ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1473/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2272 din 25

septembrie 2007 a Curții de Apel București, a fost respinsă acțiunea formulată

de numita S.A., în contradictoriu cu A.N.A.F. și având ca obiect: anularea

raportului de control nr. 661146 din 24 octombrie 2006 al Direcției de Audit

Public Intern și anularea Notei nr. 661397 din 24 decembrie 2006 emisă de

Președintele A.N.A.F.

a reținut, în fapt: că acțiunea de control a vizat activitatea reclamantei în

calitatea sa de director executiv adjunct în cadrul D.G.F.P. Giurgiu în

legătură cu modul în care au fost emise/eliberate două autorizații de

utilizator final pentru două SC G.C. SRL și I.I. SRL în perioada 2005-2006; că

raportul de control a constatat încălcarea normelor în vigoare la eliberarea

celor două autorizații, având în vedere că, potrivit pct. 23 alin. (8) din H.G.

nr. 44/2004, autoritatea fiscală are dreptul de a solicita orice informație și

documente pe care le consideră necesare pentru eliberarea autorizației de

utilizator final.

procedurale pe care reclamanta le-a criticat în acțiune, instanța a reținut, în

esență, că D.A.P.I. din cadrul A.N.A.F. avea competența de a efectua controlul

activității reclamantei, în temeiul O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern

și controlul financiar preventiv și al Ordinului nr. 1383/2004 emis de A.N.A.F.

care, în art. 3 și art. 4, atribuie competența de a efectua astfel de

verificări organismelor desemnate de conducerea A.N.A.F.

În combaterea susținerii reclamantei,

că D.A.P.I. din cadrul A.N.A.F. nu ar fi avut competența de a efectua

controlul, instanța a reținut și dispozițiile Ordinului Președintelui A.N.A.F. nr.

445/2005 privind Regulamentul de organizare și funcționare a A.N.A.F. care, la

art. 1 lit. i) și j), prevede că D.A.P.I. realizează activități de audit public

intern, respectiv efectuează verificări la fața locului și îndeplinește orice

altă sarcină primită de la conducerea A.N.A.F.

În fine, în legătură cu aceste

aspecte procedurale, a reținut instanța că numai în ceea ce privește controlul

intern și controlul financiar preventiv efectuate în temeiul O.G. nr. 119/1999,

activitatea de inspecție este atributul exclusiv al Ministerului Economiei și

Finanțelor, în vreme ce, în speță, verificările s-au efectuat în baza Ordinului

nr. 445/2005 al Președintelui A.N.A.F., ca și control punctual al activității

mai multor funcționari.

control, instanța a constatat că reclamanta nu a adus nici o critică de substanță,

limitându-se să invoce doar reaua-credință a persoanelor care au efectuat

inspecția și neaducînd dovezi asupra netemeiniciei raportului de verificare (control).

reclamantei în funcția pe care o exercita, astfel cum a rezultat ea din actul

de control, instanța a considerat-o dovedită, reținând că activitatea

desfășurată de reclamantă în calitate de director executiv și în domeniul

eliberării autorizațiilor de utilizator final presupune diligențe suplimentare,

impuse de pct. 23 alin. (9) din H.G. nr. 84/2005 de modificare a H.G. nr.

44/2004 care aprobă Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, pe care

însă reclamanta nu le-a exercitat în cazul celor două societăți .

A apreciat instanța că, deși

dispozițiile pct. 23 alin. (9) din Norme, modificate prin H.G. nr. 84/2005, nu

prevăd obligația organului fiscal de a solicita documente suplimentare, tocmai

acest aspect de oportunitate impunea ca reclamanta să administreze probe din

care să rezulte că documentele pe care le-a cerut celor două societăți au fost

suficiente pentru a determina eliberarea celor două autorizații.

Împotriva acestei sentințe a

declarat în termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată.

invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de fond

a constatat în mod greșit, în raport cu actele normative incidente în cauză, că

D.A.P.I. ar fi avut competența materială de a efectua controlul.

În esență, recurenta arată că activitatea

D.A.P.I. este una planificată și, de aceea, doar în mod excepțional, ea poate

efectua misiuni ad-hoc, dar chiar și acelea cu respectarea competenței materiale

și a procedurilor aplicabile în cazul misiunilor planificate. Arată recurenta

că Ordinul nr. 1383/2004 al Președintelui A.N.A.F. prevede expres activitățile

care pot fi supuse controlului la nivelul A.N.A.F. și că excepția în cadrul

acestora este tocmai auditul public intern.

Consideră recurenta că Regulamentul

de organizare și funcționare a A.N.A.F., aprobat prin Ordinul Președintelui A.N.A.F.

nr. 445/2005, reținut ca temei de prima instanță, nu este relevant deoarece

dispozițiile art. 1 lit. i) și j) din acesta au extins sfera de competență

materială a D.A.P.I. prin încălcarea unui act normativ de nivel superior: O.G.

nr. 119/1999.

În fine, consideră recurenta că

instanța de fond face o confuzie între activitatea de audit, care este o

componentă a sistemului de control intern, conform dispozițiilor art. 2 lit. d)

din O.G. nr. 119/1999 și activitatea de inspecție, arătând că D.A.P.I.

desfășoară o activitate reglementată de Legea nr. 672/2002, astfel încât Președintele

A.N.A.F. nu-i putea da sarcina de a efectua un control.

netemeinică, arătând că instanța de fond nu a analizat criticile formulate prin

contestație, deși concluziile raportului au fost făcute cu rea-credință și fără

să fie întemeiate pe relații sociale reglementate de acte normative imperative.

Arată recurenta că însăși comisia de

audit a recunoscut că există județe în care se solicită , pentru eliberarea

autorizațiilor de utilizator final, mai puține documente decât la Girgiu.

