfel, zona de aplicabilitate a acestui „Plan cadru" se vede clar și din titlul său „Plan cadru de acțiune în situația producerii unor manifestări de nesupunere și revolte ale deținuților". Doar în asemenea situații, pe lângă alte măsuri, se prevede și „posibilitatea" folosirii de imobilizare și aceasta în incinta penitenciarelor, loc unde de regulă nu se folosesc.

În aceste condiții, este evident că nu „Planul cadru" nr. 1165 din 19 mai 1997 era aplicabil, ci „Planul de măsuri pentru prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței obiectivelor și a măsurilor de îndeplinit" nr. 0945 din 09 martie 2000 al Direcției Generale al Penitenciarelor care în art. 22 din Capitolul III prevede obligativitatea aplicării mijloacelor de imobilizare a deținuților internați în spitale din rețeaua Ministerului Sănătății, pe toată perioada internării. Prin urmare, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor (28 octombrie 2006) „Planul de măsuri" nr. 0945 din 09 martie 2000 a Direcției Generale al Penitenciarelor era obligatoriu, iar măsura de imobilizare la și de pat a deținutului S.M.

nu era la latitudinea personalului din Penitenciarul Botoșani și nu se punea problema aprecierii oportunității luării acestei măsuri. În altă ordine de idei, S.M. pretinde că a fost imobilizat „de mâini și de picioare", timp de 48 ore, nu se putea mișca, fapt ce putea duce la agravarea bolilor sale și i-a provocat suferințe fizice, dar și psihice căci a fost umilit în prezența celorlalți pacienți din salon și a rudelor acestora. Aceste afirmații sunt nesincere, ele fiind înlăturate de probele administrate în cauză. În perioada de internare din 30 mai 2005, ora 13 30 până la 31 mai 2005, ora 11 30 , deținutul a fost imobilizat de pat cu o curea - lanț compusă dintr-un lanț cu zale mici, de 1,5 m lungime, prevăzut la fiecare capăt cu câte o cătușă, având fixat pe el încă un lanț de dimensiuni mai mici cu care deținutul trebuie înconjurat peste mijloc în timpul nopții.

Acest sistem este omologat, folosit în S.U.A., el au fost dotate penitenciarele tocmai pentru că acordă lejeritate de mișcare deținuților, lejeritate ce nu o aveau când erau prinși direct cu cătușe de pat. Pe timp de zi, lanțul - curea era prins cu o cătușă de mâna deținutului și cu cealaltă de o margine metalică a patului, astfel că deținutul se putea mișca lejer de pat, se putea întoarce în orice poziție, putea sta și la marginea patului în poziția șezând sau în picioare. Pe timp de noapte, mijlocul de imobilizare se fixa cu o cătușă de pat, cu alta de mână iar lanțul suplimentar îi înconjura mijlocul, în ideea de a-i mai reduce independența de mișcare, nemaiputându-se îndepărta de pat (ca pe timp de zi) dar nelimitându-i posibilitatea de mișcare în pat.

Această situație e confirmată de experimentul judiciar efectuat în cauză, cât și de declarațiile medicului de salon și a martorului C.P., ce a fost internat în același salon cu S.M. și care arată în declarația sa că sistemul de siguranță aplicat deținutului (curea - lanț și nicidecum cătușe) îi permitea acestuia o mare de mișcare și nici un moment deținutul nu s-a plâns că nu s-ar fi putut mișca sau că ar fi amorțit. Mai mult încă, martorul arată că deținutul a fost tratat cu multă solicitudine din partea gardienilor ce efectuau pe rând și nu a fost umilit în nici un fel. El apreciază că nu deținutul ar fi trebuit să se simtă deranjat de faptul că apare „legat" în fața unor pacienți liberi, ci aceștia din urmă s-au simțit inconfortabil că, fiind bolnavi, trebuiau să mai suporte prezența în salon a unui deținut și gardienilor ce îl supravegheau, dar ei au înțeles situația.

Până și în declarația sa dată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava la 22 ianuarie 2008, S.M. pretinde că el a fost imobilizat „cu cătușe de mâini și picioare", iar pe timp de noapte cu lanț peste mijloc. Că noaptea a avut lanț peste mijloc este adevărat, dar că ar fi fost imobilizat cu cătușe de cele patru membre și de pat este o afirmație lipsită de adevăr și înlăturată prin probele administrate în cauză, cum este înlăturată și afirmația că a fost imobilizat 48 ore, când în spital a fost internat mai puțin de 24 ore.

