ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4665/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4665/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr.
103/CA din 19 mai 2008, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și
fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de A.C. și A.M.M., în
contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. – D.A.D.R. Iași, prin care solicitau
anularea Ordinelor nr. 185 și nr. 186 din 20
aprilie 2007, prin care au fost
sancționați disciplinar cu diminuarea
drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni, susținând că acestea au
fost emise după împlinirea termenului legal de prescripție și că încheierea și
derularea contractului nr. 7691 din 2 decembrie 2005, semnat cu SC. A. SRL
respectă normele legale în materie.
Prin aceeași sentință, instanța de
judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea
procedurii prealabile sesizării instanței, invocată de pârât, precum și
excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea disciplinară, invocată
de reclamanți.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut
următoarele:
Cu privire la excepții,
sancțiunea aplicată reclamanților, constând în
diminuarea drepturilor
salariale, în condițiile art. 77 din Legea nr. 188/1999,
republicată, nu poate fi asimilată celei la care face referire art. 106 din
același act normativ, pentru care se prevede în mod expres că anularea actului
administrativ se poate cere „în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004”,
astfel că, raportat la conținutul art. 80 din Legea nr. 188/1999, „funcționarul
public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de
contencios administrativ” fără a mai fi nevoit să parcurgă vreo procedură
prealabilă, atâta timp cât acțiunea în anulare este continuarea directă și
nemijlocită a procedurii administrative desfășurate în fața Comisiei de
disciplină, ale cărei propuneri au stat, de altfel, la baza emiterii actului
administrativ contestat, procedura prealabilă fiind, într-un asemenea caz, de
prisos.
De
asemenea, reține instanța de fond, excepția prescripției dreptului
pârâtului de a aplica sancțiunea disciplinară
ignoră dispozițiile art. 77 alin. (5)
din Legea nr. 188/1999,
republicată în baza Legii nr. 251/2006, care stabilește, spre deosebire de
vechea reglementare, că „sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel
mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea
abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii
acesteia”.
În
cauză, se arată în considerentele hotărârii recurate, este
necontestat faptul că actul considerat nelegal,
respectiv contractul nr. 7691,
s-a încheiat la data de 2 decembrie 2005
și că sesizarea comisiei de disciplină a avut loc la data de 21 iulie 2006,
ceea ce denotă fără echivoc că atât termenul de 2 ani, socotit de la data
semnării contractului litigios, cât și termenul de 1 an, socotit de la data
sesizării Comisiei de disciplină, nu erau împlinite la data de 20 aprilie 2007,
când au fost emise ordinele
nr. 185 și nr. 186,
prin care reclamanții au fost sancționați disciplinar.
Cu privire la
fond,
este necontestat faptul că reclamanții au statut de
funcționari publici,
că aceștia exercită funcția de director executiv și, respectiv, de
director
executiv adjunct în cadrul D.A. a Județului
Iași și că
regimul lor juridic este
guvernat de Legea nr. 188/1999.
Este, de asemenea, necontestat faptul că atribuțiile pe care cei doi
funcționari publici le pot exercita sunt cele
înscrise în fișa postului, de care ei au luat cunoștință sub semnătură și că,
în cuprinsul fișei nici unuia din posturi, nu se regăsește cerința de a „face
cunoscută legislația în domeniu,
precum mecanismele de acordare a
subvențiilor” și, respectiv, aceea de „mărire a rolului inginerului agronom în
teritoriu precum și educarea
țăranilor
fermieri în ceea ce privește acordarea subvențiilor”, astfel cum
încearcă
reclamanții să acrediteze prin răspunsurile date cu ocazia audierii lor în fața
comisiei de disciplină, afirmații consemnate în procesul verbal încheiat la
data de 28 august 2006.
