ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție la 30 noiembrie 2007, petiționara C.F. a solicitat efectuarea de

cercetări penale față de l.M., magistrat judecător la Curtea de Apel Brașov,

sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzută de art. 246 C.

pen., art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen.; din conținutul sesizării rezultă că

pretinsele fapte infracționale ar fi fost săvârșite de magistrat cu ocazia

soluționării dosarului nr. 221/F/CA/2004 al Curții de Apel Brașov - Secția

Comercială și de Contencios Administrativ.

Prin rezoluția nr. 1646/P/2007 din 25 iunie 2008, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 228 alin. (6) raportat la

ari. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale fată de I.M.

S-a reținut în cuprinsul rezoluției că, în fapt, la Curtea de Apel

Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a fost înregistrată

acțiunea petentei C.F., în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale și

ministrul Apărării, l.M.P., solicitând instanței să fie aplicate amenzi legale

conducătorului autorității publice Ministerul Apărării Naționale, la plata

daunelor întârziere pentru neexecutarea hotărârii nr. 154/ F din 27 iulie 2000

a Curții de Apel Brașov și a deciziei nr. 925 din 06 martie 2001 a Curții

Supreme de Justiție.

Conform acestor hotărâri judecătorești, Ministerul Apărării Naționale a

fost obligată să o reintegreze pe C.F. în funcția deținută anterior, însă

potrivit mențiunilor petentei, a fost de rea-credință și nu a pus în executare

dispozițiile instanței.

S-a constatat că prin sentința nr. 85/ F din data de 1 iunie 2004,

pronunțată de judecătorul I.M., a fost respinsă acțiunea formulată de C.F.,

reținându-se că, hotărârile judecătorești care stabileau reintegrarea

petiționarei sunt hotărâri în contencios administrativ, deci nu era necesară

obținerea titlului executoriu, ci petiționara ar fi trebuit să formuleze o

cerere pentru reintegrarea în muncă, adresată Ministerului Apărării Naționale

și să se prezinte la locul de muncă, în baza hotărârii judecătorești.

S-a constatat că petenta nu a făcut nici un demers la Ministerul

Apărării Naționale pentru a se executa hotărârea și nici Ministerul nu a pus-o

în executare din oficiu, apreciind că, atâta timp cât reclamanta nu a făcut

nici un gest și nu dorește reintegrarea, nu poate fi reintegrată peste voința

acesteia, care trebuie să fie expresă, reală.

Petiționara a arătat, în cuprinsul plângerii penale că aceste

considerente reprezintă falsuri, motivând că, potrivit normelor legale, chiar

Ministerul Apărării Naționale avea obligația să pună în executare hotărârea de

reintegrare.

S-a constatat că, în raport de aspectele invocate de petiționară, în

sarcina magistratului I.M. de la Curtea de Apel Brașov nu poate fi reținută

comiterea vreunei fapte penale, deoarece, în conformitate cu dispozițiile

legale, motivarea unei hotărâri se face de către magistrat, potrivit

interpretării date probelor administrate în cauză.

S-a mai apreciat că materializarea opiniei judecătorului, formată în

acest mod în motivarea soluției, nu implică o încălcare a atribuțiilor sale de

serviciu In sensul neîndeplinirii vreunui act sau îndeplinirii în mod defectuos

ori falsificării hotărârii judecătorești, ci este rezultatul aplicării normelor

legale în raport de situația de fapt reținută și de probele din dosarul cauzei.

Astfel, s-a considerat că, în condițiile în care nu se evidențiază

săvârșirea unei fapte penale, modalitatea de soluționare a cauzelor de către

magistrați nu poate face obiectul urmăririi penale, întrucât ar constitui o

încălcare a principiului independenței judecătorilor.

S-a conchis în sensul că, cenzurarea unei hotărâri judecătorești, a

soluției, a modului de interpretare a probelor, se poate realiza doar prin

exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare prevăzute de lege.

În temeiul art. 278 C. proc. pen., petiționara a formulat plângere, ce

a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 4771/11-2/2008 din 30

iulie 2007, dată de Procurorul Șef al Secției de Urmărire Penală și

Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În urma verificărilor efectuate în cauză, s-a constatat că nu există

indicii în sensul comiterii vreunei fapte infracționale de către persoana

reclamată, iar hotărârea pronunțată în cauză a fost motivată în fapt și în

drept, fiind rezultatul convingerii magistratului, bazată pe probele

administrate și pe interpretarea dispozițiilor legale în vigoare.

