ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 noiembrie 2008 pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. 15918/197/2008, reclamanții T.D.B.J. și T.M.Ș.N. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 480, 481 C. civ., art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții municipiul Brașov, prin primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților de a le preda în deplină proprietate și posesie suprafața de 476,88 m.p., înscrisă în C.F. Brașov, nr. cadastral X, sau contravaloarea acesteia la prețul pieței, de a le plăti contravaloarea la prețul pieței, conform standardelor internaționale de evaluare, a construcțiilor - în prezent demolate - înscrise inițial în C.F.

Brașov, nr. top. XX, precum și a diferenței de teren de la 886,32 m.p. la 476,88 m.p., adică a 409,44 m.p. din imobilul ce a fost situat în Brașov, str. G.L., cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 14/S din 14 ianuarie 2013 pronunțată în Dosar nr. 10735/62/2010, Tribunalul Brașov, secția 1 civilă a respins acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe prin declinare de la Judecătoria Brașov. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că cererea dedusă judecății reprezintă o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, prin care reclamanții solicită obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie un imobil teren și de a le plăti contravaloarea construcțiilor demolate ce s-au aflat pe acest teren.

La solicitarea expresă a instanței, reclamanții, prin reprezentant convențional, au precizat că nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv, nu au formulat notificare în vederea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de acest text de lege. Tribunalul a mai reținut că revendicarea imobiliară presupune compararea titlurilor exhibate de părți, ori, raportat la data la care au avut Ioc înscrierile, se constată incidența Decretului-lege nr. 115/1938, guvernat de principiul forței probante absolute a înscrierii în C.F., sintetizat la art. 32 din acest act normativ, text de lege potrivit cu care, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, respectiv, dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

În consecință, instanța de fond a constatat că reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietari ai imobilului, pentru a putea promova acțiunea în revendicare, și nici nu au solicitat constatarea inexistenței dreptului de proprietate al pârâtului. Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii suprafeței de teren revendicate, Tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 din vechiul C. civ. tinde întotdeauna - și nu poate avea alt rezultat - la reparația în natură, necunoscând reparația în echivalent.

Aceasta din urmă este creația legilor speciale de reparație (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001), însă reclamanții nu pot invoca în beneficiul lor prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu au înțeles să uzeze de calea deschisă de acest act normativ, deși imobilul preluat intra sub incidența acestui act normativ, raportat la momentul preluării și la modalitățile de preluare (Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, acte de preluare ce sunt prevăzute expres de art. 1.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Instanța de fond a apreciat, totodată, că reclamanții nu pot invoca în mod simultan atât prevederile legii generale (C. civ.), cât și pe cele ale legii speciale (Legea nr. 10/2001), întrucât, pe de o parte, este aplicabil principiul potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant), iar pe de altă parte aceștia nu se pot prevala de legea specială, întrucât nu au înțeles să uzeze de procedura de restituire prevăzută de aceasta și care debutează cu formularea notificării.

Chiar dacă nici Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu exclud, de plano, posibilitatea formulării unor acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța reține, totodată, că atari acțiuni trebuie să rămână circumscrise, respectiv, să se întemeieze în drept pe dispozițiile dreptului comun, măsurile reparatorii prevăzute de legea specială nefiind deschise persoanelor care nu au înțeles să recurgă la calea specială; cu alte cuvinte, atâta vreme cât au înțeles să renunțe la beneficiul legii speciale, persoanele care ar fi avut calitatea de persoane îndreptățite în înțelesul acesteia nu se pot prevala de măsurile reparatorii în echivalent pe care numai legea specială le prevede, nefiind admisibil un „amalgam" între dreptul comun și legea specială.

Aceeași este și situația capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor preluate și demolate, precum și a diferenței de teren până la suprafața de 886,32 m.p., valoarea de circulație a acestora, determinată potrivit standardelor internaționale de evaluare, fiind un criteriu prevăzut exclusiv de Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, reglementare necunoscută dreptului comun și la care, din motivele arătate mai sus, reclamanții nu pot recurge. Nu mai puțin, restituirea unui imobil preluat de Stat prin echivalent în modalitatea restituirii unui alt imobil în compensare este, de asemenea, o modalitate de restituire prevăzută numai de legea specială, o atare cerere constituind o modificare de acțiune, motiv pentru care instanța a constatat tardivitatea depunerii acesteia.

împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții T.D.B.J. și T.M.Ș., arătând că în anul 1991, urmare a scoaterii din funcțiune, construcția a fost demolată, iar terenul a fost trecut în C.F. Brașov, ca proprietate a Statului Român.Ulterior, terenul a făcut obiectul unor comasări, schimburi de terenuri, afectat de detalii de urbanism și sistematizare, astfel încât nu mai poate face obiectul restituirii în natură.Evaluarea celor două imobile, casă și teren, a fost realizată prin expertiza tehnică întocmită de expert Z.C. Cât privește condițiile preluării imobilului, instanța de fond nu face nici o referire legată de acest aspect. Preluarea imobilului în litigiu în baza Legii nr. 4/1973 și a Decretului nr. 223/1974 este neavenită, măsura contravenind Constituției din 1965, C. civ.

și declarației Universale a Drepturilor Omului. Textul art. 481 asigură protecția dreptului de proprietate, care poate suferi atingeri numai în caz de deposedare pentru o cauză ce se înscrie în noțiunea de utilitate publică, ce echivalează cu o expropriere. Norma constituțională consacră principiul preeminenței dreptului internațional, dacă legile interne consacră o situație nefavorabilă. Neparcurgerea procedurii administrative, prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu poate duce la lipsirea apelanților de despăgubirile la care sunt îndreptățiți ca urmare a deposedării autorilor lor de imobilul pe care l-au deținut în proprietate. Raportându-se și la cuprinsul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este admisibilă acțiunea în revendicare, implicit în acordarea de despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prin decizia nr. 39/Ap din 15 mai 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că terenul în suprafață de 886,32 m.p., care formează obiectul litigiului, a fost înscris inițial în C.F. Brașov, iar ulterior a fost înregistrată construcția și dezmembrarea acesteia pe apartamente. Cele patru apartamente au trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 223/1974. în anul 1991, construcția a fost demolată, iar terenul a făcut obiectul unor comasări, schimburi de terenuri, astfel încât nu mai poate face obiectul restituirii în natură, fiind afectat de detalii de urbanism și sistematizare.

Critica privind lipsa de analiză a condițiilor de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 4/1973, este nefondată, întrucât excede cadrului procesual supus judecății, instanța nefiind sesizată cu o cerere în acest sens, prin care să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de către stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Simpla analiză a nevalabilității titlului statului nu ar fi prezentat efectul scontat de reclamanți, sub aspectul admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun și a înlăturării Legii nr. 10/2001, deoarece acest act normativ recunoaște dreptul la reparație, indiferent de natura titlului statului, cu condiția de a se urma procedura administrativă prealabilă.

Acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca acțiune imobiliară petitorie, prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanța de fond, întrucât reclamanții nu sunt titularii unui bun sau unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate în sensul jurisprudenței Curții Europene. Pe de altă parte, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480,481 C. civ., tinde la reparația în natură și nu la reparația în echivalent. Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanților care au stat în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, pe care nu sunt în măsură să o invoce, raportându-se la raționamentul Curții Europene.

Decizia nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, astfel cum susțin și reclamanții, însă stabilește că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus deroganf\ fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale.

Aplicarea unor dispoziții ale legii speciale, poate fi înlăturată, dacă acestea contravin convenției europene, atât din perspectiva accesului la justiție, cât și al respectării art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceeași este situația și în cazul acordării de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor preluate și demolate, precum și a diferenței de teren la valoarea de circulație, deoarece criteriile și modalitatea de evaluare sunt prevăzute exclusiv de Legea nr. 10/2001, pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, lege la beneficiile căreia reclamanții nu au recurs. Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu pot fi considerate de plano ca fiind iluzorii, însă acestea trebuie mai întâi solicitate pe calea procedurilor interne.

Ori, nu este suficient ca legea să consacre un drept de restituire, fiind necesar ca acest drept să fie recunoscut de autorități, care să constate daca sunt îndeplinite condițiile necesare pentru acordarea acestui drept. Parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În aceste condiții existența legii speciale, de care reclamanții nu au uzat, exclude promovarea unei acțiuni în despăgubiri pe calea dreptului comun.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție , textul protejează dreptul de proprietate asupra unui bun, dar și speranța legitimă de a obține un bun. Cu toate acestea, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că speranța legitimă, protejată în aceeași măsură ca și dreptul de proprietate, deja obținut, este o creanță certă, cel puțin din punct de vedere al existenței, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a obține un bun. Dacă însă, dreptul de a obține un bun este supus, ca în cazul de față, potrivit legii interne, unor condiții a căror îndeplinire este discutabilă, se va considera că persoana în cauză nu are un bun actual și nici o speranță legitimă de a-1 obține, astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este aplicabil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții T.D.B.J. și T.M.Ș.N. În susținerea recursului, reclamanții au arătat că hotărârile anterioare au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480, 481 C. civ., art. 1, 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 20 din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv, în mod greșit s-a apreciat că în lipsa constatării nevalabilității titlului statului, nu se mai poate dispune obligarea acestuia la plata despăgubirilor solicitate. Având în vedere că în cauză s-a făcut dovada preluării construcției și terenului de către stat fără o justă despăgubire, cererea de acordare a despăgubirilor este întemeiată și nu impune compararea titlurilor.

