ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4186/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4186/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1031 din 11 mai

2006, Tribunalul Constanta, secția civilă, a admis contestația formulată de

reclamanții D.N., P.E. și D.R.C. și a anulat Decizia nr. 2251 din 25 octombrie 2005

emisă de pârâta SC C.R.A. M.N. SRL Mangalia.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au formulat în termenul legal

notificarea și că au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

revendicat, preluat abuziv de la autoarea lor, P.TD.

Prin Decizia nr.

20/ C din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Constanta, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței susmenționate.

Această decizie

a fost atacată cu recurs de către pârâtă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a pronunțat Decizia

nr. 7669 din 13 noiembrie 2007, prin care a admis recursul, a casat decizia

recurată și sentința de fond și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță, reținând că aceasta nu s-a pronunțat pe fondul cererii de

restituire a reclamanților, limitându-se doar la anularea deciziei

administrative de respingere a notificării.

în fond după

casare, pricina a fost soluționată de Tribunalul Constanta, secția civilă, prin

sentința nr. 231 din 23 februarie 2009, prin care a dispus următoarele:

A admis în

parte acțiunea reclamanților.

A anulat Decizia

nr. 2251 din 25 octombrie 2005 emisă de pârâta SC C.R.A. M.N. SRL Mangalia.

A obligat pe

pârâtă să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată care să conțină

propunere de acordare de despăgubiri, calculate la standardele internaționale

de evaluare, pentru imobilul situat în Mangalia, reprezentând contravaloarea

terenului în suprafață de 400 mp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A respins

cererea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului susmenționat.

A obligat pe

pârâtă la 900 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite pentru imobilul notificat, teren în suprafață de 400 mp, dar că

întrucât restituirea acestuia în natură nu este posibilă, fiind ocupat în

totalitate de construcțiile și instalațiile pârâtei, reclamanții sunt

îndreptățiți la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței

susmenționate au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia nr.

270/ C din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Constanta, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat,

apelul pârâtei și a admis apelul reclamanților, sens în care a schimbat în

parte sentința, pe aspectul cheltuielilor de judecată, stabilind un cuantum al

acestora de 2.000 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

respinge apelul pârâtei, curtea a reținut că prin obligarea acestei părți să

facă propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul notificat, imposibil

de restituit în natură, prima instanță a făcut o aplicarea corectă a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pronunțându-se, totodată, în limitele legalei

sale învestiri.

Apelul

reclamanților a fost apreciat ca întemeiat numai în raport de critica privind

cheltuielile de judecată, al căror cuantum a fost stabilit greșit, neluându-se în

considerare și cheltuielile de judecată suportate de reclamanți în ciclul

procesual anterior și dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

Criticile de

fond formulate de reclamanți nu au fost primite, pentru următoarele motive:

Întrucât Legea nr.

10/2001 prevede acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în

mod abuziv, sintagmă care include atât preluările cu tidu, cât și pe cele fără

tidu, în mod corect prima instanță a apreciat asupra caracterului preluării

imobilului litigios și, stabilind că preluarea acestuia a fost abuzivă, nu a

mai făcut distincția după cum titlul de preluare a fost valabil sau nevalabil.

Pornind de la

premisa preluării abuzive a bunului, în mod corect prima instanță a analizat,

în continuare, pe baza probelor administrate, dacă este posibilă aplicarea

prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 10/2001, care consacră

regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

Sub acest

aspect, s-a stabilit corect că, în speță, principiul prevalentei restituirii în

natură nu se poate aplica, față de ocuparea integrală a terenului cu

construcția societății pârâte.

Astfel,

expertiza efectuată în cauză a relevat, alături de înscrisurile depuse, că

societatea pârâtă a achiziționat în anul 1992 hotelul P. din Mangalia, SC M. SA

obținând ulterior, ca titular al dreptului de proprietate al terenului,

certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv că, construcția

inițială a fost ulterior extinsă în baza autorizației de construire și a

certificatului de urbanism depuse la dosar, ocupându-se integral terenul în

litigiu.

Față de această

situație, este legală acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor.