Din probele administrate rezultă că imobilizarea în perioada de spitalizare nu putea fi făcută cu alt mijloc de imobilizare decât cu acea curea - lanț, căci era singurul utilizabil în această situație [în acea perioadă, în dotarea Penitenciarului Botoșani existau ca mijloace de imobilizare bastoane, sprayuri lacrimogene (ce puteau fi folosite în situații speciale pentru imobilizări de moment), cătușe și curele lanț; doar aceste din urmă erau apte a fi folosite în situația dată]. Aplicarea mijloacelor de imobilizare era obligatorie și deci folosirea lor a fost legală, iar tipul mijlocului de imobilizare (curea - lanț) și modul de folosire a fost cel corect și care permitea deținutului să se miște cu lejeritate.

în consecință, deținutului nu i s-au creat alte inconveniente decât cele inerent legate de starea sa de detenție. Modul în care a fost imobilizat nu a împiedicat efectuarea actului medical și nici nu i-a agravat starea de sănătate. S-a mai stabilit în cursul cercetărilor că supraveghetorii deținutului au respectat consemnul înscris în caietul postului, caiet făcut pentru postul „de pază la spital" (pentru toți deținuții și nu special pentru S.M.), ordonat în scris de inspectorul șef P.V., locțiitorul directorului pentru siguranța deținuților și regim penitenciar, unde se consemnează „indiferent de gradul de periculozitate a deținutului și starea de sănătate a acestuia vor fi luate măsuri de imobilizare la pat cu mijloace specifice, concepute și realizate astfel încât să nu stânjenească aplicarea tratamentului medical sau să afecteze starea lui de sănătate". Acest ordin a fost dat în baza „Planului de măsuri" nr. 0945/2000 așa cum am menționat mai sus.

In acea perioadă controlul executării măsurilor de siguranță a fost făcut de inspectorul șef M.V. și din caietul de control rezultă că nu s-au constatat nereguli. Ca atare, s-a concluzionat imobilizarea fostului deținut S.M. în perioada de cca. 24 ore cuprinsă între 30 mai 2005 ora 13 30 – 31 mai 2005 ora 11 30 cât a fost internat în Spitalul Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani în vederea soluționării cererii acestuia privind întreruperea executării pedepsei s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 22 din „Planul de măsuri pentru prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței obiectivelor și a măsurilor de îndeplinit” nr. 0945 din 9 martie 2000 al Direcției Generale a Penitenciarelor aprobat de Ministerul Justiției [mijlocul de imobilizare nu a fost disproporționat, nici exagerat și nu a fost dispus pentru a-i spori nivelul inevitabil de suferință ori pentru a-i cauza altă suferință, deținutul nefiind supus la tortură sau rele tratamente].

2. În cauză s-a declarat recurs de către petiționarul S.M. invocându-se existența cazurilor de casare, prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 9, 10, 16 și 18 C. proc. pen. [nemotivarea sentinței, acte de urmărire penală incomplete, respingerea nejustificată a cererii petiționarului privind audieri de martori, aprecierea eronată a probelor cu consecința menținerii soluției greșite de scoatere de sub urmărire penală] cu solicitarea de a se casa sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, conform art. 385 15 pct. 2 lit. c), C. proc. pen. în vederea remedierii deficiențelor sub aspect probatoriu și procesual sus-menționate. Recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. pentru considerentele arătate în continuare. Faptele ilicite ce se pretinde de petiționar a fi fost comise împotriva acestuia de învinuiți în cauză privesc „supunerea la rele tratamente a unei persoane aflată în stare de deținere” (art. 267 C. pen.) respectiv „provocarea cu intenție unei persoane, durere sau suferințe, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul (.) de a o pedepsi pentru un act pe care acesta l-a comis ori este bănuită că l-a comis (.) sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când asemenea durere sau astfel de suferințe „sunt aplicate de către un agent al autorității publice” (art. 267 1 C. pen.) [motivarea acestui comportament infracțional, fiind explicată de petiționar, în raport cu calitatea acestuia de fost ofițer MAI până în anul 2003]. Probele administrate în cauză, apreciate în conformitate cu dispozițiile art. 63 C. proc.

pen., astfel cum în mod corect a procedat prima instanță, atestă cu certitudine că petiționarul S.M., în calitate de deținut în Penitenciarul Botoșani, pentru soluționarea cererii acestuia privind întreruperea executării pedepsei, a fost internat o perioadă de 22 ore [în intervalul 30 mai 2005 ora 13 30 – 31 mai 2005 ora 11 30 ] în Spitalul Județean de urgență „Mavromati” Botoșani instituție care nu deține saloane speciale pentru deținuți (și dotate cu echipament necesar asigurării împiedicării evadării).

La acea dată era în vigoare Planul de măsuri pentru prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței obiectivelor și a măsurilor de îndeplinit nr. 0945 din data de 09 martie 2000 al Direcției Generale a Penitenciarelor . În art. 22 al acestui act normativ se prevede că: „ Pe toată durata cât se află internați în spitale civile din rețeaua Ministerului Sănătății, deținuților li se vor aplica mijloace de imobilizare atât pe timpul deplasării în afara salonului, cât și pe perioada cât se găsesc la pat". Așadar, aplicarea unor astfel de mijloace, cu consecința restrângerii libertății de mișcare a deținutului, este obligatorie, neputând fi lăsată la aprecierea personalului de specialitate din penitenciar.