Preluarea imobilului s-a făcut în baza unor acte administrative care, nefiind comunicate, nu au putut fi atacate în justiție, iar în prezent sunt abrogate, sens în care instanțele trebuiau să se raporteze la condițiile de preluare în baza unor legi ce contraveneau dispozițiilor legale în vigoare atât la momentul preluării, cât și în prezent. Imposibilitatea de restituire în natură impune acordarea de despăgubiri, iar Legea nr. 10/2001 contravine, sub acest aspect, dispozițiilor art. 481 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană care, astfel, trebuie aplicate cu prioritate. Pe de altă parte, legea specială de reparație nu reglementează un mecanism susceptibil să ducă la acordarea efectivă de despăgubiri, ceea ce face ca obținerea unei asemenea reparații din partea statului, să fie iluzorie.

Nici decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a instanței supreme nu exclude admisibilitatea unei astfel de acțiuni, implicit în acordarea de despăgubiri, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Concluzionând, recurenții-reclamanți arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că aceștia nu sunt titularii unei creanțe echivalente cu o „speranță legitimă" în sensul jurisprudenței C.E.D.O. și că nu li se poate imputa acestora faptul că stabilirea despăgubirilor se realizează după alte criterii decât cele legale.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, s-a stabilit împrejurarea că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. În soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este necontestat că acțiunea reclamanților are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv, la 6 noiembrie 2008. Nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existența unei „speranțe legitime" în legătură cu acesta.

În cauză reclamanții nu au un „bun" în sensul arătat, după cum nu au nici „o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului invocat. Astfel, aceștia nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, așa încât nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României. Pe de altă parte, reclamanții nu au nici o „speranță legitimă", întrucât Curtea Europeană a stabilit deja că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, ceea ce nu se regăsește în cauză.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a apreciat că sunt incidente în cauză și dispozițiile acestei legi speciale de reparație, neputând ignora efectele create prin aplicarea legii speciale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reținută în jurisprudență instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri(a se vedea cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României). Decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J.

în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, respectiv, nu au formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, și nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție. Noțiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanții nu au nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu le conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. În atare situație, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, nu au nici o relevanță considerațiile recurenților-reclamanți legate de faptul că instanțele au apreciat greșit că în lipsa constatării nevalabilității titlului statului nu se poate dispune obligarea acestuia la despăgubiri, ori că în mod greșit nu au analizat condițiile de preluare a imobilului în litigiu.

Ceea ce interesează în speță este împrejurarea că aceștia nu au uzat de procedura legii speciale de reparație și că momentul introducerii acțiunii este ulterior apariției acestui act normativ, sens în care demersul judiciar este ineficient. Situația este pe deplin aplicabilă și în cazul acordării de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor preluate și demolate, precum și a diferenței de teren la valoarea de circulație, deoarece criteriile și modalitatea de evaluarea sunt cele prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru ipoteza restituirii în echivalent a imobilelor, lege de beneficiile căreia recurenții-reclamanți nu s-au prevalat. Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituția României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile.

Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice." În speță, însă, așa cum a constatat și instanța de apel, nu se pune problema conflictului între legea națională, respectiv, Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, ca atare, nici a încălcării art. 20 alin. (2) din Constituție sau a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Aceasta deoarece, pentru a putea invoca garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv, conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanții ar trebui să aibă un „bun" sau o „speranță legitimă" în sensul textului convențional menționat, ceea ce nu este cazul, așa cum deja s-a arătat. Altfel spus, analiza conflictului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, pe care o invocă recurenții-reclamanți, este întotdeauna subsecventă constatării existenței unui „bun" ori a unei „speranțe legitime" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenției, condiție neîndeplinită în speță. Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă dispozițiile în materie ale Convenției Europene în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Recurenții-reclamanți nu se pot prevala de motivul nefuncționalității legii speciale pentru a justifica solicitarea bunului în litigiu, fie și prin echivalent, pe altă cale în afara procedurii și a termenelor prevăzute de legea specială, singura care reglementează regimul juridic al bunului revendicat. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.D.B.I. și T.M.Ș.N. împotriva deciziei nr. 39/Ap din 15 mai 2013 a Curții de Apel Brașov,. secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie 2014.