ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2906/2009

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 24 august 2009, pronunțată de Curtea de Apel Galați în Dosarul nr. 1254/44/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului A.N., zis B., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Galați.

În baza prevederilor art. 136 C. proc. pen., art. 143, art. 146, art. 148 lit. a) și f), art. 151, art. 160

a

alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă pe o durată de 30 zile, cu începere de la 24 august 2009 și până la 22 septembrie 2009, inclusiv, a inculpatului Alexandru Nicu, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen. cu referire la art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pentru continuarea cercetării judecătorești s-a acordat termen la 9 septembrie 2009.

Pentru a pronunța soluția de arestare a inculpatului, instanța – analizând actele și lucrările dosarului, precum și concluziile părților – a apreciat că măsura este legală și temeinică, la dosar existând probe și indicii temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., de natură să conducă la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis cu intenție, o faptă prevăzută de legea penală, pedepsită cu închisoarea mai mare de 4 ani.

S-a mai reținut că, măsura arestării se dovedește oportună și în raport de faptul că, în cursul urmăririi penale, după cum rezultă din procesele verbale aflate la filele 349-367, vol. II, dosar. urm. pen., inculpatul a încercat și să se sustragă urmăririi penale, fiind necesară aducerea lui cu mandat de aducere.

În termen legal, împotriva acestei soluții a declarat recurs inculpatul A.N.

Oral, cât și prin motivele scrise, s-au susținut, în esență, de apărători, următoarele critici:

- arestarea preventivă a inculpatului este nelegală, pe de o parte, pentru că, s-a dispus anterior verificării regularității actului de sesizare a instanței, deci anterior începerii cercetării judecătorești, iar pe de altă parte, pentru că în mod greșit s-a admis o propunere de arestare preventivă și s-a emis un mandat de arestare preventivă pentru o perioadă determinată în condițiile art. 160

a

C. proc. pen. care reglementează instituția luării măsurii preventive în cursul judecății, ceea ce nu era cazul în speță;

- măsura dispusă este nelegală și netemeinică, pentru că nu există în sensul legii, nici elemente de sustragere de la urmărire de către inculpat, nici de existența unui pericol concret asupra ordinii publice, având în vedere stadiul procesual al cauzei la acest moment, iar pe de altă parte, conjunctura în care a avut loc săvârșirea infracțiunii și care este de natură a circumstanția gradul de pericol concret al faptei;

- și, în fine, s-a apreciat că în cauză subzistă și cazul de casare înscris în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., prin aceea că încheierea atacată încalcă și prevederile art. 160

9

alin. (1) C. proc. pen. care prevede explicit că instanța se pronunță pe baza unei încheieri motivate în fapt și în drept, instanța mulțumindu-se să indice doar temeiurile arestării.

Mai mult, osebit de motivele arătate, s-a susținut că măsura preventivă dispusă nu se susține nici prin aceia că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, de dreptul de libertate individuală, prevăzut de art. 23 din Constituție și art. 6 pct. 2 C.E.D.O.

Examinând încheierea atacată în raport de totalitatea criticilor și susținerilor formulate, de dispozițiile art. 385

6

C. proc. pen., art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., cât și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată pentru cele ce urmează că recursul este nefondat.

Atât încheierea atacată cât și măsura preventivă dispusă pe această cale sunt emise în temeiul și respectarea deplină a legii.

Cum potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței, este evident că acest act marchează în desfășurarea procesului penal, mai întâi finalizarea urmăririi penale și trimiterea în judecată a unei persoane, iar pe de altă parte, sesizarea instanței cu soluționarea unei cauze penale, în primă instanță.

Măsura arestării preventive a inculpatului dispusă de instanța de fond la 24 august 2009 a intervenit după sesizarea instanței, deci în cursul judecății, situație în care, așa cum corect a procedat și prima instanță, temeiul juridic al arestării îl constituie dispozițiile art. 160

a

alin. (1) C. proc. pen., chiar dacă propunerea de luare a măsurii arestării preventive fusese formulată de procuror în temeiul art. 267 C. proc. pen., prin rechizitoriu.

De altfel, art. 267 alin. (1) C. proc. pen. instituie posibilitatea legală a procurorului de a propune arestarea preventivă a inculpatului la întocmirea rechizitoriului, iar a instanței competente de a soluționa prin încheiere propunerea.

