ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 363/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 363/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a

V

a

civilă la data de 28 decembrie 2011, reclamanta G.E.

a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Guvernul României, să se constate caracterul ilicit al deportării sale

înU.R.S.S. în perioada 15 ianuarie 1945-26 noiembrie 1949; obligarea pârâtului

ca în scopul restabilirii drepturilor nepatrimoniale cărora li s-a adus

atingere prin măsura ridicării forțate a reclamantei din localitatea de

domiciliu și deportarea sa în U.R.S.S., fără acordul acesteia, precum și pentru

repararea prejudiciului cauzat prin deportare, să-și exercite inițiativa

legislativă prevăzută de art. 74 din Constituția României, în sensul de a

transmite Camerei Parlamentului, competente, proiect de act normativ cu

caracter reparatoriu pentru prejudiciul moral și patrimonial suferit prin

încălcarea drepturilor fundamentale apărate la data deportării de art. 5, 6, 7,

10, 12, 14, 19, 21, 22, 23 și 25 din Constituția din 1938; obligarea pârâtului

ca, în virtutea dreptului de inițiativă legislativă sau de organ cu

posibilități de a emite ordonanțe de urgență, să ia măsuri de promovare sau să

emită reglementări proprii, conforme cu Declarația Universală a Drepturilor Omului,

cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

a protocoalelor adiționale la această convenție, cu C. civ. adoptat prin Legea

nr. 287/2011, cu dreptul comunitar și cu alte acte internaționale în materie, de

acordare de reparații patrimoniale pentru prejudiciile suferite prin vătămarea integrității

corporale și sănătății, datorată deportării în U.R.S.S., precum și prin restrângerea

posibilităților de viață familială și socială cauzate de deportare.

Prin sentința civilă nr. 1973 din 31 octombrie

2012, Tribunalul București, secția a

V

a

civilă

a respins, ca neîntemeiată,

excepția nulității cererii pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului

care a semnat actul procedural, invocată de către pârât prin întâmpinare; a admis

excepția lipsei capacității juridice civile a pârâtului și a respins capătul 1 de

cerere, formulat de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâtul Guvenul României,

ca fiind formulat împotriva unei persoane fără capacitate juridică civilă; a disjuns

capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare

a unor propuneri de reglementare, Parlamentului României sau să emită reglementări

proprii precum și de a-și exercita inițiativa legislativă prevăzută de art. 74 din

Constituția României, în scopul reparării prejudiciilor cauzate prin deportarea

în U.R.S.S. în perioada 1945-1949 și a dispus formarea unui dosar separat cu termen

la data de 31 octombrie 2012, completul F7.

Referitor la excepția nulității cererii

de chemare în judecată, tribunalul a constatat că, în condițiile în care cererea

a fost semnată de reclamantă, așa cum rezultă din examinarea acesteia, nu se mai

impunea și atașarea dovezii calității de reprezentant a avocatului conform art.

83 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la excepția lipsei capacității

juridice civile a pârâtului Guvernul României, Tribunalul a reținut că se impune

a fi examinată cu prioritate față de excepția de necompetență materială și cea a

lipsei calității procesuale pasive, față de petitul cererii de chemare și modul

în care reclamanta a înțeles să formuleze pretențiile deduse judecății.

În acest sens, Tribunalul a constatat că,

sub aspectul primului capăt de cerere, respectiv, acela vizând constatarea caracterului

politic al măsurii deportării reclamantei în fosta U.R.S.S., solicitare formulată

în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, acesta din urmă nu are capacitatea

de a sta în justiție, în calitate de pârât, o astfel calitate având numai în litigiile

de contencios administrativ, atunci când se contestă legalitatea actelor administrative

adoptate în exercitarea atribuțiilor și competențelor sale legale sau în strânsă

legătură cu aceste atribuții, în acest ultim, caz fiind în prezența unei capacități

juridice de drept public.

Această concluzie se impune din examinarea

prevederilor constituționale (art. - 102 și 108 alin. (1) precum și a art. 9 din

Legea nr. 554/2004.

Totodată, potrivit art. 1 din Legea

nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor,

guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza

votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne

și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice» organizându-se

și funcționând în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază Programul

de guvernare acceptat de Parlament.

Așadar, față de considerentele expuse,

raportat și la caracterul său de organ colegial, Iară personalitate juridică, tribunalul

a constatat că pârâtul Guvernul României, poate sta în judecată doar în litigiile

de contencios administrativ, chemarea sa în judecată în calitate de pârât, într-un

litigiu de drept comun, nefiind posibilă, față de lipsa capacității sale juridice

civile,

Consecință a admiterii acestei excepții

tribunalul a apreciat că nu se mai impune examinarea excepției lipsei calității

procesuale pasive din perspectiva art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

reclamanta G.E.,

formulând

următoarele critici:

I.

În mod greșit s-a reținut absența capacității

juridice civile a Guvernului, combătută de art. 1 alin. (5) lit. b), d), e) și art.

