ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2684/2009

Deliberând asupra recursului de față, pe baza lucrărilor și

materialului din dosarul cauzei constată următoarele:

și de familie, prin sentința penală nr. 43 din 26 februarie 2008 pronunțată în

ședința din Camera de Consiliu în dosar nr. 1587/2/2009, a admis în

conformitate cu dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004

modificată, sesizarea formulată de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel

București.

Recunoscând sentința penală definitivă pronunțată în dosarul nr. 36 Hv

66/08t din 7 iulie 2008 a Tribunalul de Land Wiener Neustadt din Austria

referitoare la inculpatul P.I. și în consecință:

A dispus transferarea persoanei-condamnate P.I, în România pentru

continuarea executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința

penală sus-menționată, din care a fost dedusă perioada executată în statul de

condamnare de la 19 iunie 2008 la zi.

Hotărând astfel, instanța a constatat că din înscrisurile anexate

sesizării rezultă că prin sentința penală definitivă pronunțată împotriva unui

cetățean român, la o pedeapsă cu închisoarea pentru fapte care sunt incriminate

deopotrivă de legea statului de condamnare și legea statului de executare.

În plus, ambele state sunt de acord asupra acestui transfer și chiar

dacă această măsură nu este consimțită și de către persoana condamnată, aspect

ce rezultă din înscrisurile existente la dosar, autoritățile din statul

solicitant au pus la dispoziția autorităților române

actele prevăzută de art. 3 pct. 3 din Protocolul adițional

la Convenția Europeană

asupra transferării persoanelor condamnate,

adoptată la Strasbourg (avizul persoanei condamnate) și copia hotărârii

judecătorești prin care s-a luat măsura expulzării.

transferabilă, cale de atac nemotivată soluționată în lipsa titularului

acesteia, cu respectarea garanțiilor procesuale/procedurale prevăzută

de art. 171 alin. (2) și art. 385

1

C. proc. pen.,

avându-se în

vedere concluziile

apărătorului din oficiu care a susținut demersul judiciar

în cauză pe

considerentul singular ca această măsură nu este consimțită de către persoana

condamnată.

Critica amintită este neîntemeiată.

Înalta Curte, verificând lucrările dosarului, constată că ambele state

sunt de acord asupra acestui transfer și chiar dacă această măsură nu este

consimțită și de către persoana condamnată, aspect ce rezultă din înscrisurile

existente la dosar, autoritățile din statul solicitant au pus la dispoziția

autorităților române actele prevăzută de art. 3 pct. 3 din Protocolul

adițional la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate,

adoptată la Strasbourg (avizul persoanei condamnate) și copia hotărârii

judecătorești prin care s-a luat măsura expulzării.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă, de asemenea, că în cauză este

îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129

lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3 pct. 1 lit. e) din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la

Strasbourg la 21 martie 1983, faptele care au atras condamnarea inculpatului P.I.

având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul

constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000,

pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Totodată, din analiza lucrării cu numărul de mai sus, a rezultat că în

cauză sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în dispozițiile art. 129

lit. a) – d) din Legea nr. 302/2004 modificată, în sensul că numitul P.I. este

cetățean român și are domiciliul în România, conform adreselor nr. 254339 din

20 noiembrie 2008 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative – I.N.E.P.

și nr. 3233062 din 24 noiembrie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei

Administrative – D.G.P., hotărârea de condamnare a sus-numitului este

definitivă chiar dacă acesta nu și-a manifestat consimțământul în vederea

transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea

pedepsei, la data primirii cererii de transferare, sus-numitul mai are de

executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale.

În consecință, sentința atacată este legală și temeinică, recursul

inculpatului urmând a fi respins, ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul persoană

condamnată la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată

P.l. împotriva sentinței penale nr. 43 din 26 februarie

2009 a Curții

de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă recurentul persoană condamnată la plata sumei de 600 lei

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 iulie 2009.