ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2571/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2571/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin

sentința penală

nr. 91/P din 25 martie 2009 Curtea de Apel Timișoara în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins plângerea formulată de petentul C.S.

împotriva rezoluției de neîncepere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara.

În

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul a fost obligat să plătească

200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele :

Prin

plângerea adresată

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și înregistrată la sub nr. 448/P/2008

din 28 octombrie 2008, petentul C.S. a reclamat faptul că, prin exercitarea

abuzivă și cu rea-credință a atribuțiilor de serviciu de către cms. C.A. i s-a

cauzat o vătămare a intereselor legale. S-a reținut următoarea stare de fapt:

În ziua de vineri, 03 octombrie 2008, în

jurul orei 18, petentul a fost implicat într-un accident rutier soldat cu

avarierea a două autoturisme, unul fiind al său.

La fața locului s-a

deplasat un echipaj al poliției rutiere condus de intimatul cms. C.A., care a

procedat la verificarea conducătorilor auto cu etilotestul, rezultatul fiind

pentru petent 0,16 mg/l în aerul expirat, iar pentru celălalt conducător auto

0.

S-au deplasat la sediul poliției rutiere

pentru întocmirea documentelor, dar petentul a solicitat să i se recolteze

probe biologice, cerându-i-se însă să le plătească, ceea ce în opinia

petentului nu era legal. După recoltarea probelor de sânge au revenit la sediul

poliției rutiere unde s-au întocmit procese-verbale de contravenție, intimatul

eliberând petentului o dovadă pentru reținerea permisului fără drept de

circulație, acesta susținând că legal trebuia să i se dea o dovadă cu drept de

circulație dacă i s-au recoltat probe biologice de sânge. Intimatul i-a

replicat că în situațiile de consum de alcool nu se eliberează dovadă pentru

reținerea permisului cu drept de circulație.

În ziua de luni, 06

octombrie 2008, petentul s-a prezentat la sediul Poliției Rutiere Timiș, unde a

luat legătura cu agenții de poliție P.C. și C.D., care i-au dat dovada de

reținere a permisului către intimat, acesta făcând pe dovadă mențiunea că are

drept de circulație timp de 15 zile începând cu data de 04 octombrie 2008.

La data de 16

octombrie 2008, petentul a primit la domiciliul din satul Rotunda, comuna

Rotunda, jud. Olt, adresa nr. 299845/06 octombrie 2008 a Serviciului Poliției

Rutiere Timiș prin care i s-a comunicat că i s-a suspendat dreptul de a conduce

pe o durată de 90 zile pentru încălcarea prevederilor art. 102 alin. (3) lit.

a) din O.U.G. nr. 195/2002, începând cu data de 03 octombrie 2008, iar în

situația în care va mai conduce în această perioadă încalcă prevederile art. 86

alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, faptă ce constituie infracțiune.

În raport cu cele de

mai sus, petentul a apreciat că a fost privat de dreptul de a conduce un

autoturism din data de 03 octombrie 2008 și a fost supus unui real pericol în

condițiile în care ar fi condus, fapta sa fiind infracțiune.

Prin rezoluția nr. 448/P/2008 din 28

noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în baza art.

10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de intimatul cms. C.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246

C. pen., motivându-se prin aceea că eventuala îndeplinire defectuoasă sau

neîndeplinirea unui act nu s-a făcut cu știință, întrucât a existat o practică

neunitară datorită contradicțiilor dintre textele de lege conținute în art. 102

alin. (3) lit. a) raportat la art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 pe de o

parte și art. 192 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 195/2002 pe de altă parte.

Împotriva acestei rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, petentul a formulat plângere la procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, respinsă prin rezoluția nr. 3/11/2/2009

din 07 ianuarie 2009.

Împotriva rezoluției

de respingere a plângerii, petentul a formulat în termenul legal plângere la

instanța de judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția penală

sub nr. 116/59/2009 din 21 ianuarie 2009.

Examinând plângerea petentului prin prisma

motivelor invocate și a materialului probator aflat la dosarul de urmărire

penală și la dosarul instanței, Curtea a constatat că aceasta este nefondată,

soluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale fiind temeinică și

legală, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 246 C. pen., infracțiunea de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în fapta funcționarului

public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu

îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta

cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Din starea de fapt

reținută nu rezultă că intimatul, cu știință, nu ar fi îndeplinit un act ori

l-ar fi îndeplinit în mod defectuos.

