ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4357/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul N.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și A.V.A.S., anularea H.G. nr. 605/2004 și a tuturor actelor subsecvente, respectiv actele de vânzare a activelor SC R.D. SA și obligarea pârâților la daune materiale și morale. Prin sentința civilă nr. 793 din 12 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamantul N.L.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru reclamantului i s-a pus în vedere să timbreze cererea de chemare în judecată cu 4 lei taxă judiciară de timbru, acesta refuzând să își îndeplinească obligația legală menționată, invocând art. 6 din C.E.D.O. și hotărârea C.E.D.O. din cauza Beian contra României. A mai reținut instanța de fond că hotărârea Beian împotriva României, nu are relevanță în speță, deoarece, prin aceasta Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a statuat că simpla instituire taxelor de timbru îngrădește accesul liber la justiție, ci viza o altă ipoteză și anume aceea că, în cazul în care taxele judiciare de timbru se calculează ca procent din valoarea litigiului și acestea sunt prea mari în raport de veniturile pe care le realizează cel care se adresează justiției, s-ar aduce o atingere dreptului privind accesul liber la justiție.

În acest context prima instanță a concluzionat că în cauză, taxa judiciară de timbru era una modică, respectiv de 4 lei, iar reclamantul nu a înțeles să formuleze cerere de scutire de obligația de plată, în cadrul căreia să probeze că, raportat la veniturile pe care le realizează taxa stabilită este una disproporționată și imposibil, în mod obiectiv, de achitat. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul N.L., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ., tară a le dezvolta pe fiecare dintre ele.

În motivarea de ansamblu a recursului, se susține că instanța de fond, prin anularea cererii de chemare în judecată, ca netimbrată, i-a anulat exercițiul dreptului de fi judecat în România, încălcând dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 53, art. 54, art. 57, art. 148 alin. (2) și (4) și art. 154 alin. (1) din Constituția României, precum și principiile consacrate de art. 6 și Protocolul nr. 1 din C.E.D.O. De asemenea, recurentul-reclamant arată că prin soluția pronunțată, instanța de fond i-a îngrădit dreptul a avea acces liber la justiție și de a beneficia de un proces echitabil. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă A.V.A.S.

a invocat excepția nulității recursului în temeiul prevederilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recurentul-reclamant nu a indicat și dezvoltat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă A.V.A.S., Curtea constată că aceasta nu este întemeiată, deoarece potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. „indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304". Or, din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant a invocat și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., care permit instanței de recurs să verifice legalitatea sentinței instanței de fond sub toate aspectele, chiar dacă nu este incident vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar criticile aduse se raportează la dispozitivul și considerentele hotărârii atacate, mai exact la soluția de anulare ca netimbrată a cererii de chemare în judecată. Pe fondul cererii de recurs, examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. Înaintea primului termen de judecată, 12 martie 2008, instanța de fond a stabilit în sarcina reclamantului obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și a timbrului judiciar de 0,30 lei.

Prin citația emisă la 22 februarie 2008 și primită de reclamant la aceeași dată (fila 9 dosar fond), acestuia i s-a adus la cunoștință ca până la termenul de judecată din 12 martie 2008, trebuie să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în cuantumul menționat. La termenul de judecată din 12 martie 2008, deși prezent personal în fața instanței, reclamantul N.L. nu și-a îndeplinit obligația de timbrare a cererii de chemare în judecată, instanța de fond invocând din oficiu excepția netimbrării și, în consecință, a tăcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 cu modificările și completările ulterioare. Soluția instanței de fond este temeinică și legală atât prin raportare la dispozițiile legale care reglementează materia taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, dar și în contextul juridic constituțional și al C.E.D.O.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 cu modificările și completările ulterioare și art. 35 din Normele metodologice de aplicare, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar neîndeplinirea acestei obligații atrage anularea cererii, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din lege, coroborate cu cele ale art. 35 alin. (5) din norme. Pe de altă parte, stabilirea de către legiuitor a obligației de plată a unei taxe judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în sarcina celor care pretind stabilirea anumitor drepturi pe cale judecătorească, inclusiv în materia contenciosului administrativ, nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților cetățenilor, atâta vreme cât nu se dovedește o limitare sau restrângere nejustificată a acestor drepturi și libertăți.

