ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4665/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 103/CA din 19 mai 2008, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de A.C. și A.M.M., în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. – D.A.D.R. Iași, prin care solicitau anularea Ordinelor nr. 185 și nr. 186 din 20 aprilie 2007, prin care au fost sancționați disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni, susținând că acestea au fost emise după împlinirea termenului legal de prescripție și că încheierea și derularea contractului nr. 7691 din 2 decembrie 2005, semnat cu SC. A. SRL respectă normele legale în materie.

Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței, invocată de pârât, precum și excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară, invocată de reclamanți.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele: Cu privire la excepții, sancțiunea aplicată reclamanților, constând în diminuarea drepturilor salariale, în condițiile art. 77 din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate fi asimilată celei la care face referire art. 106 din același act normativ, pentru care se prevede în mod expres că anularea actului administrativ se poate cere „în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004”, astfel că, raportat la conținutul art. 80 din Legea nr. 188/1999, „funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ” fără a mai fi nevoit să parcurgă vreo procedură prealabilă, atâta timp cât acțiunea în anulare este continuarea directă și nemijlocită a procedurii administrative desfășurate în fața Comisiei de disciplină, ale cărei propuneri au stat, de altfel, la baza emiterii actului administrativ contestat, procedura prealabilă fiind, într-un asemenea caz, de prisos.

De asemenea, reține instanța de fond, excepția prescripției dreptului pârâtului de a aplica sancțiunea disciplinară ignoră dispozițiile art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicată în baza Legii nr. 251/2006, care stabilește, spre deosebire de vechea reglementare, că „sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii acesteia”.

În cauză, se arată în considerentele hotărârii recurate, este necontestat faptul că actul considerat nelegal, respectiv contractul nr. 7691, s-a încheiat la data de 2 decembrie 2005 și că sesizarea comisiei de disciplină a avut loc la data de 21 iulie 2006, ceea ce denotă fără echivoc că atât termenul de 2 ani, socotit de la data semnării contractului litigios, cât și termenul de 1 an, socotit de la data sesizării Comisiei de disciplină, nu erau împlinite la data de 20 aprilie 2007, când au fost emise ordinele nr. 185 și nr. 186, prin care reclamanții au fost sancționați disciplinar. Cu privire la fond, este necontestat faptul că reclamanții au statut de funcționari publici, că aceștia exercită funcția de director executiv și, respectiv, de director executiv adjunct în cadrul D.A.

a Județului Iași și că regimul lor juridic este guvernat de Legea nr. 188/1999.

Este, de asemenea, necontestat faptul că atribuțiile pe care cei doi funcționari publici le pot exercita sunt cele înscrise în fișa postului, de care ei au luat cunoștință sub semnătură și că, în cuprinsul fișei nici unuia din posturi, nu se regăsește cerința de a „face cunoscută legislația în domeniu, precum mecanismele de acordare a subvențiilor” și, respectiv, aceea de „mărire a rolului inginerului agronom în teritoriu precum și educarea țăranilor fermieri în ceea ce privește acordarea subvențiilor”, astfel cum încearcă reclamanții să acrediteze prin răspunsurile date cu ocazia audierii lor în fața comisiei de disciplină, afirmații consemnate în procesul verbal încheiat la data de 28 august 2006. De asemenea, reține prima instanță, în lipsa oricăror acte prealabile încheierii „contractului de abonament și prestări servicii din 2 decembrie 2005”, nu se poate trage o altă concluzie decât aceea la care a ajuns și auditorul ce a întocmit raportul înregistrat sub nr. 50732 din 13 iulie 2006, anume că A.C.

și A.M.M. au fost singurii care s-au sesizat de „necesitatea” achiziționării a 2.000 de ziare lunar de la SC A. SRL Iași și au decis în mod voluntar să plătească editorului ziarului G.S. valoarea abonamentului, care se ridica la suma de 1.000 lei/lunar, plus TVA. Chiar dacă în bugetul aprobat pentru anul 2006 erau înscrise sume la capitolul „Cheltuieli materiale”, articol bugetar 20.11 (cărți și publicații), aceste sume erau destinate exclusiv completării fondului documentar al Direcției pentru Agricultură Iași și nicidecum „educării țăranilor fermieri” sau popularizării „legislației în domeniu, precum și mecanismele de acordare a subvențiilor, așa cum afirmă reclamanții.

Reclamanții nu justifică nici de ce, obligați de nevoia „educării și popularizării” au ales, din multitudinea de publicații cu profil și preocupări în domeniul agriculturii, tocmai pe cea editată de SC A. SRL Iași, societate comercială înființată în anul 2002, având un capital social de numai 2.000.000 lei vechi, respectiv 200 RON. Mai reține instanța de fond că, deși din procesul verbal încheiat la 28 august 2006 nu rezultă cu claritate care a fost sfera completă a colaborării dintre D.A. Iași și SC A. SRL Iași, reclamanții recunosc în mod implicit că au folosit serviciile editorului G.S.

pentru a-și promova propriile lor interese materiale, astfel cum s-a convenit prin contractul nr. 7691 din 2 decembrie 2005; faptul că beneficiarul a uzat de dreptul de a transmite materiale și articole către prestator, pentru publicare, justifică, așadar, pe deplin caracterizarea contractului ca fiind unul atât de „abonament” cât și unul de „prestări servicii”, așa cum, în mod justificat, a reținut și auditorul. Chiar și în ipoteza în care această transmitere de materiale nu ar fi avut loc, reține prima instanță, din punct de vedere juridic contractul a fost și rămâne ceea ce părțile au convenit și anume un contract de prestări servicii, a cărei finanțare nu se putea face din sumele înscrise la articolul bugetar 20 noiembrie.

