ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1870/2008

Asupra recursului de față, Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Alba Iulia, reclamantele C.I.E. și B.D.C. au solicitat, în contradictoriu cu A.N.O.F.M. , obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță, aferentă anului 2006, actualizată cu rata inflației, pentru fiecare reclamantă drepturi diferențiat, în funcție de data încheierii raporturilor de muncă cu pârâta. Au mai arătat reclamantele faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu au putut beneficia de acest drept în anii 2001-2006, deși dreptul subzistă și în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare. Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.N.O.F.M.

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât aplicarea textului de lege invocat de reclamante a fost suspendată prin O.U.G. nr. 33/2001 precum și legile bugetare ulterioare, până la data de 31 decembrie 2006. Prin sentința civilă nr. 144 din 12 decembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă acțiunea reclamantelor C.I.E. și B.D.C. privind plata primelor de vacanță pe perioada solicitată. Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001-2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta A.N.O.F.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001-2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2005, legi care sunt în acord cu prevederile constituționale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcționarilor publici.

Mai arată recurenta-pârâtă că, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului de stat pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la data de 31 decembrie 2006. Recursul este nefondat. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat pentru considerentele expuse în continuare. Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia și aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 144 din 12 decembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2008.