ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1239/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1239/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în

27 februarie 2006, reclamanta SC M. SA Lugoj a solicitat instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta SC F.I.R.P.I.E. SA București

la plata sumei de 3.629.861.400 lei rol cu titlu de preț, 1.795.338.732 lei rol

cu titlu de dobândă comercială legală, 111.203.817 lei cu titlu de dobândă

convențională și 1.004.853.768 lei rol cu titlu de daune - interese

convenționale, cu cheltuieli de judecată – în total 6.541.257.716 lei rol,

respectiv 654.125,77 lei ron.

Prin sentința civilă nr. 912

din 28 aprilie 2006, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins excepțiile prematurității cererii și prescripției

dreptului la acțiune. A admis în parte cererea formulată de reclamanta SC M. SA

cu sediul social în Lugoj, împotriva SC F.I.R.P.I.E. SA București, cu sediul

social în București, sector 6, și a obligat pârâta la plata sumei de

3.629.864.000 lei cu titlu de preț, 1.795.338.732 lei cu titlu de dobândă

legală și a respins, în rest pretențiile reclamantei, obligând pârâta la

cheltuieli de judecată în sumă de 9.227,78 lei.

Pentru a dispune astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Între părțile litigante s-au

derulat relații comerciale în baza a două contracte de vânzare - cumpărare

comercială prin care reclamanta se obliga să vândă obiecte sanitare și plăci

ceramice, pârâtei revenindu-i obligația contractuală la plata prețului mărfii

livrate.

Relațiile comerciale dintre

părți s-au desfășurat începând din anul 2002 în condiții avantajoase, respectiv

cu îndeplinirea obligațiilor contractuale în modul convenit, până la sfârșitul

lunii octombrie 2002 când pârâta a încetat să-și îndeplinească obligația

contractuală de plată.

Prin întâmpinare pârâta

invocă excepția prematurității acțiunii susținând că nu au fost respectate

prevederile art. 7201 C. proc. civ. în sensul că nu s-a parcurs procedura

prealabilă a concilierii directe și că față de această situație acțiunea nu

poate fi admisă.

Susținerile pârâtei în ceea

ce privește parcurgerea acestei proceduri legale prevăzută de dispozițiile art.

7201 C. proc. civ., față de înscrisurile depuse la dosar privind convocarea la

conciliere directă la data de 29 decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004

și față de faptul că însăși pârâta recunoaște că a fost convocată, nu se poate

reține că procedura nu a fost respectată, că reclamanta nu a făcut demersurile

necesare în vederea încheierii unei negocieri directe și a încercării de

soluționare pe cale amiabilă a litigiului.

Pârâta invocă de asemenea,

excepția prescripției dreptului la acțiune arătând că facturile au fost emise

în perioada 19 august 2002 – 3 februarie 2003, iar acțiunea a fost introdusă la

23 februarie 2006, situație în care s-a depășit termenul general de prescripție

de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pârâta apreciază că

susținerile reclamantei în sensul că părțile au convenit în scris modificarea

scadențelor facturilor restante nu poate determina întreruperea termenului de

prescripție invocând în acest sens art. 1 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958

potrivit căruia: „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a

prescripției este nulă”. Negocierile purtate între părți care au avut ca efect

modificarea termenelor scadente de plată al facturilor restante, nu pot fi

considerate ca fiind o abatere de la reglementarea legală a prescripției,

această modificare a termenelor scadente s-a făcut ca urmare a unei convenții

între părți, convenție care are putere de lege între acestea.

Pârâta a recunoscut că s-au

încheiat convenții de eșalonare a plăților și acceptă indirect că a și

recunoscut debitul existent fără însă a fi de acord că această recunoaștere a

dreptului la acțiune întrerupe cursul prescripției. Interpretarea pârâtei în

ceea ce privește întreruperea cursului prescripției este eronată și nu ține

seama de prevederile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 întrucât

raportul juridic ce s-a născut între cele două părți litigante a fost afectat

de termen, respectiv prin convenția părților s-au stabilit alte termene de

plată, de comun acord, ceea ce duce la concluzia că pârâta a recunoscut debitul

existent, recunoaștere ce duce implicit la întreruperea termenului de prescripție

[art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958].