în ceea ce

privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor, susținerea

apelanților-reclamanți în sensul că în evaluarea imobilului imposibil de

restituit în natură trebuie aplicate standardele mai favorabile ale anului

precedent, iar nu cele care implică și efectele recesiunii economice actuale,

este neîntemeiată.

Calcularea

valorii de circulație a bunului potrivit standardelor internaționale de

evaluare are ca obiectiv estimarea valorii de piață, la data evaluării, iar

expertul desemnat nu putea proceda la evaluarea terenului, potrivit

standardelor internaționale, fără a ține seama dacă acesta este sau ocupat de

construcții și în ce proporție, acest criteriu fiind esențial în determinarea

valorii de piață, context în care este lipsit de relevanță faptul dacă terenul

a fost sau nu preluat abuziv.

Acesta a fost

și considerentul pentru care a fost respinsă cererea de suplimentare a

probatoriului în apel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., în speța

nefiind invocată încălcarea etapelor tehnice sau a procedeelor standard de

determinare a valorii imobilului, ci doar reducerea de 30%, aplicată pentru

ocuparea terenului de construcțiile pârâtei.

Neîntemeiată

este și susținerea privind necesitatea includerii în cuantumul despăgubirilor

și a „folosului nerealizat" de fostul proprietar prin lipsirea sa de beneficiul

și uzul bunului, deoarece Legea nr. 10/2001 stabilește neechivoc la ce anume se

raportează valoarea prin echivalent a imobilului imposibil de restituit în

natură, și anume valoarea de piață stabilită la data soluționării notificării

potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Decizia curții

de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți care, invocând, în drept,

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au formulat următoarele

critici:

confirmarea soluției fondului de nerestituire în natură a terenului litigios,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 7 din

Legea nr. 10/2001.

Aceste

dispoziții stabilesc regula restituirii în natură, inclusiv prin compensare pe

un alt amplasament.

În speță, nu

s-a probat că intimata nu ar avea în activ teren liber de construcții în

suprafață de 400 mp.

În situația în

care se va aprecia că nu există posibilitatea compensării, despăgubirile

acordate trebuie stabilite în raport de valoarea medie practicată la nivelul

anului 2008, de 1.500 euro/mp.

Ocuparea

abuzivă a terenului pentru edificarea extinderii hotelului este probată prin

constatările experților imobiliari și prin absența autorizației de construire

impusă de Legea nr. 50/1991.

asigurarea unei reale echivalențe, instanța de apel trebuia să omologheze

critic raportul de expertiză întocmit de ing. C.C., prin înlăturarea

coeficientului de 30%, cu care s-a diminuat valoarea terenului pe motiv că este

construit.

apel nu a motivat de ce a respins pretențiile reclamanților cu titlul „folos de

tras".

În condițiile

în care ocuparea abuzivă a terenului face să nu curgă termenul de prescripție

extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 se impune ca

despăgubirile acordate să includă și contravaloarea „folosului de tras",

din anul 1993 la zi.

Intimata-pârâtă

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Mai întâi, este

de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat

numai formal de către recurenți, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică

care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează

-interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Criticile

formulate aduc în discuție chestiuni de fapt, legate de aprecierea probelor,

precum și de drept, legate de modul de aplicare la speță a dispozițiilor din

Legea nr. 10/2001 referitoare la măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilul

litigios, numai ultimele putând fi încadrate în cel de-al doilea caz de

modificare indicat de recurenți, și anume art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel,

recurenții au imputat instanței de apel că a omologat greșit raportul de

expertiză întocmit de ing. C.C., deoarece nu a înlăturat din acest raport

coeficientul de 30% de reducere a valorii terenului litigios.

Această critică

nu poate face obiect de analiză în recurs, neputându-se încadra în nici unul

din cazurile de casare și modificare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C.

proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Validarea de

către instanță a unui raport de expertiză ține de aprecierea probelor, or o

asemenea chestiune este sustrasă competenței instanței de recurs față de

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei

hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Pct. 11 al art.

304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor

grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, a fost abrogat prin art.

1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, așa încât, în prezent, instanța de recurs

nu mai are competența de a reevalua probele, așa cum urmăresc în realitate

recurenții.

Cât privește

criticile susceptibile de încadrare în cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt neîntemeiate.

