ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2684/2009

Deliberând asupra recursului de față, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei constată următoarele: 1. Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința penală nr. 43 din 26 februarie 2008 pronunțată în ședința din Camera de Consiliu în dosar nr. 1587/2/2009, a admis în conformitate cu dispozițiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Recunoscând sentința penală definitivă pronunțată în dosarul nr. 36 Hv 66/08t din 7 iulie 2008 a Tribunalul de Land Wiener Neustadt din Austria referitoare la inculpatul P.I. și în consecință: A dispus transferarea persoanei-condamnate P.I, în România pentru continuarea executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală sus-menționată, din care a fost dedusă perioada executată în statul de condamnare de la 19 iunie 2008 la zi.

Hotărând astfel, instanța a constatat că din înscrisurile anexate sesizării rezultă că prin sentința penală definitivă pronunțată împotriva unui cetățean român, la o pedeapsă cu închisoarea pentru fapte care sunt incriminate deopotrivă de legea statului de condamnare și legea statului de executare. În plus, ambele state sunt de acord asupra acestui transfer și chiar dacă această măsură nu este consimțită și de către persoana condamnată, aspect ce rezultă din înscrisurile existente la dosar, autoritățile din statul solicitant au pus la dispoziția autorităților române actele prevăzută de art. 3 pct. 3 din Protocolul adițional la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg (avizul persoanei condamnate) și copia hotărârii judecătorești prin care s-a luat măsura expulzării.

2. Împotriva sentinței amintite a declarat recurs persoana condamnată transferabilă, cale de atac nemotivată soluționată în lipsa titularului acesteia, cu respectarea garanțiilor procesuale/procedurale prevăzută de art. 171 alin. (2) și art. 385 1 C. proc. pen., avându-se în vedere concluziile apărătorului din oficiu care a susținut demersul judiciar în cauză pe considerentul singular ca această măsură nu este consimțită de către persoana condamnată. Critica amintită este neîntemeiată.

Înalta Curte, verificând lucrările dosarului, constată că ambele state sunt de acord asupra acestui transfer și chiar dacă această măsură nu este consimțită și de către persoana condamnată, aspect ce rezultă din înscrisurile existente la dosar, autoritățile din statul solicitant au pus la dispoziția autorităților române actele prevăzută de art. 3 pct. 3 din Protocolul adițional la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg (avizul persoanei condamnate) și copia hotărârii judecătorești prin care s-a luat măsura expulzării. Din înscrisurile aflate la dosar rezultă, de asemenea, că în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, faptele care au atras condamnarea inculpatului P.I.

având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000, pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Totodată, din analiza lucrării cu numărul de mai sus, a rezultat că în cauză sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în dispozițiile art. 129 lit. a) – d) din Legea nr. 302/2004 modificată, în sensul că numitul P.I. este cetățean român și are domiciliul în România, conform adreselor nr. 254339 din 20 noiembrie 2008 a Ministerului Internelor și Reformei Administrative – I.N.E.P.

și nr. 3233062 din 24 noiembrie 2008 emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative – D.G.P., hotărârea de condamnare a sus-numitului este definitivă chiar dacă acesta nu și-a manifestat consimțământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, la data primirii cererii de transferare, sus-numitul mai are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale. În consecință, sentința atacată este legală și temeinică, recursul inculpatului urmând a fi respins, ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul persoană condamnată la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată P.l. împotriva sentinței penale nr. 43 din 26 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul persoană condamnată la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 iulie 2009.