ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2458/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC S.I. SRL Caransebeș le-a chemat

în judecată pe pârâtele C.N.C.F. C.F.R. SA București și C.N.C.F. C.F.R. SA Timișoara

și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se dispună: (a)

obligarea pârâtelor să facă toate demersurile legale pentru perfectarea contractului

de vânzare-cumpărare asupra spațiului deținut în Caransebeș în baza contractelor

de închiriere nr. 140 din 22 aprilie 2004 încheiat cu C.N.C.F. C.F.R. SA

Timișoara sau transformarea contractului de închiriere amintit în contract de

leasing, cu clauză irevocabilă de vânzare la prețul care urma să fie negociat,

stabilit pe baza raportului de evaluare acceptat de părți; (b) să se constate că

acest spațiu închiriat este activ disponibil și să se pronunțe o hotărâre care

să țină loc de act de vânzare-cumpărare asupra acestui activ, cu obligația de

plată a prețului după deducerea investițiilor făcute; (c) să se dispună

prelungirea contractului de închiriere nr. 103 din 27 aprilie 2005 până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Într-un prim ciclu procesual a fost pronunțată

sentința nr. 1535 din 9 mai 2006 prin care acțiunea reclamantei SC S.I. SRL a

fost respinsă ca prematură. Față de temeiurile legale invocate, art. 12 din

Legea nr. 346/2004, tribunalul a apreciat că pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA

București nu a întocmit lista activelor disponibile și nu a publicat-o în

vederea valorificării lor în formele prevăzute de lege, astfel că cererile persoanelor

juridice formulate pentru vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 346/2004 au

fost calificate ca fiind premature.

Sentința nr. 1535 din 9 mai 2006 a fost

atacată cu apel de reclamanta SC S.I. SRL, iar Curtea de apel Timișoara, secția

comercială, în soluționarea apelului a pronunțat decizia nr. 180 din 2

octombrie 2006 prin care a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru

rejudecare primei instanțe. Curtea a apreciat că tribunalul a fost investit cu

o cerere cuprinzând mai multe petite care au rămas nesoluționate deoarece

instanța s-a pronunțat doar asupra prematurității cererii de vânzare formulată de

reclamantă, omițând să analizeze și să soluționeze cererea privind prelungirea contractului

de închiriere sau de transformare a acestuia în contract de leasing.

Decizia nr. 180 din 2 octombrie 2006 a fost recurată de pârâtele C.N.C.F. C.F.R. SA București și C.N.C.F. C.F.R., sucursala Timișoara,

care au susținut că prin desființarea și trimiterea cauzei pentru rejudecare a

fost încălcat cadrul procesual stabilit de reclamantă.

Din examinarea criticilor aduse deciziei nr.

180/2006, în temeiul art. 129 alin. (6) raportat la art. 304 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte a stabilit că s-au încălcat prevederile art. 295 (1) C.

proc. civ., potrivit cărora instanța de apel verifică în limitele cererii de

apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Instanța de recurs, având în vedere dispozițiile amintite a constatat că

apelanta reclamantă a formulat critici numai în legătură cu omisiunea primei

instanțe de a se pronunța asupra unui capăt de cerere și că nu a fost investită

să examineze sentința în totalitate. Ca o consecință a acestor constatări

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile și a trimis cauza

pentru rejudecare numai pentru petitul privind prelungirea contractului de închiriere.

Rejudecând fondul, potrivit deciziei de

casare, prin sentința nr. 86/2008, Tribunalul Timiș a respins capătul de cerere

vizând prelungirea contractului de închiriere cu motivarea că, în urma

respingerii capetelor de cerere privind continuarea demersurilor pentru

perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu se mai pune problema de a

putea dispune asupra prelungirii contractului până la soluționarea irevocabilă

a cauzei. A mai reținut instanța de trimitere că nu pot fi prelungite

unilateral contractele de închiriere cu atât mai mult cu cât, în cauză,

contractul inițial de închiriere a expirat.

Sentința nr. 86/2008 pronunțată de Tribunalul

Timiș a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, care prin decizia nr. 165

din 25 septembrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC S.I. SRL

Caransebeș.