1 lit. b) și h), art. 20 și art. 57 din Legea nr. 90/2001, art. 74 din Constituția

României, art. 2 din Legea nr. 19/1990.

În cauză nu este incident art. 1 din Legea

nr. 554/2004 cu art. 102 și 108 alin. (1) și nici art.

1

generic din Legea nr. 90/2001, care nu are sensul dat de prima

instanță.

II. în mod greșit s-a reținut că s-a cerut

constatarea caracterului politic a măsurii deportării, fiind solicitat a se constata

caracterul ilicit al deportării reclamantei în U.R.S.S. în perioada 15 ianuarie

1945 până la data de 26 noiembrie 1949, fiind încălcate, de către pârât, art. 5,

6, 7, 10, 12, 14, 19, 21, 22, 23, 25 din Constituția din 1938.

În mod greșit a fost amestecată acțiunea

cu calitatea procesuală pasivă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 221/2009, care

nu este incidență în cauză, obiectul acțiunii raportându-se la conduita Guvernului

României, dovedită cu Instrucțiunile nr. 51.053 din 3 ianuarie 1945 și cu actele

de deportare.

În mod greșit a fost dispusă soluția disjungerii,

deoarece înlăturarea caracterului ilicit a! pârâtului poate îl reabilitat numai

prin exercitarea inițiativei legislative reparatorii.

Prin decizia nr. 233/A din 18 iunie 2013,

Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă

a respins, ca nefondat,

apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a constatat ca, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor,

acesta este reglementat ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, Iară

ca vreo dispoziție să îi confere personalitate juridică și capacitatea de a avea

drepturi și obligații civile, împotriva acestei hotărâri, în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta G.E.

În susținerea recursului, reclamanta a

arătat că, prin menținerea soluțiilor de admitere a excepției lipsei capacității

juridice civile a pârâtului și de disjungere a capătului de cerere având ca obiect

obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată și contradictorie (fiind astfel

încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu consecința incidenței în

cauză a art. 106 din același cod), a ignorat criticile formulate prin intermediul

căii de atac și nu a indicat argumentele pe care se bazează soluția adoptată, pronunțând

astfel o hotărâre nelegală.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reciamantă

a solicitat conexarea prezentei cauze cu Dosarul nr. 42125/3/2012 despre care susține

că se află pe rolul Înaltei Curți la aceeași dată, arătând că în acea cauză s-a

dispus contrar în privința capacității juridice, acțiunea fiind respinsă pe fond.

Recurenta-reciamantă a reiterat criticile

formulate în fazele procesuale anterioare și arată că a ales judecata în contradictoriu

cu Guvernul României întrucât această autoritate este cea care a motivat adoptarea

Legii nr. 221/2009, este cea care a emis O.U.G. nr. 62/2010 cu care a compromis

total textul art. 5 din Legea nr. 221/2009 și îi revine, potrivit legii, atribuții

de promovare a proiectelor de acte normative.

În ceea ce privește Dosarul nr. 42125/3/2012,

înregistrat pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a I.C.C.J., cu

termen la 18 noiembrie 2014, Înalta Curte a constatat că acesta are ca obiect obligarea

pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare Parlamentului

României sau să emită reglementări proprii precum și de a-și exercita inițiativa

legislativă prevăzută de art. 74 din Constituția României, în scopul reparării prejudiciilor

cauzate prin deportarea în U.R.S.S. în perioada 1945-1949, capăt de cerere disjuns

din prezenta cauză. Raportat la soluționarea primului capăt de cerere în temeiul

excepției lipsei de capacitate, ia învestirea instanței de contencios administrativ

cu soluționarea capătului de cerere disjuns, conexarea cu prezenta cauză nu este

de natură a duce la o mai bună administrare a justiției.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Criticile privind nelegala disjungere a

capătului al doilea de cerere, privind obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare

a unor propuneri de reglementare Parlamentului României sau să emită reglementări

proprii, precum și de a-și exercita inițiativa legislativă prevăzută de art. 74

din Constituția României, în scopul reparării prejudiciilor cauzate prin deportarea

în U.R.S.S. în perioada 1945-1949, nu pot face obiectul prezentului recurs, întrucât

măsura disjungerii ține de soluționarea capătului de cerere disjuns, judecat printr-o

hotărâre pronunțată într-un alt dosar.

Prin motivele de recurs, reclamanta critică

soluția instanței de apel în ceea ce privește menținerea celor statuate de către

prima instanță referitor ia capacitatea juridică civilă a pârâtului Guvernul României

și la disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să ia

măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare, Parlamentului României, să

emită reglementări proprii ori să exercite inițiativa prevăzută de art. 74 din Constituția

României.

Susține recurenta-reciamantă că procedând

astfel, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea, a pronunțat o hotărâre

nemotivată și contradictorie și nu a răspuns tuturor criticilor formulate, impunându-se

modificarea în tot a acestei hotărâri, cu consecința admiterii în totalitate a acțiunii,

astfel cum a fost formulată.