Astfel, a existat o

practică neunitară datorită contradicțiilor dintre textele de lege conținute în

art. 102 alin. (3) lit. a) raportat la art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr.

195/2002 pe de o parte și art. 192 alin. (1) și (2) din HG. nr. 195/2002 pe de

altă parte.

Conform art. 102 alin.

(3) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice,

constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a

de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării

dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârșirea de către

conducătorul de autovehicul sau tramvai a faptei de conducere sub influența

băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracțiune.

Art. 111 alin. (3)

din O.U.G. nr. 195/2002 (modificat prin Legea nr. 49 din 08 martie 2006,

publicată în M. Of. nr. 246 din 20 martie 2006), prevede că în această situație

dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de

circulație.

În același timp,

potrivit art. 192 alin. (1) din H.G. nr. 1391 din 04 octombrie 2006 (publicată

în M. Of. nr. 876 din 26 octombrie 2006), pentru aprobarea Regulamentului de

aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice,

conducătorului de autovehicul sau tramvai, testat cu un mijloc tehnic

certificat sau cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic, i se

reține permisul de conducere dacă valoarea concentrației este de cel mult 0,40

mg/l alcool pur în aerul expirat, eliberându-se dovadă înlocuitoare fără drept

de circulație, dacă nu dorește recoltarea probelor biologice în vederea

stabilirii alcoolemiei,

în

condițiile stabilite la art. 194 alin. (1).

Alin. (2) al aceluiași articol stabilește că,

atunci când conducătorul vehiculului solicită recoltarea probelor biologice în

vederea stabilirii alcoolemiei, acesta va fi însoțit de polițistul rutier la

cea mai apropiată instituție medicală autorizată sau instituție medico-legală,

iar după recoltare i se va elibera o dovadă înlocuitoare cu drept de circulație

pentru cel mult 15 zile, a cărei valabilitate intră în vigoare la 24 de ore de

la cea de-a doua recoltare de probe biologice.

Rezultă că sub

aspectul reclamat (eliberarea dovezii de reținere a permisului cu sau fără

drept de circulație) există două texte de lege care cuprind contradicții.

Intimatul a acționat în temeiul art. 102 alin.

(3) lit. a) raportat la art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, eliberând

inițial dovada fără drept de circulație, pentru ca apoi, după 3 zile, să facă

mențiunea că dovada este eliberată cu drept de circulație.

Instanța a considerat

că intimatul nu și-a încălcat atribuțiile de serviciu, el acționând

în

conformitate cu un text de lege.

În orice caz, textul din O.U.G. nr. 192/2002,

în baza căruia a acționat intimatul, are o forță juridică superioară textului

HG. nr. 1391/2006 invocat de petent.

Conform art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative(publicată în M.Of. nr. 139 din 31 martie 2000,

republicată în M. Of. nr. 777 din 25 august 2004), actele normative date în

executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în

limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Așadar, nu i se poate

imputa intimatului că nu a acționat în baza unei dispoziții a unei hotărâri de

guvern care a fost emisă cu încălcarea normelor de tehnică legislativă,

respectiv care a fost emisă în afara limitelor legii (Codul rutier) care o

ordonă [art. 134 alin. (2) Codul rutier - O.U.G. nr. 195/2002, aprobată cu

modificări și completări și republicată prin Legea nr. 49/2006, cu modificările

și completările ulterioare).

De asemenea, pentru

aceleași considerente, instanța a apreciat că nu se poate reține în sarcina

intimatului nici săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, care

potrivit art. 249 C. pen. constă în încălcarea din culpă, de către un

funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia

sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată

bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte

unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia

ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Ca atare, nereținându-se încălcarea vreunei

atribuții de serviciu de către intimat, nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor sau ale infracțiunii de neglijență în serviciu, lipsind latura

obiectivă.

Instanța a observat

că față de lipsa laturii obiective este inutilă analizarea împrejurării dacă

s-a cauzat vreo vătămare intereselor legale ale

petentului.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul C.S., criticând-o

pentru netemeinicie sub aspectul greșitei mențineri a soluției procurorului de

neîncepere a urmăririi penale față de intimat în condițiile în care a suferit o

vătămare a intereselor sale legale ca urmare a privării sale de dreptul de a

conduce autoturismul pe drumurile publice din data de 3 octombrie 2008 fiind

supus unui real pericol până în data de 16 octombrie 2008, după cum a menționat

în plângerea inițială.