În considerentele deciziei, Curtea a reținut

că nu există temeiuri pentru prelungirea contractului de închiriere, întrucât contractul

nr. 140/2004 a încetat în anul 2005. De asemenea, a reținut că, în anul 2005, a

mai fost încheiat un contract de închiriere cu numărul 103 cu valabilitate de

un an, care a încetat prin ajungere la termen.

În ce privește dispozițiile art. 12 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 346/2004, Curtea a apreciat că acestea nu impun

proprietarului obligația de a încheia contract de locațiune în beneficiul

locatarului, ci stabilesc că acesta (proprietarul) nu poate refuza prelungirea

dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții. Cum în cauză nu au fost

îndeplinite aceste condiții, recurenta primind răspuns negativ la cererea de

cumpărare, problema obligării la continuarea demersurilor și la îndeplinirea formalităților

în vederea încheierii vânzării-cumpărării nu mai subzistă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

reclamanta SC S.I. SRL în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

În susținerea recursului, care nu a fost

argumentat în conformitate cu art. 304 C. proc. civ., prin indicarea motivelor

de nelegalitate, recurenta a arătat că nu-și însușește punctul de vedere

reținut de instanța de apel potrivit căruia nu mai poate opera prelungirea

contractului de închiriere, motivat de faptul că SC S.I. SRL intră în categoria

persoanelor care au acces la activele disponibile ale regiilor autonome și

companiilor prevăzute de lege. A mai susținut recurenta că, în cauză, sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 346/2004, art. 12 alin. (1) lit. b) prin care se

stipulează că beneficiarii acestor prevederi au dreptul la prelungirea contractului

de închiriere pe o perioadă considerată de părți suficientă pentru rezolvarea formalităților

legale în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Autoarea a apreciat

că litigiul nu poate fi considerat soluționat și că nu se poate reține că vreunul

din capetele de cerere a rămas irevocabil soluționat. Acest argument în opinia

sa a fost greșit reținut de  cele două instanțe întrucât legea a stabilit că

locatorul nu se poate opune la prelungire astfel că nu era necesar ca în

contract să se prevadă o clauză de relocațiune. În final a arătat că

solicitarea societății reclamante de a cumpăra spațiul nu a  fost soluționată

negativ, că până la acest moment nu s-a întocmit lista cu activele disponibile

și că se află un proces pe rol prin care intimatele au solicitat evacuarea

recurentei din spațiu iar aceasta la rândul său a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat contravaloarea îmbunătățirilor și acordarea

dreptului de retenție.

În conformitate cu aceste susțineri,

recurenta a solicitat admiterea recursului și în final admiterea capătului de cerere

pentru prelungirea contractului de închiriere nr. 103/2005.

Recursul este nefondat

fi reținută în raport de recursul supus analizei, vizează ignorarea

caracterului extraordinar al acestei căi de atac de reformare, nedevolutivă.

Din sinteza motivării recursului se poate observa că lipsesc motivele de

nelegalitate pe care recurenta avea obligația să le indice, prin acest procedeu

fiind neglijat scopul recursului care este esențialmente de control al

legalității. Din acest motiv, față de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că dezvoltarea argumentelor de fapt cu trimitere

la dispozițiile art. 12 din Legea nr. 346/2004 face posibilă încadrarea în teza

II pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care îl va examina înlăturând celelalte

susțineri care vizează chestiuni de netemeinicie.

În consecință, se va analiza dacă hotărârea a

fost dată cu aplicarea greșită a legii. Norma de drept pusă în discuție este

art. 12 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 346/2004. Prin aceste dispoziții, pe

care își întemeiază argumentele recurenta, s-a statuat că întreprinderile mici

și mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor, companiilor

naționale etc. prin utilizarea contractelor de închiriere, locație de gestiune

etc. și că activele vor putea fi vândute la cererea locatarului. Această

posibilitate recunoscută de lege presupune respectarea condițiilor cerute de lit.

(b) a art. 12 alin. (1) indicată de recurentă pe care aceasta nu le-a observat,

după cum nu a observat contextul litigiului parcurs până la acest recurs.

Din punctul de vedere al analizei propuse se

constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare nr. 2100

din 31 mai 2007, a statuat că în privința admiterii excepției prematurității nu

au fost formulate critici, astfel că, instanța de apel nu era investită să

dispună asupra petitelor, lit. a) și b) din acțiune care viza obligarea

pârâtelor la îndeplinirea demersurilor pentru perfectarea contractului de

vânzare-cumpărare și la evaluarea spațiului.

