ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4357/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul N.L. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Guvernul României și A.V.A.S., anularea H.G. nr. 605/2004 și a tuturor

actelor subsecvente, respectiv actele de vânzare a activelor SC R.D. SA și

obligarea pârâților la daune materiale și morale.

Prin sentința civilă

nr. 793 din 12 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a anulat ca netimbrată acțiunea formulată

de reclamantul N.L.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 lit. m) din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru reclamantului i s-a pus

în vedere să timbreze cererea de chemare în judecată cu 4 lei taxă judiciară de

timbru, acesta refuzând să își îndeplinească obligația legală menționată,

invocând art. 6 din C.E.D.O. și hotărârea C.E.D.O. din cauza Beian contra

României.

A mai reținut

instanța de fond că hotărârea Beian împotriva României, nu are relevanță în

speță, deoarece, prin aceasta Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a

statuat că simpla instituire taxelor de timbru îngrădește accesul liber la

justiție, ci viza o altă ipoteză și anume aceea că, în cazul în care taxele

judiciare de timbru se calculează ca procent din valoarea litigiului și acestea

sunt prea mari în raport de veniturile pe care le realizează cel care se

adresează justiției, s-ar aduce o atingere dreptului privind accesul liber la justiție.

În acest

context prima instanță a concluzionat că în cauză, taxa judiciară de timbru era

una modică, respectiv de 4 lei, iar reclamantul nu a înțeles să formuleze

cerere de scutire de obligația de plată, în cadrul căreia să probeze că,

raportat la veniturile pe care le realizează taxa stabilită este una

disproporționată și imposibil, în mod obiectiv, de achitat.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamantul N.L., criticând-o pentru

nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ., tară a le dezvolta pe fiecare dintre ele.

În motivarea

de ansamblu a recursului, se susține că instanța de fond, prin anularea cererii

de chemare în judecată, ca netimbrată, i-a anulat exercițiul dreptului de fi

judecat în România, încălcând dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16

alin. (1) și (2), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 53, art. 54,

art. 57, art. 148 alin. (2) și (4) și art. 154 alin. (1) din Constituția

României, precum și principiile consacrate de art. 6 și Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.

De asemenea,

recurentul-reclamant arată că prin soluția pronunțată, instanța de fond i-a

îngrădit dreptul a avea acces liber la justiție și de a beneficia de un proces

echitabil.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă A.V.A.S. a invocat excepția

nulității recursului în temeiul prevederilor art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., arătând că recurentul-reclamant nu a indicat și

dezvoltat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul.

Analizând cu

prioritate excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată

de intimata-pârâtă A.V.A.S., Curtea constată că aceasta nu este întemeiată,

deoarece potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. „indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art.

304". Or, din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurentul-reclamant

a invocat și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., care permit

instanței de recurs să verifice legalitatea sentinței instanței de fond sub

toate aspectele, chiar dacă nu este incident vreun motiv din cele prevăzute de

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar criticile aduse se raportează la dispozitivul

și considerentele hotărârii atacate, mai exact la soluția de anulare ca

netimbrată a cererii de chemare în judecată.

Pe fondul

cererii de recurs, examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările

dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în

continuare.

Înaintea

primului termen de judecată, 12 martie 2008, instanța de fond a stabilit în

sarcina reclamantului obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum

de 4 lei și a timbrului judiciar de 0,30 lei. Prin citația emisă la 22

februarie 2008 și primită de reclamant la aceeași dată (fila 9 dosar fond),

acestuia i s-a adus la cunoștință ca până la termenul de judecată din 12 martie

2008, trebuie să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului

judiciar în cuantumul menționat.

La termenul

de judecată din 12 martie 2008, deși prezent personal în fața instanței,

reclamantul N.L. nu și-a îndeplinit obligația de timbrare a cererii de chemare

în judecată, instanța de fond invocând din oficiu excepția netimbrării și, în

consecință, a tăcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997 cu modificările și completările ulterioare.

Soluția

instanței de fond este temeinică și legală atât prin raportare la dispozițiile

legale care reglementează materia taxei judiciare de timbru și a timbrului

judiciar, dar și în contextul juridic constituțional și al C.E.D.O.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 cu modificările

și completările ulterioare și art. 35 din Normele metodologice de aplicare,

taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar neîndeplinirea acestei

obligații atrage anularea cererii, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din

lege, coroborate cu cele ale art. 35 alin. (5) din norme.

Pe de altă

parte, stabilirea de către legiuitor a obligației de plată a unei taxe

judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în sarcina celor care pretind

stabilirea anumitor drepturi pe cale judecătorească, inclusiv în materia

contenciosului administrativ, nu reprezintă o încălcare a drepturilor și

libertăților cetățenilor, atâta vreme cât nu se dovedește o limitare sau

restrângere nejustificată a acestor drepturi și libertăți.