În această din urmă situație, atât rechizitoriul cât și propunerea de arestare preventivă se înaintează instanței competente în termen de 24 ore.

Conformându-se acestor dispoziții atât procurorul de caz a făcut propunerea de arestare și a înaintat rechizitoriul în termen, cât și instanța a soluționat cu celeritatea impusă de natura măsurii preventive dispuse propunerea de luare a acestei măsuri, pronunțându-se printr-o încheiere legală.

Cât privește temeinicia măsurii preventive dispuse se poate observa că aceasta este motivată, atât în fapt, cât și în drept, neconstatându-se, sub acest aspect, nici incidența cazului de casare invocat.

Astfel, nu se constată nici existența unor referiri globale și nici existența unor contradicții între motivare și dispozitivul încheierii de natură a atrage casarea încheierii și trimiterea spre rejudecare a cauzei, ca o consecință a lipsei de motivare, sau a unei contradicții.

Atât propunerea de arestare cât și încheierea instanței prin care s-a dispus luarea arestării preventive au fost făcute prin raportare la textele de lege privind buna desfășurare a procesului penal, la existența noțiunii de indicii temeinice în ce privește existența faptei dedusă judecății așa cum sunt arătate prin art. 143 alin. (1) C. proc. pen., cât și la condițiile generale stabilite prin dispozițiile art. 148 lit. a) și f C. proc. pen. referitoare la luarea în concret a unei măsuri preventive privative de libertate.

Dacă în raport de argumentele legale prezentate de prima instanță, nu se constată incidente dispozițiile art. 148 lit. a) C. proc. pen., în schimb, măsura arestării preventive dispusă în cauză în ce privește pe inculpatul A.N. este pe deplin justificată de un alt temei juridic, respectiv, cel înscris în art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Împrejurarea că inculpatul a încercat să se sustragă prezentării materialului de urmărire penală la care, în final, a fost adus cu mandat de aducere nu este de esența art. 148 lit. b) C. proc. pen., pentru că încercările de sustragere la care se referă prima instanță nu pot fi echivalente unor acțiuni consumate prin care s-a realizat efectiv o sustragere de la urmărirea penală desfășurată în speță, iar pe de altă parte, pentru că lipsa inculpatului de la prezentarea materialului de urmărire penală a fost justificată prin lipsa întâmplătoare din domiciliu sau, prin spitalizarea acestuia.

Dar dacă arestarea preventivă nu se justifică în ce privește temeiul înscris în art. 148 lit. a) C. proc. pen., sunt însă cert realizate condițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., prin faptul că, din declarațiile martorilor audiați, declarația martorului denunțător, a înregistrărilor ilegal efectuate în cauză și chiar din declarațiile inculpatului A.N. date în faza urmăririi penale rezultă probe și indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă de corupție, sancționată de lege cu o pedeapsă privativă mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din natura infracțiunilor, dar mai ales din modalitatea de concepere și acțiune, din calitatea specială pe care o avea inculpatul D.G., inspector de poliție și pentru care lucra în calitate de informator, intermediar și recuperator inculpatul N.A.

În fine, discutând despre pericolul pentru ordinea publică a faptelor deduse judecății este evident că acest gen de activități infracționale, de legături între ofițeri de poliție și persoane din lumea interlopă a unei comunități determină perturbări, la nivelul disciplinei publice și mai ales al respectului pentru lege și persoanele publice care aplică legea, creând în același timp temerea unei colectivități sau comunități că împotriva unei fapte și persoane periculoase, nu se acționează eficient de organele statului.

Așa fiind, în lumina acestora considerente de fapt și de drept, măsura preventivă a arestării este nu numai legală, dar și oportună.

Și desigur cu considerarea și respectul datorat prezumției de nevinovăție se poate afirma că nici dreptul de libertate individuală al inculpatului nu este încălcat atâta timp cât, privarea de libertate constituie o excepție, atunci când există motive verosimile de a bănui că persoana lipsită de libertate a comis o infracțiune (a se vedea în acest sens art. 5 alin. (1) lit. c) din C.E.D.O.).

Pentru toate aceste considerente, criticile sunt nefondate, măsura preventivă legală și temeinică, după cum și încheierea atacată.

Drept urmare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat se va respinge, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.N. împotriva încheierii din 24 august 2009 a Curții de Apel Galați, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1254/44/2009.

Obligă recurentul inculpat la 150 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 septembrie 2009.