În aceste condiții, casarea s-a referit numai

la omisiunea instanței de a se pronunța asupra ultimului capăt de cerere care

viza prelungirea contractului de locațiune. Prin urmare, în rejudecare instanța

de fond a fost ținută să analizeze capătul de cerere asupra căruia instanța a

omis să se pronunțe, nu și celelalte capete de cerere, respectând astfel prevederile

art. 315 C. proc. civ.

Respingerea capătului de cerere pentru

prelungirea contractului de locațiune s-a bazat pe analiza prevederilor art. 12

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, dar și pe faptul că nu mai puteau fi

rediscutate cererile referitoare la demersurile pentru perfectarea contractului

de vânzare-cumpărare asupra spațiului.

Cu referire la aplicarea Legii nr. 346/2004

trebuie reținut că, în adevăr, prin art. 12 alin. (1) s-a stabilit un drept de

acces al întreprinderilor mici și mijlocii la activele companiilor naționale

sau regiilor, în condițiile stipulate și anume: activul să fie disponibil, să

se fi depus o solicitare expresă de cumpărare a activului, această solicitare

să fie formulată de titularul unui contract de locațiune valabil încheiat și să

se considere că până la încheierea formalităților de vânzare-cumpărare a

activului este necesară o anumită perioadă de timp.

Actele dosarului au relevant că cererea de

cumpărare adresată intimatei nu a fost rezolvată favorabil că, instanței de

fond i s-a cerut să prelungească, potrivit cererii introductive, contractul nr.

140/2004 și că ulterior acestui contract, în urma licitației, s-a mai încheiat

contractul nr. 103/2005, pe termen de un an.

Așadar, recurenta nu mai este titularul unui

contract de locațiune valabil încheiat care să poată fi prelungit din moment ce

și ultimul contract de locațiune a ajuns la termen.

Nu va fi reținută nici susținerea potrivit

căreia prelungirea contractului operează în puterea legii, ceea ce în opinia recurentei,

creează o obligație în sarcina intimatei de a proceda la prelungire.

Din dispozițiile articolului pus în discuție

de recurentă rezultă că locatorul „nu va putea refuza prelungirea contractului

de închiriere” dacă locatarul utilizează activul în baza unui contract de

închiriere valabil iar solicitarea de cumpărare a activului sau de încheiere a

unui contract de leasing a fost făcută cu 60 de zile înainte de expirarea contractului.

În condițiile date, problema rezolvării unor formalități

în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu mai subzistă din

moment ce demersurile recurentei au fost rezolvate negativ de intimată care nu

a disponibilizat spațiul motivând că îi este util pentru desfășurarea

propriilor activități, iar solicitarea adresată instanței de a obliga intimata

la continuarea demersurilor pentru încheierea contractului de

vânzare-.cumpărare a fost apreciată ca prematură în ciclul procesual anterior.

Având în vedere aceste concluzii și argumente

bazate pe întreaga desfășurare a judecării cauzei, bine s-a apreciat de către

instanța de apel că nu se mai poate discuta prelungirea vreunui contract de

închiriere prin această concluzie nefiind încălcate dispozițiile Legii nr. 346/2004.

Nici susținerile recurentei potrivit cărora

este în drept să solicite prelungirea contractului de locațiune pentru că a adus

îmbunătățiri semnificative spațiului nu va fi reținută din moment ce vânzarea

nu se poate realiza decât în condițiile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004,

ceea ce presupune pe de o parte, un contract de locațiune în derulare și pe de

altă parte, posibilitatea de rezolvare a formalităților de vânzare. Or, așa cum

s-a mai arătat, recurenta nu se află în aceste ipoteze impuse de dispozițiile

legale invocate.

În fine, existența pe rol a unui alt litigiu în

care se invocă un drept de retenție nu constituie un argument în sprijinul criticilor

aduse deciziei instanței de apel și nici nu susține solicitarea de a se

prelungi contractul de închiriere evocat în acest litigiu, litigiile fiind

distincte sub aspectul obiectului lor și al temeiurilor evocate.

În consecință, față de cele ce preced

potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta SC S.I. SRL CARANSEBEȘ împotriva deciziei civile nr. 165/ Com din 25

septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

octombrie 2009.