Împotriva rezoluției mai sus-menționate, petiționara C.F., în termen

legal, a formulat plângere, ce a fost înregistrată pe rolul Secției Penale a

înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 6932/1/2008. Aceasta a solicitat

admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, pentru argumentele pe care

Ie-a susținut în fața acestei instanțe și detaliate în cuprinsul practicalei

prezentei hotărâri.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că

rezoluția nr. 1646/P/2007 dată la 25 iunie 2008 de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului judecător I.M.,

este legală și temeinică, urmând a fi menținută, prin respingerea ca nefondată

a plângerii, în temeiul art. 278

1

alin. 8 lit. a) C. proc. pen.,

pentru considerentele ce vor fi mai jos relevate.

Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul

a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile

dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice

persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau

printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru

judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel

nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la

instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță, așa cum de altfel, a procedat și petiționara prin plângerea ce face

obiectul verificării în cauza de fată.

Se constată, în urma actelor premergătoare efectuate în cauză, că

procurorul a reținut corect situația de fapt potrivit căreia

reclamanta-petiționară C.F. a formulat o acțiune pe rolul Curții de Apel Brașov,

secția comercială și de contencios administrativ, prin care a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale și Ministrul Apărării,

l.M.P., ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună aplicarea

unei amenzi legale conducătorului autorității publice Ministerului Apărării Naționale

și obligarea la plata daunelor întârziere pentru neexecutarea hotărârii nr. 154/

F din 27 iulie 2000 a Curții de Apel Brașov și a deciziei nr. 925 din 6 martie

2001 a Curții Supreme de Justiție.

Totodată, se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale

împotriva judecătorului I.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., fals

intelectual .prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291

C. pen., presupuse a fi săvârșite de intimata făptuitoare, dispusă de Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

este legală și temeinică, întrucât din întreg probatoriul administrat în cauză

nu rezultă faptul că pe parcursul desfășurării procesului în contencios

administrativ, ce a făcut obiectul dosarului nr. 221/F/CA/2004, cu ocazia

efectuării actelor de cercetare judecătorească specifice activității de

judecată, intimata ar fi nu și-ar fi îndeplinit sau și-a fi îndeplinit

defectuos sarcinile de serviciu ori ar fi efectuat acte materiale, care să aibă

valențele unei fapte de natură penală.

Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din

care să rezulte că în timpul efectuării actelor specifice de cercetare

judecătorească intimata I.M., cu ocazia soluționării acțiunii în contencios

administrativ ce a făcut obiectul dosarului nr. 221/F/CA/2004 aflat pe rolul

Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, atunci

când a pronunțat sentința penală nr. 85/ F din 1 iunie 2004, ar fi săvârșit

vreo faptă de natură a antrena răspunderea penală și, cu atât mai puțin a unor

fapte de abuz în serviciu, fals intelectual sau uz de fals, în mod justificat

s-a apreciat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, că susținerile petiționarei nu au

niciun suport probator, întrucât acesta nu a produs dovezi în sprijinul celor

relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete ce țin de elementele

constitutive ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice

fundament real.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că împrejurările de fapt au fost

corect stabilite de procuror și s-a dat o interpretare justă probelor

administrate, ajungându-se în mod justificat la concluzia că judecătorul I.M. a

respectat dispozițiile legale atunci când a pronunțat sentința nr. 85/ F din 1

iunie 2004, în dosarul nr. 221/F/CA/2004, exprimându-și propria convingere în

urma administrării probelor de la dosarul cauzei, neputându-se reține în

sarcina acesteia săvârșirea niciunei infracțiuni.

De altfel, persoanele care îndeplinesc o activitate judecătorească în

cadrul instanțelor naționale, așa cum este cazul intimatei judecător I.M., în

prezent judecător la Curtea de Apel Brașov, își desfășoară activitatea în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, îndeplinindu-și atribuțiile

profesionale, ce le revin pentru rezolvarea cauzelor deduse judecății, prin

pronunțarea unor soluții pe care le consideră legale și temeinice, în raport de

probele administrate, iar aceste soluții, pot fi ulterior verificate și,

eventual, desființate prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Or, în speță nu a fost făcut dovada că intimata, pronunțând soluția în

cauza mai sus-menționată, ar fi săvârșit vreo faptă de natură a atrage

răspunderea sa penală, petiționara fiind nemulțumită de faptul că judecătorul

i-a respins acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționara C.F., menținând rezoluția atacată ca fiind legală și temeinică.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționara C.F.

împotriva rezoluției nr. 1646/P/2007

din 25 iunie 2008, dată de

Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire

Penală și

Criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționara la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 20

octombrie 2008.