Recursul a fost încadrat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., însă nîciunul din aceste texte legale nu

sunt incidente în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea instanței

de apel nu este motivată și nu răspunde criticilor deduse judecății, fiind astfel

încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) din același cod,

Înalta Curte constată că hotărârea recurată

îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat

formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin

intermediul motivelor de apel formulate de către reclamantă.

Faptul însă că instanța, prin soluția pronunțată,

a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că nu a tăcut referire expresă

la toate argumentele expuse de acesta, nu semnifică nici o nepronunțare asupra criticilor

formulate și nici o deficiență de motivare, sens în care un asemenea motiv de neîegalitate

nu se susține.

Prin motivele de apel reclamanta a criticat,

în realitate, soluția tribunalului asupra excepției lipsei capacității juridice

civile a pârâtului, toate celelalte susțineri în apărare raportându-se Ia această

chestiune și reprezentând argumente în conturarea unei opinii contrare celor statuate

de prima instanță.

Instanța de apel a reținut că este corectă

„...soluția Tribunalului de a constata că pârâtul Guvernul României, nefiind subiect

de drepturi și obligații de natură civilă, nu poate fi parte în judecata civilă

prezentă..,"; că „...deși apelanta face teoria capacității procesuale...nu

demonstrează în mod concret că Guvernul României ar avea capacitate civilă, adică

aptitudinea de a avea drepturi și obligații de natură civilă..." și a concluzionat

că, „...verificând dispozițiile Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea

Guvernului României și a ministerelor, se constată că Guvernul este reglementat

ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, fără ca vreo dispoziție să

îi confere personalitate juridică și capacitatea de a avea drepturi și obligații

civile."

Față de considerentele arătate, rezultă

că hotărârea instanței de ape! se circumscrie exigențelor dispozițiilor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care critica recurentei-reclamante urmează

a fi înlăturată.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8

C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se mai poate cere „când instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic ai acestuia".

Înalta Curte constată că acest text de

lege a fost invocat formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a subsumat acestei

critici apărări corespunzătoare și nici nu a indicat care este actul juridic căruia

instanța de apel să-i fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Recurenta-reclamantă susține că în mod

greșit instanțele s-au pronunțat asupra caracterului politic al deportării, în condițiile

în care acțiunea introductiva de instanță a avut ca obiect constatarea caracterului

ilicit al acestei măsuri.

Distincția pe care însă recurenta-reclamantă

o face în delimitarea celor două noțiuni nu are nicio relevanță în cauză, întrucât

reglementarea caracterului politic al deportării presupune, de plano, caracterul

nelegal al acestei măsuri.

Pe de altă parte, pronunțarea cu prioritate

asupra excepției lipsei capacității juridice a pârâtului, soluție pe care instanța

de fond a găsit-o întemeiată iar instanța de apel a menținut-o, face inutilă analiza

celorlalte chestiuni deduse judecății, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., potrivit cărora „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor

de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii".

Recurenta-reclamantă mai susține că, prin

constatarea lipsei capacității juridice civile a pârâtului și prin disjungerea capătului

de cerere privind obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri

de reglementare, Parlamentului României, să emită reglementări proprii ori să exercite

inițiativa prevăzută de art. 74 din Constituția României, instanța de apel a interpretat

și aplicat greșit dispozițiile legale în materie, sens în care devine incident

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă

face referire la noțiunea de „capacitate civilă" și arată că motivarea conform

căreia legea „nu conferă capacitate procesuală civilă și nu acordă personalitate

juridică acestei entități" nu prezintă pe ce se bazează astfel de afirmații.

Înalta Curte constată însă că nici această

critică nu este întemeiată, hotărârea instanței de apel fiind, și sub acest aspect,

conformă legii.

Astfel, instanța de apel a reținut că potrivit

dispozițiilor Le

g

ii nr. 90/2001 privind organizarea

și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, instituția pârâtului este

reglementată ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, lipsit de personalitate

juridică și capacitate juridică civilă. Instanța de apel a justificat acest raționament

prin raportare la dispozițiile art. 39 din lege care prevăd că „ministerele au personalitate

juridică și au sediul în București". Cum actul normativ prevede doar pentru

aceste autorități existența personalității juridice, rezultă că dacă Guvernul României

ar fi avut o atare caracteristică, înseamnă că ea ar fi fost prevăzută expres, așa

cum legiuitorul a facut-o în cazul ministerelor.

Lipsa personalității juridice și, pe cale

de consecință, a capacității juridice civile, nu exclude însă existența capacității

juridice administrative, care este o capacitate juridică cu caracter special și

limitat, caracteristică autorității publice, în speță, Guvernul României, în derularea

unor raporturi juridice specifice, cum ar fi cele de drept administrativ.

împrejurarea că dispozițiile art. 39 din

Legea nr. 90/2001 nu au fost invocate de către reclamantă în pretențiile formulate

nu împiedică instanța de judecată, în baza rolului activ și a calificării juridice

de care este ținută, să uzeze de textul legal arătat pentru a justifica soluția

adoptată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 223 A din

18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 04 februarie 2014.