ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1239/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în 27 februarie 2006, reclamanta SC M. SA Lugoj a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta SC F.I.R.P.I.E. SA București la plata sumei de 3.629.861.400 lei rol cu titlu de preț, 1.795.338.732 lei rol cu titlu de dobândă comercială legală, 111.203.817 lei cu titlu de dobândă convențională și 1.004.853.768 lei rol cu titlu de daune - interese convenționale, cu cheltuieli de judecată – în total 6.541.257.716 lei rol, respectiv 654.125,77 lei ron. Prin sentința civilă nr. 912 din 28 aprilie 2006, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepțiile prematurității cererii și prescripției dreptului la acțiune.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta SC M. SA cu sediul social în Lugoj, împotriva SC F.I.R.P.I.E. SA București, cu sediul social în București, sector 6, și a obligat pârâta la plata sumei de 3.629.864.000 lei cu titlu de preț, 1.795.338.732 lei cu titlu de dobândă legală și a respins, în rest pretențiile reclamantei, obligând pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 9.227,78 lei. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Între părțile litigante s-au derulat relații comerciale în baza a două contracte de vânzare - cumpărare comercială prin care reclamanta se obliga să vândă obiecte sanitare și plăci ceramice, pârâtei revenindu-i obligația contractuală la plata prețului mărfii livrate.

Relațiile comerciale dintre părți s-au desfășurat începând din anul 2002 în condiții avantajoase, respectiv cu îndeplinirea obligațiilor contractuale în modul convenit, până la sfârșitul lunii octombrie 2002 când pârâta a încetat să-și îndeplinească obligația contractuală de plată. Prin întâmpinare pârâta invocă excepția prematurității acțiunii susținând că nu au fost respectate prevederile art. 7201 C. proc. civ. în sensul că nu s-a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe și că față de această situație acțiunea nu poate fi admisă. Susținerile pârâtei în ceea ce privește parcurgerea acestei proceduri legale prevăzută de dispozițiile art. 7201 C. proc.

civ., față de înscrisurile depuse la dosar privind convocarea la conciliere directă la data de 29 decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004 și față de faptul că însăși pârâta recunoaște că a fost convocată, nu se poate reține că procedura nu a fost respectată, că reclamanta nu a făcut demersurile necesare în vederea încheierii unei negocieri directe și a încercării de soluționare pe cale amiabilă a litigiului. Pârâta invocă de asemenea, excepția prescripției dreptului la acțiune arătând că facturile au fost emise în perioada 19 august 2002 – 3 februarie 2003, iar acțiunea a fost introdusă la 23 februarie 2006, situație în care s-a depășit termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pârâta apreciază că susținerile reclamantei în sensul că părțile au convenit în scris modificarea scadențelor facturilor restante nu poate determina întreruperea termenului de prescripție invocând în acest sens art. 1 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia: „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă”. Negocierile purtate între părți care au avut ca efect modificarea termenelor scadente de plată al facturilor restante, nu pot fi considerate ca fiind o abatere de la reglementarea legală a prescripției, această modificare a termenelor scadente s-a făcut ca urmare a unei convenții între părți, convenție care are putere de lege între acestea. Pârâta a recunoscut că s-au încheiat convenții de eșalonare a plăților și acceptă indirect că a și recunoscut debitul existent fără însă a fi de acord că această recunoaștere a dreptului la acțiune întrerupe cursul prescripției.

Interpretarea pârâtei în ceea ce privește întreruperea cursului prescripției este eronată și nu ține seama de prevederile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 întrucât raportul juridic ce s-a născut între cele două părți litigante a fost afectat de termen, respectiv prin convenția părților s-au stabilit alte termene de plată, de comun acord, ceea ce duce la concluzia că pârâta a recunoscut debitul existent, recunoaștere ce duce implicit la întreruperea termenului de prescripție [art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958]. Referitor la fondul cauzei, față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă cu certitudine existența debitului și acceptarea acestuia atât prin semnarea facturilor fiscale emise cât și prin recunoașterile ulterioare ale pârâtei.

Faptul că însăși pârâta solicită o reeșalonare a plăților restante prin faxul expediat reclamantei, duce la existența certă a debitului restant. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia civilă nr. 162/A din 22 septembrie 2008 a admis în parte apelul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SA București împotriva sentinței civile nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1899/2006, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei SC M. SA Lugoj împotriva pârâtei, a obligat pârâta la plata sumei de 151.779,58 ron cu titlu de preț, cu dobânzi legale pentru perioada 31 decembrie 2003 – 27 februarie 2006, a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți în primă instanță și apel și a obligat reclamanta la plata sumei de 5.670,22 ron cheltuieli de judecată către pârâtă.