Referitor la fondul cauzei,

față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă cu certitudine existența

debitului și acceptarea acestuia atât prin semnarea facturilor fiscale emise

cât și prin recunoașterile ulterioare ale pârâtei.

Faptul că însăși pârâta

solicită o reeșalonare a plăților restante prin faxul expediat reclamantei,

duce la existența certă a debitului restant.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, prin decizia civilă nr. 162/A din 22 septembrie 2008 a admis în

parte apelul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SA București împotriva

sentinței civile nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în

dosarul nr. 1899/2006, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis

în parte acțiunea reclamantei SC M. SA Lugoj împotriva pârâtei, a obligat

pârâta la plata sumei de 151.779,58 ron cu titlu de preț, cu dobânzi legale

pentru perioada 31 decembrie 2003 – 27 februarie 2006, a compensat cheltuielile

de judecată efectuate de părți în primă instanță și apel și a obligat

reclamanta la plata sumei de 5.670,22 ron cheltuieli de judecată către pârâtă.

Instanța de apel a reținut

că a fost îndeplinită în cauză procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C.

proc. civ. de către reclamantă, întrucât există înscrisurile privind convocarea

la conciliere directă la data de 4 martie 2003, 29 decembrie 2003, 7 iunie

2004, 18 august 2004, precum și recunoașterea pârâtei în acest sens.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că aceasta nu a intervenit, având

în vedere înțelegerile dintre părți și recunoașterea de către pârâtă a

debitului datorat reclamantei.

Prin convențiile încheiate

între părți la data de 6 decembrie 2002, respectiv 4 februarie 2003, SC F.I.R.P.I.E.

SRL a recunoscut existența unei creanțe.

Această recunoaștere a

întrerupt cursul prescripției, în sensul înlăturării prescripției scurse

anterior și începerii unei alte prescripții extinctive.

Prin convenția încheiată

între părți la data de 6 decembrie 2002 pârâta a recunoscut că datorează

reclamantei suma de 4.963.322.967 lei, respectiv 145.949,45 euro, cu titlu de

preț, părțile stabilind termene pentru achitarea acestei datorii conform anexei

la această convenție, termenul final de plată fiind 30 mai 2003.

În aceste condiții,

prescripția nu putea să înceapă să curgă decât de la această dată – 30 mai

2003, dat fiind că numai din acel moment reclamanta putea pretinde plata în

urma reeșalonării datoriei.

De asemenea, prin convenția

din 4 februarie 2003, reeșalonarea datoriei s-a realizat până la data de 31

decembrie 2003, astfel că atât prețul, cât și dobânzile puteau fi solicitate de

către reclamantă numai începând cu această din ultimă dată.

Întrucât acțiunea

reclamantei a fost introdusă la data de 23 februarie 2006, aceasta nu este

prescrisă, fiind introdusă în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3

din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește fondul

cauzei, pentru stabilirea raporturilor juridice dintre părți și a sumelor

datorate, în cauză a fost efectuată în apel o expertiză contabilă, care a

concluzionat că, debitul total al pârâtei față de reclamantă este de 151.779,58

ron.

Prin cererea de recurs

formulată, reclamanta SC M. SA Lugoj a susținut că decizia recurată cuprinde

motive contradictorii, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al actului dedus judecății, interpretând greșit cele două

contracte încheiate între părți, este lipsită de temei legal și a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de

recurs s-a precizat că instanța de apel a diminuat creanța inițială cu suma de

147.681,52 lei în mod nejustificat și a scăzut din totalul pretențiilor

reclamantei cu titlu de preț suma de 27.927,85 lei reprezentând contravaloare

amenajare showroom, deși în ambele contracte de vânzare - cumpărare comercială

pentru obiecte sanitare și gresie, înregistrate sub același număr 2327/9

aprilie 2002, reclamanta nu s-a obligat să suporte costul amenajărilor

showroom.