Astfel,

recurenții au invocat pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 10/2001, față de nerestituirea în natură a terenului

litigios.

Art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula restituirii în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv, dar de la această regulă, Legea nr. 10/2001

prevede și excepții, reglementând cazurile în care măsura restituirii în natură

nu este posibilă în raport de situația actuală a imobilului preluat abuziv,

când persoanele îndreptățite pot obține numai măsuri reparatorii prin

echivalent.

Rezultă că, în

determinarea posibilității de restituire în natură a unui imobil preluat în mod

abuziv interesează situația lui actuală.

Sub acest

aspect, instanța de apel a stabilit, pe bază de probe, că terenul litigios este

integral ocupat de construcția pârâtei, realizată prin extinderea, pe bază de

autorizație de construire, a construcției inițiale - hotel P. din Mangalia, pe

care a achiziționat-o în anul 1992 de la SC M. SA, titulară a dreptului de

proprietate asupra terenului, potrivit certificatului de atestare a dreptului

de proprietate.

Recurenții

susțin că pentru extinderea construcției ce ocupă terenul revendicat de ei nu

există autorizație de construire, tinzând astfel la schimbarea situației de

fapt stabilită de instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil în recurs după

abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, cum urmăresc în

realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Or, în speță,

prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că

terenul litigios este integral ocupat cu o construcție nouă, pentru care există

autorizație de construire (act aflat la fila 31 dosar fond inițial), în mod

legal instanța de apel a stabilit că acesta nu poate fi restituit în natură,

negăsindu-și aplicarea principiul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea r.

10/2001.

Aceasta

deoarece, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea

în natură terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, stabilind că

pentru asemenea terenuri măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Cât privește

solicitarea recurenților de restituire în natură sub forma „compensării pe un

alt amplasament", aceasta vizează, în realitate, acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un alt teren.

Reclamanții nu

au cerut, însă, până în recurs teren în compensare, cererea formulată de ei în

acest sens, prin motivele de recurs, fiind astfel o cerere nouă, inadmisibilă

în această etapă procesuală în raport de dispozițiile art. 316 raportat la art.

294 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile

subsidiare privind nelegalitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate

ca măsuri reparatorii prin echivalent sunt neîntemeiate.

Astfel,

recurenții susțin, în mod greșit, ca despăgubirile trebuie stabilite în raport

de valoarea medie a terenului practicată la nivelul anului 2008 și că ele

trebuie să includă și contravaloarea „folosului de tras", respecdv

contravaloarea lipsei de folosință a bunului preluat abuziv, în condițiile în

care singurul criteriu legal de stabilire a cuantumului despăgubirilor este

valoarea de piață a imobilului preluat abuziv de la data soluționării

notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare - art. 10

alin. (9) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea,

tot greșit susțin recurenții și faptul că instanța de apel nu ar fi motivat de

ce le-a respins pretențiile cu titlul „folos de tras".

Din verificarea

considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a înlăturat

motivat criticile formulate pe acest aspect de reclamanți, și anume pentru că

Legea nr. 10/2001 nu stabilește un alt criteriu de determinare a valorii

despăgubirilor în afară de valoarea de piață a imobilului stabilită la data

soluționării notificării potrivit standardelor internaționale.

Pe de altă

parte, recurenții pretind că ocuparea abuzivă a terenului litigios face să nu

curgă termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

și că, în aceste condiții, în despăgubirile acordate trebuia inclusă și

contravaloarea lipsei de folosință a bunului, denumită impropriu de părți

„folos de tras".

Argumentul

legat de prescripție este irelevant pe aspectul modului de stabilire a

cuantumului despăgubirilor acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în

privința căruia interesează exclusiv criteriul de calcul prevăzut de Legea nr. 10/2001

și care, conform celor anterior arătate, nu are nicio legătură cu lipsa de

folosință a imobilului preluat abuziv.

Față de

considerentele prezentate, Înalta Curte reține că hotărârea atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente pe aspectele contestate

în recurs, astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților

ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.N., P.E. și D.R.C. împotriva Deciziei

nr. 270/ C din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 02 iulie 2010.