Instanța de apel a reținut că a fost îndeplinită în cauză procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. de către reclamantă, întrucât există înscrisurile privind convocarea la conciliere directă la data de 4 martie 2003, 29 decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004, precum și recunoașterea pârâtei în acest sens. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că aceasta nu a intervenit, având în vedere înțelegerile dintre părți și recunoașterea de către pârâtă a debitului datorat reclamantei. Prin convențiile încheiate între părți la data de 6 decembrie 2002, respectiv 4 februarie 2003, SC F.I.R.P.I.E. SRL a recunoscut existența unei creanțe. Această recunoaștere a întrerupt cursul prescripției, în sensul înlăturării prescripției scurse anterior și începerii unei alte prescripții extinctive.

Prin convenția încheiată între părți la data de 6 decembrie 2002 pârâta a recunoscut că datorează reclamantei suma de 4.963.322.967 lei, respectiv 145.949,45 euro, cu titlu de preț, părțile stabilind termene pentru achitarea acestei datorii conform anexei la această convenție, termenul final de plată fiind 30 mai 2003. În aceste condiții, prescripția nu putea să înceapă să curgă decât de la această dată – 30 mai 2003, dat fiind că numai din acel moment reclamanta putea pretinde plata în urma reeșalonării datoriei. De asemenea, prin convenția din 4 februarie 2003, reeșalonarea datoriei s-a realizat până la data de 31 decembrie 2003, astfel că atât prețul, cât și dobânzile puteau fi solicitate de către reclamantă numai începând cu această din ultimă dată.

Întrucât acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 23 februarie 2006, aceasta nu este prescrisă, fiind introdusă în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește fondul cauzei, pentru stabilirea raporturilor juridice dintre părți și a sumelor datorate, în cauză a fost efectuată în apel o expertiză contabilă, care a concluzionat că, debitul total al pârâtei față de reclamantă este de 151.779,58 ron. Prin cererea de recurs formulată, reclamanta SC M. SA Lugoj a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, interpretând greșit cele două contracte încheiate între părți, este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a precizat că instanța de apel a diminuat creanța inițială cu suma de 147.681,52 lei în mod nejustificat și a scăzut din totalul pretențiilor reclamantei cu titlu de preț suma de 27.927,85 lei reprezentând contravaloare amenajare showroom, deși în ambele contracte de vânzare - cumpărare comercială pentru obiecte sanitare și gresie, înregistrate sub același număr 2327/9 aprilie 2002, reclamanta nu s-a obligat să suporte costul amenajărilor showroom. Se susține de asemenea că instanța de apel din suma totală datorată de către pârâta - apelantă a scăzut și suma de 15.597,19 lei, motivând că s-a stins prin încasarea a două CEC-uri datoria a două societăți diferite, respectiv F.I.R.P.

SRL și F.I.R.P.I.E. SA. Temeiul de drept indicat de recurenta - reclamantă îl constituie art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată de SC F.I.R.P.I.E. SRL a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea de recurs formulată, recurenta - pârâtă SC F.I.R.P.I.E. SRL București a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs se precizează că în mod greșit în cauză s-a apreciat ca fiind îndeplinită procedura prevăzută de dispozițiile art. 7201 C. proc.

civ., întrucât aceasta nu a fost efectuată. Referitor la prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție curge de la data la care se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data la care obligația de plată a devenit scadentă. Așa-zisul debit reprezintă însumarea a 45 de facturi pretins neachitate, neputându-se vorbi despre o obligație de plată globală, întrucât facturile sunt emise, respectiv scadente la date diferite, pentru fiecare dintre acestea curgând termene de prescripție distincte. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel nu a analizat susținerile pârâtei SC F.I.R.P.I.E. SRL cu privire la faptul că nu datorează nicio sumă intimatei - reclamante, nemotivând hotărârea de admitere a cererii de chemare în judecată pentru suma de 15.779,58 lei.

Temeiul de drept indicat de recurenta - pârâtă îl constituie art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, SC M. SA Lugoj a solicitat respingerea excepțiilor invocate, a recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1899/COM/2006. Recursul recurentei-reclamante este fondat. Referitor la primul motiv de nelegalitate invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul evaluării integrale a raportului de expertiză efectuat în cauză. Astfel, în răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă depus pentru termenul din data de 5 mai 2008, expertul a precizat că „o parte din produsele returnate de apelanta - pârâtă și înscrise în avizele de însoțire a mărfii, nu se regăsesc pe facturile emise de către SC M. SA și cantitățile pentru care SC M. SA a emis facturi de storno”.