De asemenea, susține recurenta că și

instanța de fond a recunoscut că pct. 23 alin. (9) din H.G. nr. 84/2005 nu

prevede obligația organului fiscal de a solicita documente suplimentare și că

niciuna dintre ele nu a arătat ce documente suplimentare ar mai fi trebuit

solicitate.

Recursul nu se fondează.

fost în mod legal stabilită de prima instanță.

În speță au fost aduse față în față,

pentru susținerea „excepției” necompetenței materiale a D.A.P.I. două acte

normative:

- O.G. nr. 119/1999 Republicată

privind controlul intern și controlul financiar preventiv („Ordonanța”);

- Legea nr. 672/2002 privind auditul

intern și cea care reglementează activitatea D.A.P.I. („Legea”).

În realitate, conform dispozițiilor

art. 2 „Definiții” lit. d), Ordonanța reglementează controlul intern, ca gen

proxim, inclusiv auditul intern, ca diferență specifică.

Comparând ansamblul reglementărilor

din cele două acte normative, rezultă că Ordonanța se referă la activitatea de control

intern în scopul de a verifica modul în care au fost utilizate fondurile

publice ale entităților publice, iar în cadrul acestei activități există: controlul

ex ante - controlul financiar preventiv și controlul ex post – controlul intern

ulterior.

Legea reglementează auditul intern,

pe care nici Ordonanța nu-l excludea, ca activitate specială de „consiliere

obiectivă”, deși este desfășurată de un compartiment din cadrul entității, dar

de unul independent funcțional.

Această consiliere obiectivă nu este

însă în opoziție cu controlul, cu activitatea de acest tip.

Dar esențial în speță este că, ceea

ce reglementează Ordinul nr. 1383/2004, în baza căruia a avut loc verificarea

efectuată de D.A.P.I., este un domeniu aparte: un control intern efectuat

asupra funcționarilor din cadrul A.N.A.F., așadar din cadrul tuturor D.G.F.P.

din țară, cu privire la legalitatea activității lor specifice în raport cu

societățile comerciale cărora le avizează anumite activități sau operațiuni

prevăzute de Codul fiscal sau pe care le controlează.

Or, acest ordin cu caracter normativ

nu a fost atacat de reclamantă pentru nelegalitate, iar temeiul său, O.G. nr.

119/1999, nu exclude activitatea de audit intern [conform art. 2 lit. d)], tot

așa cum Legea nr. 672/2002 nu exclude activitatea de control intern [conform

art. 2 lit. b)].

În ceea ce privește aspectele

formale ale controlului efectuat în speță, actul atacat este, de asemenea,

legal întrucât:

- motivul sesizării a fost un

articol de presă, ceea ce Ordinul nr. 1383/2004 permite;

- obiectul verificării a fost modul

în care directorul executiv adjunct a eliberat cele două autorizații de

utilizator final, deci o anumită activitate ce intră în atribuțiile unui singur

funcționar, ceea ce, de asemenea, Ordinul nr. 1383/2004 permite;

- persoanele care au efectuat

controlul erau împuternicite, conform dispozițiilor Ordinului nr. 1383/2004.

În concluzie, Curtea de față constată

că nu există nicio confuzie între două tipuri de activități care, în concepția

recurentei, s-ar exclude reciproc, ci un act de control efectuat în temeiul

unui act normativ care reglementează un tip de control special și care nu intră

în conflict nici cu O.G. nr. 119/1999 și nici cu Legea nr. 672/2002, ale căror

reglementări sunt complementare și nu se exclud reciproc.

sentinței, critica nu se fondează.

Reclamanta a invocat în acțiune

„reaua-credință” a concluziilor raportului de control, fără a arăta prin ce se

ilustrează ea și cum se dovedește, iar instanța de fond a subliniat în mod

corect această carență a cererii.

În speță însă, în raport cu

specificul contenciosului administrativ, Curtea de față consideră că este

obligatoriu a observa că actele administrative sunt supuse exclusiv unui control

de legalitate în cadrul căruia noțiunea de „bună/rea-credință” nu este incidentă.

Singura problemă care se poate ridica este aceea a răspunderii funcționarului

care a emis actul, dar aceasta numai după ce se va fi dovedit că actul atacat a

fost emis abuziv, cu depășirea limitelor puterii conferite de lege emitentului.

În speță, nu s-a pus o asemenea

problemă.

Este, de asemenea, obligatoriu a

observa că documentele pe baza cărora funcționarele din serviciul condus de reclamantă

au emis autorizațiile s-au dovedit a fi, la control, ficțiune pură, începând cu

sediul declarat al celor două firme și terminând cu experții tehnici care au

întocmit rapoartele de evaluare privind consumul de combustibil al

remorcherelor închiriate de cele două societăți.

Mai mult chiar, societatea G.C. a

obținut trei autorizații de utilizator final, dintre care una (nr. 225) era

integral fictivă, neînregistrată.

În ceea ce privește susținerea recurentei

că legea nu prevede solicitarea de la societățile utilizatori finali a anumitor

documente ori a unor documente suplimentare, ceea ce ar disculpa–o integral,

Curtea de față consideră obligatoriu a observa că, din declarațiile

„referentei” și a „șefei biroului autorizații” aflate în subordinea recurentei,

rezultă recunoașterea implicită a proastei organizări a procedurii de

verificare. Or, obligația de diligență de a îmbunătății procesul de verificare

a documentelor depuse de solicitanții de autorizații revenea, indiscutabil,

recurentei, iar neexercitarea ei reprezintă o culpă ce nu poate fi înlăturată

de apărarea că alte servicii similare din țară nu fac nici măcar cât cel din

județul Giurgiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.E. împotriva

sentinței civile nr. 2272 din 25 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17

martie 2009.