ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4186/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1031 din 11 mai 2006, Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis contestația formulată de reclamanții D.N., P.E. și D.R.C. și a anulat Decizia nr. 2251 din 25 octombrie 2005 emisă de pârâta SC C.R.A. M.N. SRL Mangalia. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au formulat în termenul legal notificarea și că au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, preluat abuziv de la autoarea lor, P.TD. Prin Decizia nr. 20/ C din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Constanta, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței susmenționate.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către pârâtă. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a pronunțat Decizia nr. 7669 din 13 noiembrie 2007, prin care a admis recursul, a casat decizia recurată și sentința de fond și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, reținând că aceasta nu s-a pronunțat pe fondul cererii de restituire a reclamanților, limitându-se doar la anularea deciziei administrative de respingere a notificării. în fond după casare, pricina a fost soluționată de Tribunalul Constanta, secția civilă, prin sentința nr. 231 din 23 februarie 2009, prin care a dispus următoarele: A admis în parte acțiunea reclamanților.

A anulat Decizia nr. 2251 din 25 octombrie 2005 emisă de pârâta SC C.R.A. M.N. SRL Mangalia. A obligat pe pârâtă să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată care să conțină propunere de acordare de despăgubiri, calculate la standardele internaționale de evaluare, pentru imobilul situat în Mangalia, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 400 mp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. A respins cererea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului susmenționat. A obligat pe pârâtă la 900 lei cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite pentru imobilul notificat, teren în suprafață de 400 mp, dar că întrucât restituirea acestuia în natură nu este posibilă, fiind ocupat în totalitate de construcțiile și instalațiile pârâtei, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel ambele părți. Prin Decizia nr. 270/ C din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Constanta, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei și a admis apelul reclamanților, sens în care a schimbat în parte sentința, pe aspectul cheltuielilor de judecată, stabilind un cuantum al acestora de 2.000 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a respinge apelul pârâtei, curtea a reținut că prin obligarea acestei părți să facă propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul notificat, imposibil de restituit în natură, prima instanță a făcut o aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pronunțându-se, totodată, în limitele legalei sale învestiri.

Apelul reclamanților a fost apreciat ca întemeiat numai în raport de critica privind cheltuielile de judecată, al căror cuantum a fost stabilit greșit, neluându-se în considerare și cheltuielile de judecată suportate de reclamanți în ciclul procesual anterior și dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Criticile de fond formulate de reclamanți nu au fost primite, pentru următoarele motive: Întrucât Legea nr. 10/2001 prevede acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, sintagmă care include atât preluările cu tidu, cât și pe cele fără tidu, în mod corect prima instanță a apreciat asupra caracterului preluării imobilului litigios și, stabilind că preluarea acestuia a fost abuzivă, nu a mai făcut distincția după cum titlul de preluare a fost valabil sau nevalabil.

Pornind de la premisa preluării abuzive a bunului, în mod corect prima instanță a analizat, în continuare, pe baza probelor administrate, dacă este posibilă aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 10/2001, care consacră regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv. Sub acest aspect, s-a stabilit corect că, în speță, principiul prevalentei restituirii în natură nu se poate aplica, față de ocuparea integrală a terenului cu construcția societății pârâte. Astfel, expertiza efectuată în cauză a relevat, alături de înscrisurile depuse, că societatea pârâtă a achiziționat în anul 1992 hotelul P. din Mangalia, SC M. SA obținând ulterior, ca titular al dreptului de proprietate al terenului, certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv că, construcția inițială a fost ulterior extinsă în baza autorizației de construire și a certificatului de urbanism depuse la dosar, ocupându-se integral terenul în litigiu.

Față de această situație, este legală acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor. în ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor, susținerea apelanților-reclamanți în sensul că în evaluarea imobilului imposibil de restituit în natură trebuie aplicate standardele mai favorabile ale anului precedent, iar nu cele care implică și efectele recesiunii economice actuale, este neîntemeiată. Calcularea valorii de circulație a bunului potrivit standardelor internaționale de evaluare are ca obiectiv estimarea valorii de piață, la data evaluării, iar expertul desemnat nu putea proceda la evaluarea terenului, potrivit standardelor internaționale, fără a ține seama dacă acesta este sau ocupat de construcții și în ce proporție, acest criteriu fiind esențial în determinarea valorii de piață, context în care este lipsit de relevanță faptul dacă terenul a fost sau nu preluat abuziv.

Acesta a fost și considerentul pentru care a fost respinsă cererea de suplimentare a probatoriului în apel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în speța nefiind invocată încălcarea etapelor tehnice sau a procedeelor standard de determinare a valorii imobilului, ci doar reducerea de 30%, aplicată pentru ocuparea terenului de construcțiile pârâtei. Neîntemeiată este și susținerea privind necesitatea includerii în cuantumul despăgubirilor și a „folosului nerealizat" de fostul proprietar prin lipsirea sa de beneficiul și uzul bunului, deoarece Legea nr. 10/2001 stabilește neechivoc la ce anume se raportează valoarea prin echivalent a imobilului imposibil de restituit în natură, și anume valoarea de piață stabilită la data soluționării notificării potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți care, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici: 1. Prin confirmarea soluției fondului de nerestituire în natură a terenului litigios, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții stabilesc regula restituirii în natură, inclusiv prin compensare pe un alt amplasament. În speță, nu s-a probat că intimata nu ar avea în activ teren liber de construcții în suprafață de 400 mp. În situația în care se va aprecia că nu există posibilitatea compensării, despăgubirile acordate trebuie stabilite în raport de valoarea medie practicată la nivelul anului 2008, de 1.500 euro/mp.