De asemenea, reține prima instanță, în lipsa
oricăror acte prealabile încheierii „contractului de abonament și prestări
servicii din 2 decembrie
2005”, nu se poate trage o altă concluzie decât aceea la
care a ajuns și
auditorul ce a întocmit
raportul înregistrat sub nr. 50732 din 13 iulie 2006,
anume că A.C. și A.M.M.
au fost singurii care s-au sesizat de „necesitatea” achiziționării a 2.000 de
ziare lunar de la
SC A. SRL Iași și au
decis în mod voluntar să plătească editorului ziarului G.S. valoarea
abonamentului, care se ridica la suma de
1.000 lei/lunar, plus TVA.
Chiar dacă în bugetul aprobat pentru anul 2006 erau
înscrise sume la capitolul „Cheltuieli materiale”, articol bugetar 20.11 (cărți
și publicații),
aceste
sume erau destinate exclusiv completării fondului documentar al Direcției
pentru Agricultură Iași și nicidecum „educării țăranilor fermieri” sau
popularizării „legislației în domeniu, precum și mecanismele de acordare a
subvențiilor, așa cum afirmă reclamanții.
Reclamanții nu justifică nici de ce, obligați de nevoia
„educării și
popularizării”
au ales, din multitudinea de publicații cu profil și preocupări
în domeniul agriculturii, tocmai pe cea editată de
SC A. SRL Iași,
societate comercială înființată în anul 2002, având un
capital social de numai 2.000.000 lei vechi, respectiv 200 RON.
Mai reține instanța de fond că, deși din procesul verbal
încheiat la 28
august
2006 nu rezultă cu claritate care a fost sfera completă a colaborării dintre D.A.
Iași și SC A. SRL Iași, reclamanții
recunosc
în mod implicit că au folosit serviciile editorului G.S.
pentru a-și
promova propriile lor interese materiale, astfel cum s-a convenit prin
contractul nr. 7691 din 2 decembrie 2005; faptul
că beneficiarul a uzat de dreptul de a transmite materiale și articole către
prestator, pentru publicare, justifică, așadar, pe deplin caracterizarea
contractului ca fiind unul atât de „abonament” cât și unul de „prestări servicii”,
așa cum, în mod justificat, a
reținut și auditorul.
Chiar și în ipoteza în care această transmitere de materiale nu ar fi
avut loc, reține prima instanță, din punct de vedere juridic contractul a fost
și rămâne ceea ce părțile au convenit și anume un contract de prestări
servicii, a cărei finanțare nu se putea face din
sumele înscrise la articolul
bugetar 20 noiembrie.
Conform
dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2001, în vigoare la data încheieri
contractului, D.A. Iași avea
statut de autoritate contractantă și, prin prisma acestui statut, ea trebuia
să-și asigure produsele, lucrările sau serviciile necesare desfășurării
activității în condițiile legii, prin utilizarea uneia din procedurile de
atribuire a contractului de achiziție publică reglementată de actul normativ
susmenționat, chiar dacă valoarea acestuia ar fi fost mai mică de 40.000 euro,
directorul executiv și directorul executiv adjunct neputând dispune după
propria lor apreciere și voință de fondurile publice.
Or, se arată în considerentele hotărârii recurate,
reclamanții nu numai
că au acționat în mod voluntar și discreționar, atunci când au încheiat
contractul, dar nu au luat nici măsurile organizatorice care să permită
oricărui organism sau persoană interesată verificarea modului în care au fost
utilizate fondurile publice, necontestându-se faptul că la data
verificării ei nu au fost în măsură să producă
dovezi cu privire la recepția publicațiilor, modul de distribuire a acestora și
mai ales că ziarul G.
S. a ajuns la cei pe care ei susțin că au dorit că
îi „educe” și să-i familiarizeze cu „legislația în domeniu”, maniera lor de
lucru neavând nimic în comun nici cu Normele metodologice privind angajarea,
lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor
instituțiilor publice, aprobate
prin Ordinul nr. 92/2002 al Ministerului
finanțelor, și nici cu Legea nr. 82/1991.