Se susține de asemenea că

instanța de apel din suma totală datorată de către pârâta - apelantă a scăzut

și suma de 15.597,19 lei, motivând că s-a stins prin încasarea a două CEC-uri

datoria a două societăți diferite, respectiv F.I.R.P. SRL și F.I.R.P.I.E. SA.

Temeiul de drept indicat de

recurenta - reclamantă îl constituie art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată

de SC F.I.R.P.I.E. SRL a solicitat respingerea recursului și obligarea

recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs

formulată, recurenta - pârâtă SC F.I.R.P.I.E. SRL București a susținut că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia, hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de

recurs se precizează că în mod greșit în cauză s-a apreciat ca fiind

îndeplinită procedura prevăzută de dispozițiile art. 7201 C. proc. civ.,

întrucât aceasta nu a fost efectuată.

Referitor la prescripția

extinctivă a dreptului material la acțiune, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

termenul de prescripție curge de la data la care se naște dreptul la acțiune,

respectiv de la data la care obligația de plată a devenit scadentă. Așa-zisul

debit reprezintă însumarea a 45 de facturi pretins neachitate, neputându-se

vorbi despre o obligație de plată globală, întrucât facturile sunt emise,

respectiv scadente la date diferite, pentru fiecare dintre acestea curgând termene

de prescripție distincte.

În ceea ce privește fondul

cauzei, instanța de apel nu a analizat susținerile pârâtei SC F.I.R.P.I.E. SRL cu

privire la faptul că nu datorează nicio sumă intimatei - reclamante, nemotivând

hotărârea de admitere a cererii de chemare în judecată pentru suma de 15.779,58

lei.

Temeiul de drept indicat de

recurenta - pârâtă îl constituie art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată,

SC M. SA Lugoj a solicitat respingerea excepțiilor invocate, a recursului ca

nefondat și menținerea sentinței civile nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunțată

de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1899/COM/2006.

Recursul recurentei-reclamante

este fondat.

Referitor la primul motiv de

nelegalitate invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că decizia

recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul evaluării

integrale a raportului de expertiză efectuat în cauză. Astfel, în răspunsul la

obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă depus pentru termenul

din data de 5 mai 2008, expertul a precizat că „o parte din produsele returnate

de apelanta - pârâtă și înscrise în avizele de însoțire a mărfii, nu se

regăsesc pe facturile emise de către SC M. SA și cantitățile pentru care SC M.

SA a emis facturi de storno”. Aceste cantități se referă la 972 bucăți obiecte

sanitare mari, la 1.944,42 mp faianță și 184,81 mp gresie.

De asemenea, din răspunsul

la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, depus pentru

termenul din data de 26 noiembrie 2007, rezultă că „apelanta a prezentat

expertului un număr de 32 avize de însoțire a mărfii suplimentare față de cele

avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză. În baza acestor avize,

în perioada februarie - martie 2007 apelanta a returnat marfa către intimată

sau către dealerii acesteia”, ori procesul de stornare dintre părți s-a

încheiat în luna februarie 2003, lună și an în care apelanta-pârâtă a fost

chemată în judecată pentru debitul total de 362.986,14 lei.

În ceea ce privește al

doilea motiv de nelegalitate acesta urmează a fi reținut, întrucât din

conținutul deciziei recurate rezultă că instanța de apel s-a substituit voinței

părților contractante, interpretând greșit cele două contracte încheiate între

părți, contracte ce consfințesc voința lor comercială și constituie legea

acestora.