Petentul

a solicitat desființarea rezoluției procurorului și trimiterea cauzei la

parchet în vederea începerii urmăririi penale față de intimat sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen.

Examinând

hotărârea atacată sub aspectele invocate de petent, cât și din oficiu sub toate

aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind

legală și temeinică.

Înalta

Curte constată că soluția de neurmărire penală dată de parchet față de intimat,

și menținută de prima instanță, este legală și temeinică, întrucât din actele

premergătoare efectuate nu a rezultat întrunirea elementelor constitutive ale

infracțiunii reclamate , după cum , pe larg, s-a reținut în considerentele

sentinței atacate.

Pentru

a se putea începe urmărirea penală sunt necesare două condiții.

Prima

condiție constă în existența acelui minim de date care permit organului de

urmărire să constate că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune.

Cea

de a doua condiție necesară începerii urmăririi penale constă în inexistența

cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de

art. 10 C. proc. pen., cu excepția, bineînțeles, a celui prevăzut de art. 10

lit. b

1

) C. proc. pen.

Întrucât în cauză, din actele premergătoare

efectuate s-a constatat existența cazului prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc.

pen., a „intervenit” neînceperea urmăririi penale, cum corect a reținut și

prima instanță în considerentele expuse (considerente însușite și de către

Înalta Curte).

În consecință, având în vedere că din lucrările

dosarului rezultă că intimatul C.A. și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în

deplină concordanță cu legea și nu a comis vreo faptă care să atragă

răspunderea penală a acestuia, Înalta Curte conform art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de petentul

C.S. ca nefondat.

Intimatul a solicitat obligarea petentului la plata

sumei de 25.757 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor judiciare

efectuate de acesta cu prilejul soluționării prezentului recurs, respectiv

23.800 lei, onorariu avocat, 857,54 lei contravaloarea cazării în București și

1.100 lei, contravaloarea biletelor de avion Timișoara - București și retur.

Potrivit art. 193 alin. (6) C. proc. pen., instanța stabilește

obligația de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului

penal potrivit legii civile (cu excepția situațiilor referitoare la condamnarea

inculpatului, achitarea acestuia, la renunțarea la acțiunea civilă, cazuri

reglementate în art. 193 alin. (1)- (5) C. proc. pen.

Conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuieli de judecată. De

asemenea, se mai prevede în același text de lege că instanța nu poate micșora

unele dintre cheltuielile de judecată pe care partea care a câștigat va dovedi

că le-a făcut, dar poate mări sau micșora onorariile avocaților ori de câte ori

va constata că sunt prea mici sau prea mari în raport cu valoarea pricinii sau

munca îndeplinită.

Din textele de lege citate, rezultă că instanța are

latitudinea de a aprecia asupra necesității cheltuielilor făcute de părți.

Cu privire la cheltuielile judiciare reprezentând onorariul

avocatului angajat de intimat, în cuantum de 23.800 lei, constată, în

concordanță cu dispozițiile art. 193 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la

art. 274 alin. (3) C. proc. pen., că acestea sunt exagerat de mari în raport cu

obiectul cauzei și cu munca îndeplinită.

Astfel, se constată că suma solicitată cu titlul de

onorariu de avocat este vădit disproporționată atât în raport cu obiectul

cauzei cât și în raport cu asistența juridică acordată intimatului în cadrul

etapei procesuale a recursului declarat de petent, care a constat în formularea

de concluzii scrise și susținerea lor în fața instanței la cel de-al doilea

termen acordat în cauză.

În consecință, având în vedere că onorariul plătit

de intimat apărătorului său este exagerat de mare în raport cu cheltuielile

necesare susținerii apărărilor făcute în cadrul recursului declarat de petent,

Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile legale citate, va diminua acest

onorariu de la 23.800 lei la 3.000 lei, sumă care în opinia Curții corespunde

cu obiectul cauzei și cu asistența juridică acordată, urmând ca recurentul să

fie obligat să plătească intimatului celelalte cheltuieli efectuate în vederea

soluționării recursului, respectiv contravaloare transport și cazare în

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul C.S. împotriva sentinței penale nr. 91/PI din 25

martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul petiționar să plătească

intimatului suma de 4957,57 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

iulie 2009.