Ocuparea abuzivă a terenului pentru edificarea extinderii hotelului este probată prin constatările experților imobiliari și prin absența autorizației de construire impusă de Legea nr. 50/1991. 2. Pentru asigurarea unei reale echivalențe, instanța de apel trebuia să omologheze critic raportul de expertiză întocmit de ing. C.C., prin înlăturarea coeficientului de 30%, cu care s-a diminuat valoarea terenului pe motiv că este construit. 3. Instanța de apel nu a motivat de ce a respins pretențiile reclamanților cu titlul „folos de tras". În condițiile în care ocuparea abuzivă a terenului face să nu curgă termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 se impune ca despăgubirile acordate să includă și contravaloarea „folosului de tras", din anul 1993 la zi.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Mai întâi, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal de către recurenți, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează -interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Criticile formulate aduc în discuție chestiuni de fapt, legate de aprecierea probelor, precum și de drept, legate de modul de aplicare la speță a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 referitoare la măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilul litigios, numai ultimele putând fi încadrate în cel de-al doilea caz de modificare indicat de recurenți, și anume art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, recurenții au imputat instanței de apel că a omologat greșit raportul de expertiză întocmit de ing. C.C., deoarece nu a înlăturat din acest raport coeficientul de 30% de reducere a valorii terenului litigios. Această critică nu poate face obiect de analiză în recurs, neputându-se încadra în nici unul din cazurile de casare și modificare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Validarea de către instanță a unui raport de expertiză ține de aprecierea probelor, or o asemenea chestiune este sustrasă competenței instanței de recurs față de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, așa încât, în prezent, instanța de recurs nu mai are competența de a reevalua probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții. Cât privește criticile susceptibile de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt neîntemeiate. Astfel, recurenții au invocat pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, față de nerestituirea în natură a terenului litigios.

Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, dar de la această regulă, Legea nr. 10/2001 prevede și excepții, reglementând cazurile în care măsura restituirii în natură nu este posibilă în raport de situația actuală a imobilului preluat abuziv, când persoanele îndreptățite pot obține numai măsuri reparatorii prin echivalent. Rezultă că, în determinarea posibilității de restituire în natură a unui imobil preluat în mod abuziv interesează situația lui actuală. Sub acest aspect, instanța de apel a stabilit, pe bază de probe, că terenul litigios este integral ocupat de construcția pârâtei, realizată prin extinderea, pe bază de autorizație de construire, a construcției inițiale - hotel P. din Mangalia, pe care a achiziționat-o în anul 1992 de la SC M. SA, titulară a dreptului de proprietate asupra terenului, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Recurenții susțin că pentru extinderea construcției ce ocupă terenul revendicat de ei nu există autorizație de construire, tinzând astfel la schimbarea situației de fapt stabilită de instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Or, în speță, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că terenul litigios este integral ocupat cu o construcție nouă, pentru care există autorizație de construire (act aflat la fila 31 dosar fond inițial), în mod legal instanța de apel a stabilit că acesta nu poate fi restituit în natură, negăsindu-și aplicarea principiul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea r. 10/2001. Aceasta deoarece, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, stabilind că pentru asemenea terenuri măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Cât privește solicitarea recurenților de restituire în natură sub forma „compensării pe un alt amplasament", aceasta vizează, în realitate, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un alt teren.

Reclamanții nu au cerut, însă, până în recurs teren în compensare, cererea formulată de ei în acest sens, prin motivele de recurs, fiind astfel o cerere nouă, inadmisibilă în această etapă procesuală în raport de dispozițiile art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Criticile subsidiare privind nelegalitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent sunt neîntemeiate.

Astfel, recurenții susțin, în mod greșit, ca despăgubirile trebuie stabilite în raport de valoarea medie a terenului practicată la nivelul anului 2008 și că ele trebuie să includă și contravaloarea „folosului de tras", respecdv contravaloarea lipsei de folosință a bunului preluat abuziv, în condițiile în care singurul criteriu legal de stabilire a cuantumului despăgubirilor este valoarea de piață a imobilului preluat abuziv de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare - art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, tot greșit susțin recurenții și faptul că instanța de apel nu ar fi motivat de ce le-a respins pretențiile cu titlul „folos de tras". Din verificarea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a înlăturat motivat criticile formulate pe acest aspect de reclamanți, și anume pentru că Legea nr. 10/2001 nu stabilește un alt criteriu de determinare a valorii despăgubirilor în afară de valoarea de piață a imobilului stabilită la data soluționării notificării potrivit standardelor internaționale.

Pe de altă parte, recurenții pretind că ocuparea abuzivă a terenului litigios face să nu curgă termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și că, în aceste condiții, în despăgubirile acordate trebuia inclusă și contravaloarea lipsei de folosință a bunului, denumită impropriu de părți „folos de tras". Argumentul legat de prescripție este irelevant pe aspectul modului de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în privința căruia interesează exclusiv criteriul de calcul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și care, conform celor anterior arătate, nu are nicio legătură cu lipsa de folosință a imobilului preluat abuziv. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte reține că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente pe aspectele contestate în recurs, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.N., P.E. și D.R.C. împotriva Deciziei nr. 270/ C din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 iulie 2010.