ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3313/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 401 din 31 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 4904/86/2006, s-a dispus condamnarea inculpatului K.L.L. în temeiul art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen. În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen. În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe timp de 5 ani.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență următoarea situație de fapt: Inculpatul a îndeplinit funcția de asistent universitar la Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca – Colegiul Universitar Sf. Gheorghe – Facultatea de Business, fiind delegat ca lector universitar. În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inculpatul se ocupă de predarea și seminarizarea studenților la disciplinele „micro și macroeconomie” și „finanțele firmei”, efectuând, totodată și examinarea studenților la aceste materii.

În vederea deținerii de sume de bani necuvenite, inculpatul afișa cu întârziere rezultatele la examene, determinându-i astfel pe studenții care nu luau notă de trecere, să-l contacteze telefonic și să se prezinte la domiciliul său, unde, în schimbul unor sume de bani, aceștia completau, la dictare, lucrările pentru a promova examenele. Astfel, în perioada februarie 2003 – februarie 2004, inculpatul a pretins și a primit de la 19 studenți, în baza aceleiași rezoluții infracționale, diferite sume de bani, oferindu-le în schimb note de trecere la cele două discipline. Prin decizia penală nr. 50, din 16 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr. 4904/86/2006 al Curții de Apel Suceava, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva sentinței penale nr. 401 din 31 decembrie 2007 a Tribunalului Suceava.

Totodată, inculpatul apelant a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Nemulțumit de hotărârea instanței de apel, inculpatul a atacat-o cu recurs invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 1, 9, 17, 18 și 14 C. proc. pen. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Susținerea inculpatului că urmărirea penală a fost efectuată în cauză de către organele de poliție și nu de către procuror așa cum prevede legea procesual penală este lipsită de conținut și nu poate fi primită.

Astfel, după data de 4 martie 2004 când organele de cercetare penală din cadrul I.J.P. Covasna și-au declinat competența prin referatul nr. 17097/2004 în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, toate mijloacele de probă (declarațiile martorilor denunțători, confruntări, percheziții, ridicări de înscrisuri, ascultarea inculpatului) au fost efectuate de către procurorul criminalist din unitatea de parchet respectivă. De asemenea, rechizitoriul a fost confirmat de primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna potrivit dispozițiilor art. 209 alin. ultim C. proc. pen. Nejustificată este și susținerea inculpatului că hotărârea instanței de apel este nemotivată.

Astfel, motivarea soluției pronunțate de instanța de judecată constituie o obligație care înlătură orice aspect discreționar în realizarea justiției, dând posibilitatea părților din proces și opiniei publice să-și formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, iar instanțelor de apel și de recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc. Așa cum decurge din normele de procedură penală, în caz de apel, decizia trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la admiterea sau la respingerea apelului, iar în caz de admitere, temeiurile care justifică schimbarea sau modificarea soluției. În speța de față, hotărârea instanței de apel răspunde acestor cerințe, astfel că nu se impune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen., este nefondată. Potrivit art. 256 C. pen., latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în primirea de bani sau alte foloase necuvenite după ce funcționarul a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, fără o înțelegere prealabilă. Actul după a cărui îndeplinire făptuitorul primește banii sau foloasele nu poate fi decât un act licit, care intră în atribuțiile de serviciu ale făptuitorului. În speța de față, astfel cum în mod corect au susținut instanțele, inculpatul a pretins și a primit bani de la studenți pentru a le da note de trecere deși valoarea lucrărilor întocmite de aceștia nu permiteau acest lucru.

În atare situație, infracțiunea săvârșită de inculpat este cea de luare de mită și nu se impune schimbarea încadrării juridice. Neîntemeiată este și solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., sau la art. 10 lit. d) C. proc. pen. Probele administrate, atât pe parcursul urmăririi penale cât și în fața instanțelor de judecată, scot în evidență vinovăția acestuia pentru infracțiunea reținută în sarcina sa. Nici critica privind reindividualizarea pedepsei nu poate fi primită. Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită cât și în ce privește comportarea făptuitorului. Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizată în așa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și să evite în viitor săvârșirea de fapte penale. În prezenta cauză, Înalta Curte constată că instanțele de fond și de apel au dat eficiență împrejurărilor concrete ale comiterii faptei cât și aspectelor de circumstanțiere personală ale inculpatului, pedeapsa aplicată și modalitatea de executare urmând să-și atingă scopul.

Având în vedere cele care preced, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul K.L.L. împotriva deciziei penale nr. 50 din 16 iunie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2008.