Ca atare, concluzionează instanța de fond,
constatând că reclamanții
și-au asumat prerogative peste cele prevăzute în fișa
postului, că ei au angajat patrimoniul instituției publice pe care o conduc, cu
ignorarea dispozițiilor legale ce reglementează atribuirea contractelor de
achiziție publică, și că pretinsa acțiune de „popularizare a legislației” și de
„educare a țăranilor fermieri” nu poate justifica încălcarea competențelor și a
legislației referitoare la funcționarea direcțiilor pentru agricultură și
dezvoltare rurală, se apreciază că sancțiunea disciplinară aplicată acestora
este justificată, ea fiind urmarea parcurgerii cu
rigurozitate a procedurii
consacrate de Legea nr. 188/1999.
Împotriva
sentinței pronunțate de instanța de fond au declarat recurs
reclamanții,
care, fără a se raporta la motivele de recurs prevăzute la art. 304 și 304
1
C. proc. civ., au susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este
nelegală și netemeinică, pentru că:
-
instanța de fond a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului
autorității de a aplica sancțiunea disciplinară, aplicând în mod greșit
prevederile art. 35 pct. 5 și 6 din H.G. nr. 1210/2003;
- în mod greșit s-a reținut
existența unor abateri disciplinare, din moment ce au urmărit „o ridicare a
nivelului de informare a tuturor persoanelor care lucrează în agricultură”, iar
cheltuielile au fost angajate în limita disponibilului de credite bugetar.
M.A.D.R. a depus întâmpinare
prin care a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este legală și
temeinică, solicitând respingerea recursului. Recursul este nefondat.
În ceea ce privește
critica referitoare la respingerea excepției de prescripție a dreptului de a
aplica sancțiunea disciplinară;
În cauză este necontestat că
actul în raport cu care a fost reținută săvârșirea abaterilor disciplinare este
Contractul nr. 7691 din 2 decembrie 2005, iar sesizarea Comisiei de disciplină
a avut loc la data de 21 iulie 2006.
Potrivit art. 65 alin. (5)
din Legea nr. 188/1999, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 251/2006,
intrată în vigoare la 19 iulie 2006 (actualul art. 77 alin. (5) după
republicarea legii), sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1
an de la data sesizării Comisiei de disciplină, cu privire la săvârșirea
abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii
abaterii disciplinare.
Or, în cauză, sancțiunile
disciplinare au fost aplicate celor doi recurenți-reclamanți prin Ordinul nr. 185
și, respectiv, nr. 186 din 20 aprilie 2007, ceea ce reprezintă respectarea
termenelor la care se referă dispozițiile legale citate mai sus.
Este adevărat că art. 35 alin. (6)
din H.G. nr. 1210/2003 se referea la un termen de 6 luni derulat de la data
săvârșirii abaterii disciplinare, dar având în vedere principiul constituțional
al ierarhiei actelor normative, aceste dispoziții nu se mai aplică, de la data
intrării în vigoare a Legii nr. 251/2006 acestea nemaifiind conforme cu
dispozițiile art. 65 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 (actualul art. 77 alin. (5)
după republicare).
În ceea ce privește
fondul cauzei, din probele administrate în cauză rezultă că instanța de fond a
reținut în mod temeinic și legal că recurenții-reclamanți sunt vinovați de
săvârșirea abaterilor disciplinare reținute în sarcina lor, prin aceea că și-au
asumat atribuții în afara fișei postului, pe care le-au exercitat în afara
cadrului legal privind achizițiile publice.
În același timp, în mod
corect a reținut instanța de fond că sancțiunile disciplinare au fost
individualizate și aplicate în mod temeinic și legal.
Astfel fiind, rezultă că
soluția instanței de fond este legală și temeinică, urmând ca recursul formulat
de către cei doi recurenți să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de
reclamanții A.C. și A.M.M. împotriva sentinței nr. 103/ CA din 19 mai 2008 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 decembrie 2008.