Conform dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2001, în vigoare la data încheieri contractului, D.A. Iași avea statut de autoritate contractantă și, prin prisma acestui statut, ea trebuia să-și asigure produsele, lucrările sau serviciile necesare desfășurării activității în condițiile legii, prin utilizarea uneia din procedurile de atribuire a contractului de achiziție publică reglementată de actul normativ susmenționat, chiar dacă valoarea acestuia ar fi fost mai mică de 40.000 euro, directorul executiv și directorul executiv adjunct neputând dispune după propria lor apreciere și voință de fondurile publice.

Or, se arată în considerentele hotărârii recurate, reclamanții nu numai că au acționat în mod voluntar și discreționar, atunci când au încheiat contractul, dar nu au luat nici măsurile organizatorice care să permită oricărui organism sau persoană interesată verificarea modului în care au fost utilizate fondurile publice, necontestându-se faptul că la data verificării ei nu au fost în măsură să producă dovezi cu privire la recepția publicațiilor, modul de distribuire a acestora și mai ales că ziarul G. S. a ajuns la cei pe care ei susțin că au dorit că îi „educe” și să-i familiarizeze cu „legislația în domeniu”, maniera lor de lucru neavând nimic în comun nici cu Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, aprobate prin Ordinul nr. 92/2002 al Ministerului finanțelor, și nici cu Legea nr. 82/1991.

Ca atare, concluzionează instanța de fond, constatând că reclamanții și-au asumat prerogative peste cele prevăzute în fișa postului, că ei au angajat patrimoniul instituției publice pe care o conduc, cu ignorarea dispozițiilor legale ce reglementează atribuirea contractelor de achiziție publică, și că pretinsa acțiune de „popularizare a legislației” și de „educare a țăranilor fermieri” nu poate justifica încălcarea competențelor și a legislației referitoare la funcționarea direcțiilor pentru agricultură și dezvoltare rurală, se apreciază că sancțiunea disciplinară aplicată acestora este justificată, ea fiind urmarea parcurgerii cu rigurozitate a procedurii consacrate de Legea nr. 188/1999. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond au declarat recurs reclamanții, care, fără a se raporta la motivele de recurs prevăzute la art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., au susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, pentru că: - instanța de fond a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului autorității de a aplica sancțiunea disciplinară, aplicând în mod greșit prevederile art. 35 pct. 5 și 6 din H.G. nr. 1210/2003; - în mod greșit s-a reținut existența unor abateri disciplinare, din moment ce au urmărit „o ridicare a nivelului de informare a tuturor persoanelor care lucrează în agricultură”, iar cheltuielile au fost angajate în limita disponibilului de credite bugetar. M.A.D.R. a depus întâmpinare prin care a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică, solicitând respingerea recursului.

Recursul este nefondat. 1. În ceea ce privește critica referitoare la respingerea excepției de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară; În cauză este necontestat că actul în raport cu care a fost reținută săvârșirea abaterilor disciplinare este Contractul nr. 7691 din 2 decembrie 2005, iar sesizarea Comisiei de disciplină a avut loc la data de 21 iulie 2006. Potrivit art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 251/2006, intrată în vigoare la 19 iulie 2006 (actualul art. 77 alin. (5) după republicarea legii), sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării Comisiei de disciplină, cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Or, în cauză, sancțiunile disciplinare au fost aplicate celor doi recurenți-reclamanți prin Ordinul nr. 185 și, respectiv, nr. 186 din 20 aprilie 2007, ceea ce reprezintă respectarea termenelor la care se referă dispozițiile legale citate mai sus. Este adevărat că art. 35 alin. (6) din H.G. nr. 1210/2003 se referea la un termen de 6 luni derulat de la data săvârșirii abaterii disciplinare, dar având în vedere principiul constituțional al ierarhiei actelor normative, aceste dispoziții nu se mai aplică, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 251/2006 acestea nemaifiind conforme cu dispozițiile art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 (actualul art. 77 alin. (5) după republicare).

2. În ceea ce privește fondul cauzei, din probele administrate în cauză rezultă că instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal că recurenții-reclamanți sunt vinovați de săvârșirea abaterilor disciplinare reținute în sarcina lor, prin aceea că și-au asumat atribuții în afara fișei postului, pe care le-au exercitat în afara cadrului legal privind achizițiile publice. În același timp, în mod corect a reținut instanța de fond că sancțiunile disciplinare au fost individualizate și aplicate în mod temeinic și legal. Astfel fiind, rezultă că soluția instanței de fond este legală și temeinică, urmând ca recursul formulat de către cei doi recurenți să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții A.C. și A.M.M. împotriva sentinței nr. 103/ CA din 19 mai 2008 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2008.