ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3313/2008

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 401

din 31 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 4904/86/2006, s-a dispus

condamnarea inculpatului K.L.L. în temeiul art. 254 alin. (1) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit.

b) și c) C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (2)

C. pen., a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen.,

s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe timp de

5 ani.

Conform art. 71 alin. (5) C.

pen., a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului.

Inculpatul a fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut în esență următoarea situație de fapt:

Inculpatul a îndeplinit

funcția de asistent universitar la Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca – Colegiul

Universitar Sf. Gheorghe – Facultatea de Business, fiind delegat ca lector

universitar. În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inculpatul se ocupă de

predarea și seminarizarea studenților la disciplinele „micro și macroeconomie”

și „finanțele firmei”, efectuând, totodată și examinarea studenților la aceste

materii.

În vederea deținerii de sume

de bani necuvenite, inculpatul afișa cu întârziere rezultatele la examene,

determinându-i astfel pe studenții care nu luau notă de trecere, să-l

contacteze telefonic și să se prezinte la domiciliul său, unde, în schimbul

unor sume de bani, aceștia completau, la dictare, lucrările pentru a promova

examenele.

Astfel, în perioada

februarie 2003 – februarie 2004, inculpatul a pretins și a primit de la 19

studenți, în baza aceleiași rezoluții infracționale, diferite sume de bani,

oferindu-le în schimb note de trecere la cele două discipline.

Prin decizia penală nr. 50,

din 16 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr. 4904/86/2006 al Curții de Apel

Suceava, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva

sentinței penale nr. 401 din 31 decembrie 2007 a Tribunalului Suceava.

Totodată, inculpatul apelant

a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Nemulțumit de hotărârea

instanței de apel, inculpatul a atacat-o cu recurs invocând cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 1, 9, 17, 18 și 14 C. proc. pen.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Susținerea inculpatului că

urmărirea penală a fost efectuată în cauză de către organele de poliție și nu

de către procuror așa cum prevede legea procesual penală este lipsită de

conținut și nu poate fi primită.

Astfel, după data de 4

martie 2004 când organele de cercetare penală din cadrul I.J.P. Covasna și-au

declinat competența prin referatul nr. 17097/2004 în favoarea Parchetului de pe

lângă Tribunalul Covasna, toate mijloacele de probă (declarațiile martorilor

denunțători, confruntări, percheziții, ridicări de înscrisuri, ascultarea

inculpatului) au fost efectuate de către procurorul criminalist din unitatea de

parchet respectivă.

De asemenea, rechizitoriul a

fost confirmat de primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna

potrivit dispozițiilor art. 209 alin. ultim C. proc. pen.

Nejustificată este și

susținerea inculpatului că hotărârea instanței de apel este nemotivată.

Astfel, motivarea soluției

pronunțate de instanța de judecată constituie o obligație care înlătură orice

aspect discreționar în realizarea justiției, dând posibilitatea părților din

proces și opiniei publice să-și formeze convingerea cu privire la legalitatea

și temeinicia soluției adoptate, iar instanțelor de apel și de recurs

elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.

Așa cum decurge din normele

de procedură penală, în caz de apel, decizia trebuie să cuprindă temeiurile de

fapt și de drept care au dus, după caz, la admiterea sau la respingerea

apelului, iar în caz de admitere, temeiurile care justifică schimbarea sau modificarea

soluției.

În speța de față, hotărârea

instanței de apel răspunde acestor cerințe, astfel că nu se impune casarea și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea inculpatului privind

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită prevăzută de art.

254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea

de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen., este

nefondată.

Potrivit art. 256 C. pen.,

latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în primirea de bani sau alte

foloase necuvenite după ce funcționarul a îndeplinit un act în virtutea

funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, fără o înțelegere

prealabilă.

Actul după a cărui

îndeplinire făptuitorul primește banii sau foloasele nu poate fi decât un act

licit, care intră în atribuțiile de serviciu ale făptuitorului.

În speța de față, astfel cum

în mod corect au susținut instanțele, inculpatul a pretins și a primit bani de

la studenți pentru a le da note de trecere deși valoarea lucrărilor întocmite

de aceștia nu permiteau acest lucru.

În atare situație,

infracțiunea săvârșită de inculpat este cea de luare de mită și nu se impune

schimbarea încadrării juridice.

Neîntemeiată este și

solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., sau la art. 10 lit. d) C. proc.

pen.

Probele administrate, atât

pe parcursul urmăririi penale cât și în fața instanțelor de judecată, scot în

evidență vinovăția acestuia pentru infracțiunea reținută în sarcina sa.

Nici critica privind

reindividualizarea pedepsei nu poate fi primită.

Potrivit art. 52 C. pen.,

pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a

condamnatului, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Ca măsură de constrângere,

pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea

concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta

penală săvârșită cât și în ce privește comportarea făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și

modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizată în așa fel încât

inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și să evite

în viitor săvârșirea de fapte penale.

În prezenta cauză, Înalta

Curte constată că instanțele de fond și de apel au dat eficiență împrejurărilor

concrete ale comiterii faptei cât și aspectelor de circumstanțiere personală

ale inculpatului, pedeapsa aplicată și modalitatea de executare urmând să-și

atingă scopul.

Având în vedere cele care

preced, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Potrivit art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul K.L.L. împotriva deciziei penale nr. 50 din 16

iunie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 20 octombrie 2008.