Aceste cantități se referă la 972 bucăți obiecte sanitare mari, la 1.944,42 mp faianță și 184,81 mp gresie. De asemenea, din răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, depus pentru termenul din data de 26 noiembrie 2007, rezultă că „apelanta a prezentat expertului un număr de 32 avize de însoțire a mărfii suplimentare față de cele avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză. În baza acestor avize, în perioada februarie - martie 2007 apelanta a returnat marfa către intimată sau către dealerii acesteia”, ori procesul de stornare dintre părți s-a încheiat în luna februarie 2003, lună și an în care apelanta-pârâtă a fost chemată în judecată pentru debitul total de 362.986,14 lei.

În ceea ce privește al doilea motiv de nelegalitate acesta urmează a fi reținut, întrucât din conținutul deciziei recurate rezultă că instanța de apel s-a substituit voinței părților contractante, interpretând greșit cele două contracte încheiate între părți, contracte ce consfințesc voința lor comercială și constituie legea acestora. În mod greșit instanța de apel a scăzut din valoarea pretențiilor cu titlu de preț suma de 27.927,85 lei reprezentând valoarea showroom-ul, întrucât în ambele contracte de vânzare - cumpărare comercială, înregistrate sub același număr din 9 aprilie 2002 s-a prevăzut în „preambul” alin. (1) (2) că reclamanta acordă un discount de imagine între 0 și 6% dacă cumpărătorul (F.I.R.P.) amenajează minim trei boxe cu expunerea de plăci faianță și obiecte sanitare, reclamanta obligându-se să livreze gratuit plăcile de faianță, obiectele sanitare, precum și materialele publicitare.

Prin aceasta rezultă că reclamanta nu s-a obligat să suporte costul amenajărilor acestor boxe showroom. Referitor la ultimul motiv de nelegalitate invocat acesta este întemeiat, întrucât în mod greșit instanța de apel a scăzut din suma datorată și suma de 15.597,19 lei, motivând că reclamanta a stins prin încasarea a două CEC-uri datoria a două societăți diferite, respectiv F.I.R.P. SRL și F.I.R.P.I.E. SA. Din răspunsul la obiecțiunile raportului de expertiză depus pentru termenul din data de 23 iunie 2008, rezultă că expertului i-a fost prezentată de către intimata reclamantă, adresa prin care F.I.R.P. SRL s-a transformat în SA, adresă ce a fost semnată de director executiv Ș.C. – actual în aceeași funcție la SC F.I.R.P.I.E.

SA. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC M. SA Lugoj împotriva deciziei nr. 162/A din 22 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Se va modifica decizia recurată în sensul respingerii apelului pârâtei împotriva sentinței nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș. Recursul recurentei pârâte este nefondat. Din examinarea actelor aflate în dosarul cauzei, în raport cu susținerile pe care pârâta le-a reiterat în recurs și de dispozițiile legale incidente, s-a constatat că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate, în cauză nefiind întrunită niciuna din condițiile prevăzute de dispozițiile invocate.

Prima critică a pârâtei nu poate fi primită întrucât procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7201 C. proc. civ. a fost îndeplinită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar privind convocarea la conciliere directă la data de 4 martie 2003, 29 decembrie 2003, 7 iunie 2004, 18 august 2004 și față de faptul că însăși pârâta a recunoscut convocarea pentru conciliere directă. Cea de-a doua critică, privind excepția prescripției dreptului la acțiune, nu poate fi reținută, având în vedere înțelegerile dintre părți și recunoașterea de către pârâtă a debitului datorat. Cursul prescripției a fost întrerupt în condițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prin încheierea convențiilor între părți, prin care pârâta își recunoștea debitul inițial (înainte de restituirea mărfurilor) și se conveneau noi termene și modalități de plată.

Noile termene de prescripție nu începeau să curgă de la data încheierii acestor convenții, ci de la noua scadență convenită între părți (anexa la convenția din 6 decembrie 2002 și pct. 4 din convenția din 4 februarie 2003). În ceea ce privește critica finală – fondul cauzei, respectiv nemotivarea hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată pentru suma de 151.779,58, aceasta este neîntemeiată, întrucât instanța de apel a motivat decizia recurată cu referiri la deduceri – stornări – returnări de marfă. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SRL București împotriva aceleeași decizii ca nefondat.

Conform art. 274 C. proc. civ. se va obliga intimata - pârâtă la 3.552 lei cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC M. SA Lugoj împotriva deciziei nr. 162/A din 22 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul pârâtei împotriva sentinței nr. 912 din 28 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș. Respinge recursul declarat de pârâta SC F.I.R.P.I.E. SRL București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Obligă intimata - pârâtă la 3.552 lei cheltuieli de judecată către recurenta - reclamantă. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2009.