În mod greșit instanța de

apel a scăzut din valoarea pretențiilor cu titlu de preț suma de 27.927,85 lei

reprezentând valoarea showroom-ul, întrucât în ambele contracte de vânzare - cumpărare

comercială, înregistrate sub același număr din 9 aprilie 2002 s-a prevăzut în

„preambul” alin. (1) (2) că reclamanta acordă un discount de imagine între 0 și

6% dacă cumpărătorul (F.I.R.P.) amenajează minim trei boxe cu expunerea de

plăci faianță și obiecte sanitare, reclamanta obligându-se să livreze gratuit

plăcile de faianță, obiectele sanitare, precum și materialele publicitare.

Prin aceasta rezultă că

reclamanta nu s-a obligat să suporte costul amenajărilor acestor boxe showroom.

Referitor la ultimul motiv

de nelegalitate invocat acesta este întemeiat, întrucât în mod greșit instanța

de apel a scăzut din suma datorată și suma de 15.597,19 lei, motivând că

reclamanta a stins prin încasarea a două CEC-uri datoria a două societăți

diferite, respectiv F.I.R.P. SRL și F.I.R.P.I.E. SA.

Din răspunsul la

obiecțiunile raportului de expertiză depus pentru termenul din data de 23 iunie

2008, rezultă că expertului i-a fost prezentată de către intimata reclamantă,

adresa prin care F.I.R.P. SRL s-a transformat în SA, adresă ce a fost semnată

de director executiv Ș.C. – actual în aceeași funcție la SC F.I.R.P.I.E. SA.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC M. SA Lugoj împotriva

deciziei nr. 162/A din 22 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială. Se va modifica decizia recurată în sensul

respingerii apelului pârâtei împotriva sentinței nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunțată

de Tribunalul Timiș.

Recursul recurentei pârâte

este nefondat.

Din examinarea actelor

aflate în dosarul cauzei, în raport cu susținerile pe care pârâta le-a reiterat

în recurs și de dispozițiile legale incidente, s-a constatat că acestea nu sunt

de natură să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate, în cauză

nefiind întrunită niciuna din condițiile prevăzute de dispozițiile invocate.

Prima critică a pârâtei nu

poate fi primită întrucât procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7201

C. proc. civ. a fost îndeplinită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la

dosar privind convocarea la conciliere directă la data de 4 martie 2003, 29

decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004 și față de faptul că însăși pârâta

a recunoscut convocarea pentru conciliere directă.

Cea de-a doua critică,

privind excepția prescripției dreptului la acțiune, nu poate fi reținută, având

în vedere înțelegerile dintre părți și recunoașterea de către pârâtă a

debitului datorat.

Cursul prescripției a fost

întrerupt în condițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prin

încheierea convențiilor între părți, prin care pârâta își recunoștea debitul

inițial (înainte de restituirea mărfurilor) și se conveneau noi termene și

modalități de plată. Noile termene de prescripție nu începeau să curgă de la

data încheierii acestor convenții, ci de la noua scadență convenită între părți

(anexa la convenția din 6 decembrie 2002 și pct. 4 din convenția din 4

februarie 2003).

În ceea ce privește critica

finală – fondul cauzei, respectiv nemotivarea hotărârii de admitere a cererii

de chemare în judecată pentru suma de 151.779,58, aceasta este neîntemeiată,

întrucât instanța de apel a motivat decizia recurată cu referiri la deduceri –

stornări – returnări de marfă.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va

respinge recursul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SRL București împotriva

aceleeași decizii ca nefondat.

Conform art. 274 C. proc.

civ. se va obliga intimata - pârâtă la 3.552 lei cheltuieli de judecată către

recurenta - reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC M. SA Lugoj împotriva deciziei nr. 162/A din 22 septembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

Modifică decizia atacată în

sensul că respinge apelul pârâtei împotriva sentinței nr. 912 din 28 aprilie

2006 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Respinge recursul declarat

de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SRL București împotriva aceleiași decizii, ca

nefondat.

Obligă intimata - pârâtă la

3.552 lei cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2009.