În perioada internării, petentul a fost imobilizat la pat cu o curea - lanț, compusă din zale mici, de 1,5 m lungime, prevăzut la fiecare capăt cu câte o cătușă, având fixat de el încă un lanț de dimensiuni mai mici cu care a fost înconjurat peste mijloc în timpul nopții, dar care însă nu i-a limitat posibilitatea de a se mișca în pat. Pe timp de zi, lanțul - curea a fost prins cu o cătușă de mâna deținutului și cu cealaltă de marginea metalică a patului, creându-i acestuia posibilitatea unei mișcări lejere în pat. Aceste aspecte rezultă din coroborarea declarațiilor numitului C.P., care a fost internat în același salon cu petentul și a medicului P.A. cu mențiunile inserate în procesul-verbal de efectuare experiment judiciar, dar și cu declarațiile învinuiților P.C., B.M.D., B.D., P.F.I., T.S.P.

și P.I.D., ultimii asigurând paza deținutului S.M. pe durata internării sale în Spitalul „Mavromati" Botoșani. Deși a susținut petentul că numitul C.P. ar fi declarat mincinos în cauză, nu a făcut nici o dovadă în acest sens, și în plus, relatările sale se coroborează cu întreg materialul probator efectuat în cauză. În ceea ce privește experimentul judiciar efectuat, el face dovada doar a posibilităților, mai mult sau mai puțin lejere, de imobilizare, nu și a modului cum, în concret, s-a procedat în cazul petentului. Așadar, nu s-a dovedit în cauză că acesta din urmă ar fi fost imobilizat în mod abuziv prin aplicarea de cătușe celor patru membre, iar ulterior fixarea lor de pat, cauzându-i suferințe fizice și psihice sau umilințe dincolo de cele inerente calității de deținut, pe care o avea la acea dată.

În Carnetul Postului - Consemnul particular al postului aferent anului 2005 și care vizează „Postul de pază la spital", completat de către intimatul P.V.(după cum însuși acesta precizează în declarația sa), se specifică: „Indiferent de gradul de periculozitate a deținutului și starea de sănătate a acestuia vor fi luate măsuri de imobilizare la pat cu mijloace specifice, concepute și realizate astfel încât să nu stânjenească aplicarea tratamentului medical sau să afecteze starea lui de sănătate". În toată această perioadă, controlul aducerii la îndeplinire a acestor măsuri de siguranță a fost făcut de intimatul M.V., în calitate de inspector-șef. Or, din caietul de control nu rezultă că s-ar fi constatat nereguli privitor la punerea lor în executare, cu consecințe negative asupra petentului.

Este real că la acea dată era în vigoare și „Planul cadru" nr. 1165 din 19 mai 2007, însă acesta, după cum corect au reținut organele de urmărire penală, este un plan special și aplicabil doar în situația în care în penitenciare există revolte sau alte acțiuni de violență în grup și aceasta în vederea restabilirii ordinii încălcate. Așadar, pe de o parte, imobilizarea petentului pe perioada spitalizării sale a constituit o obligație și nu o posibilitate (și care ar implica analiza anumitor criterii vizând oportunitatea aplicării ei) pentru personalul cu atribuții specifice din cadrul penitenciarului, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada că în aplicarea ei s-ar fi depășit condițiile legale.

Astfel, mijlocul de imobilizare utilizat, curea-lanț, era singurul utilizabil în acea situație, iar modul de folosire a fost cel corect, cu asigurarea unei lejerități în mișcare, în măsura în care acesta o permitea. Nu s-a urmărit și nici acceptat, prin întocmirea Carnetului Postului anterior menționat, în baza Ordinului nr. 0945 din 09 martie 2000 al Direcției Generale a Penitenciarelor, supunerea petentului la rele tratamente, iar prin aplicarea măsurilor de imobilizare nu i s-au cauzat dureri sau suferințe puternice, fizice sau psihice, prin măsuri exagerate sau disproporționate de imobilizare în raport cu scopul urmărit (împiedicarea unei eventuale evadări). Aceste aspecte nu au fost nici urmărite și nici acceptate de către intimați, în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu (și care impun respectarea dispozițiilor legale în vigoare).

Ca atare pretinsele fapte ilicite arătate în plângere nu există în materialitatea lor iar soluția de scoatere de sub urmărire penală în baza art 10 lit. a) C. proc. pen. adoptată prin rezoluția nr. 151/P/2006 din 13 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, menținută prin sentința atacată, este legală și temeinică, cu consecințele anterior arătate. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul S.M. împotriva sentinței penale nr. 76 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală . Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 27 ianuarie 2009.