Dispozițiile

art. 21 din Constituția României, grefate pe principiile consacrate de art. 6

alin. (1) din C.E.D.O., asigură oricărui cetățean accesul liber la justiție și

la un proces echitabil, fără însă a institui și principiul gratuității

exercitării acestui drept. În cazul reclamantului accesul liber la justiție a fost

asigurat chiar prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, care reglementează dreptul oricărei persoane vătămate într-un

drept sau interes legitim de o autoritate publică de a se adresa instanței

judecătorești.

Pe de altă

parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a stabilit

în interpretarea art. 6 alin. (1) din Convenție, că în materia „dreptului la un

tribunal" (accesul liber la justiție) acesta nu este unul absolut, fiind

compatibil cu limitări implicite aduse de statele contractante, reglementarea

acestuia putând fi variabilă în timp și spațiu, în funcție de nevoile și

resursele comunității și ale indivizilor (cauza Ashingdane contra Regatului

Unit - Decizia C.E.D.O. din 28 mai 1985). Condiția impusă constant de

jurisprudența Curții în aplicarea art. 6 alin. (1) din convenție este aceea ca

limitările aplicate de statele contractante să nu restrângă nejustificat

accesul individului la un „tribunal", în așa măsură în cât dreptul în

discuție să fie atins în chiar substanța sa. In acest context a fost pronunțată

decizia C.E.D.O. în cauza Beian contra României, aplicarea dispozițiilor art. 6

alin. (1) din Convenție trebuind aplicată la o situația concretă rezultată din

speța respectivă și nu la modul general, abstract.

În ceea ce

privește speța de față, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant, deși nu

invocă în mod direct neconstituționalitatea prevederilor Legii nr. 146/1997

referitoare la stabilirea taxei judiciare de timbru în materia contenciosului

administrativ, reclamă o atitudine "neconstituțională" a instanței de

fond, care 1-a obligat să plătească taxa judiciară de timbru și a timbrului

judiciar, făcând astfel aplicarea unor dispoziții legale în vigoare și a căror

neconstituționalitate nu a fost declarată. Solicitarea recurentului-reclamant

în sensul aplicării directe a dispozițiilor art. 21 și art. 53 din Constituția

României, precum și a principiului consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenție,

în vederea înlăturării de către instanță a obligației legale de a timbra

cererea de chemare în judecată nu are suport juridic și legal. Aceasta,

deoarece, accesul liber la justiție și neîngrădirea exercițiului acestui drept

(art. 53 din Constituția României) sunt garantate chiar de legislația internă,

iar în ceea ce privește obligația de a plăti taxe judiciare de timbru și timbru

judiciar, legiuitorul a prevăzut expres în Codul de procedură civilă și

ulterior prin O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie

civilă, posibilitatea celui interesat de a solicita asistență judiciară, în

sensul scutirii de la plata acestor taxe sau eșalonarea plății acestora, dacă

dovedește că sunt prea împovărătoare în raport de veniturile pe care le are

justițiabilul în cauză.

Or,

recurentul-reclamant, deși avea cunoștință de obligația legală de a timbra

cererea de chemare în judecată, nu a înțeles să invoce în

beneficiul

său prevederile referitoare la asistența judiciară, apreciind eronat că o

astfel de obligație nu poate fi impusă în sarcina sa.

În aceste

condiții, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a procedat la

soluționarea pricinii, sub aspectul neîndeplinirii obligației de a timbra

cererea, având în vedere că netimbrarea acțiunii face imposibilă examinarea de

către instanță a fondului cauzei, deoarece verificarea legalității unui act

administrativ impune în primul rând legala învestire a instanței judecătorești.

În ceea ce

privește invocarea de către recurentul-reclamant a încălcării dispozițiilor art.

2, art. 6, art. 7 și art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, din lucrările dosarului se constată că acestea au fost

respectate, reclamantul beneficiind de un proces echitabil în raport de modul

în care acesta a înțeles să-și susțină pretențiile în fața instanței, sintagma

de „proces echitabil" presupunând și exercitarea cu bună credință și în

limitele legii a drepturilor procesuale. Nu se poate reține nici încălcarea

principiului egalității tuturor în fața legii [art. 7 din Legea nr. 304/2004

republicată și art. 16 alin. (1) din Constituția României], atâta vreme cât

taxele judiciare de timbru în materia contenciosului administrativ sunt

stabilite prin lege în sarcina tuturor celor care se adresează instanței

judecătorești și care se consideră vătămați printr-un act emis de o autoritate

publică. Prin urmare, instanța de fond nu a apreciat discreționar că

reclamantul are obligația de a plăti taxa judiciară de timbru și timbrul

judiciar, făcându-se doar aplicarea dispozițiilor legale, tocmai pentru a se

asigura respectarea principiului egalității în fața legii a cetățenilor.

De asemenea,

referirea la dispozițiile art. 148 din Constituția României, nu are relevanță

în speță, deoarece prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare față de normele

interne poate fi aplicată doar atunci când normele interne sunt contrare

primelor. Or, așa cum s-a menționat anterior, în reglementările europene

comunitare nu există vreo dispoziție expresă care să interzică statelor membre

stabilirea unor taxe în materie judiciară.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este

legală și,

În temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat de N.L., împotriva sentinței civile

nr. 793 din 10 martie

2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2008