Dispozițiile art. 21 din Constituția României, grefate pe principiile consacrate de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., asigură oricărui cetățean accesul liber la justiție și la un proces echitabil, fără însă a institui și principiul gratuității exercitării acestui drept. În cazul reclamantului accesul liber la justiție a fost asigurat chiar prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care reglementează dreptul oricărei persoane vătămate într-un drept sau interes legitim de o autoritate publică de a se adresa instanței judecătorești.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a stabilit în interpretarea art. 6 alin. (1) din Convenție, că în materia „dreptului la un tribunal" (accesul liber la justiție) acesta nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite aduse de statele contractante, reglementarea acestuia putând fi variabilă în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor (cauza Ashingdane contra Regatului Unit - Decizia C.E.D.O. din 28 mai 1985). Condiția impusă constant de jurisprudența Curții în aplicarea art. 6 alin. (1) din convenție este aceea ca limitările aplicate de statele contractante să nu restrângă nejustificat accesul individului la un „tribunal", în așa măsură în cât dreptul în discuție să fie atins în chiar substanța sa.

In acest context a fost pronunțată decizia C.E.D.O. în cauza Beian contra României, aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție trebuind aplicată la o situația concretă rezultată din speța respectivă și nu la modul general, abstract. În ceea ce privește speța de față, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant, deși nu invocă în mod direct neconstituționalitatea prevederilor Legii nr. 146/1997 referitoare la stabilirea taxei judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ, reclamă o atitudine "neconstituțională" a instanței de fond, care 1-a obligat să plătească taxa judiciară de timbru și a timbrului judiciar, făcând astfel aplicarea unor dispoziții legale în vigoare și a căror neconstituționalitate nu a fost declarată.

Solicitarea recurentului-reclamant în sensul aplicării directe a dispozițiilor art. 21 și art. 53 din Constituția României, precum și a principiului consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenție, în vederea înlăturării de către instanță a obligației legale de a timbra cererea de chemare în judecată nu are suport juridic și legal. Aceasta, deoarece, accesul liber la justiție și neîngrădirea exercițiului acestui drept (art. 53 din Constituția României) sunt garantate chiar de legislația internă, iar în ceea ce privește obligația de a plăti taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, legiuitorul a prevăzut expres în Codul de procedură civilă și ulterior prin O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, posibilitatea celui interesat de a solicita asistență judiciară, în sensul scutirii de la plata acestor taxe sau eșalonarea plății acestora, dacă dovedește că sunt prea împovărătoare în raport de veniturile pe care le are justițiabilul în cauză.

Or, recurentul-reclamant, deși avea cunoștință de obligația legală de a timbra cererea de chemare în judecată, nu a înțeles să invoce în beneficiul său prevederile referitoare la asistența judiciară, apreciind eronat că o astfel de obligație nu poate fi impusă în sarcina sa. În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a procedat la soluționarea pricinii, sub aspectul neîndeplinirii obligației de a timbra cererea, având în vedere că netimbrarea acțiunii face imposibilă examinarea de către instanță a fondului cauzei, deoarece verificarea legalității unui act administrativ impune în primul rând legala învestire a instanței judecătorești.

În ceea ce privește invocarea de către recurentul-reclamant a încălcării dispozițiilor art. 2, art. 6, art. 7 și art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, din lucrările dosarului se constată că acestea au fost respectate, reclamantul beneficiind de un proces echitabil în raport de modul în care acesta a înțeles să-și susțină pretențiile în fața instanței, sintagma de „proces echitabil" presupunând și exercitarea cu bună credință și în limitele legii a drepturilor procesuale. Nu se poate reține nici încălcarea principiului egalității tuturor în fața legii [art. 7 din Legea nr. 304/2004 republicată și art. 16 alin. (1) din Constituția României], atâta vreme cât taxele judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ sunt stabilite prin lege în sarcina tuturor celor care se adresează instanței judecătorești și care se consideră vătămați printr-un act emis de o autoritate publică.

Prin urmare, instanța de fond nu a apreciat discreționar că reclamantul are obligația de a plăti taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, făcându-se doar aplicarea dispozițiilor legale, tocmai pentru a se asigura respectarea principiului egalității în fața legii a cetățenilor. De asemenea, referirea la dispozițiile art. 148 din Constituția României, nu are relevanță în speță, deoarece prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare față de normele interne poate fi aplicată doar atunci când normele interne sunt contrare primelor. Or, așa cum s-a menționat anterior, în reglementările europene comunitare nu există vreo dispoziție expresă care să interzică statelor membre stabilirea unor taxe în materie judiciară.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este legală și, În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.L., împotriva sentinței civile nr. 793 din 10 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2008