AFFAIRE MELINTE c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

09.11.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable;Violation de l'art. 3 (volet procédural);Non-violation de l'art. 3 (volet matériel);Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Frais et dépens (procédure de la Convention) - demande rejetée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE MELINTE c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MELANTE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 43247/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2006 DEFINIF 09/02/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă În cauza Melinte c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 19 octombrie 2006, Renunță la hotărâre, adoptat la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 43247/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Ciprian Petru Melinte ( Ofițerul său, Ramașcanu, director al Ministerului Afacerilor Externe, a susținut, în special, art. 3 din convenție, că ar fi fost supus unor rele tratamente pe care le-ar fi suferit în închisoare din partea gardienilor și din lipsa unei anchete efective cu privire la astfel de aspecte din partea agenților statului. La 11 martie 2005, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 3 din convenție, acesta a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). CIRCUMSTANȚE DE LÂSPECE Reclamantul s-a născut în 1977 și locuiește în Iași. Procedură penală împotriva reclamantului La 3 decembrie 1998, reclamantul a fost pus în arest provizoriu pe o perioadă de 30 de zile de către un procuror al Parchetului în apropierea tribunalului de primă instanță din Iași. În hotărârea cu această ocazie, procurorul a arătat că reclamantul a fost suspectat de viol pe minor, infracțiune pedepsită de la cinci la cincisprezece ani de închisoare prin art. 197. 2 din Codul Penal. De asemenea, el a remarcat că au existat dovezi convingătoare în sarcina reclamantului și că menținerea sa în libertate ar pune în pericol ordinea publică. Reclamantul a fost încarcerat în centrul penitenciar din Iași. La data la care mandatul de depunere a acestuia a expirat, instanțele competente au prelungit succesiv perioada de depunere a acestuia pentru o perioadă de 30 de zile, prin hotărâri înainte de a se pronunța în ședințe publice și care puteau face recurs. Printr-un rechizitoriu din 18 decembrie 1998, Parchetul l-a trimis pe reclamant și pe alți doi tineri în fața Tribunalului de Primă Instanță din Iași al șefului de viol asupra minorului, în conformitate cu dispoziția menționată anterior din Codul Penal. 10. Printr-o hotărâre din 15 februarie 2000, adoptată la data de 7 ani de închisoare fermă pentru viol pe minor, la care reclamantul și avocatul său asistaseră și în cursul căreia prezentaseră argumentele pe care le considerau relevante, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la șapte ani de închisoare fermă pentru viol pe minor și i-a cerut să plătească victimei, care se constituia parte civilă, în solidar cu ceilalți coinculpați, 20 Milioane de lei (aproximativ 1 002 de euro (EUR) pentru prejudicii morale. Tribunalul a arătat că reclamantul și ceilalți doi acuzați pledau pentru consimțământul victimei pentru a-și justifica acțiunile în ceea ce o privește, și a numit "în mod surprinzător" Depozițiile unor martori au fost ascultate la cererea apărării și a descoperit și unele contradicții în mărturiile cu descărcare de gestiune, ceea ce dovedea, după părerea lui, că cei care erau coinculpați de la locul faptei erau în eroare. În cele din urmă, el a considerat că dovezile depuse la dosar arătau fără îndoială că victima fusese într - adevăr amenințată de coinculpați și forțată să aibă relații sexuale cu fiecare dintre ei. Pentru a se baza pe răspunderea penală a reclamantului, instanța a sprijinit în special declarațiile victimei, declarațiile martorilor și ale coincriminaților, precum și raportul medical întocmit de medicul din spitalul din care minora fusese internată după incident, care atestă realitatea relațiilor sexuale și traumelor psihice ale victimei 11. Recurentul și ceilalți condamnați au depus un apel, solicitând o reducere a pedepsei lor. Partea civilă a făcut apel la partea civilă a hotărârii, solicitând o creștere a sumei pe care a primit-o pentru prejudiciul său moral. 12. Printr-o hotărâre din 13 iulie 2000 pronunțată în landul unei audiențe publice la care recurentul și un avocat din oficiu și-au putut susține oral motivele de recurs, instanța de apel a lui Lași a confirmat dreptul întemeiat al părții penale a Tribunalului de Primă Instanță. În schimb, aceasta a primit apelul părții civile și a dus la 45 de milioane de lei (aproximativ 2 255 EUR) suma alocată pentru prejudicii morale. Curtea de apel a vizat în special faptul că victima a suferit o traumă psihică gravă, pe care a fost internată, de mai multe ori, de la faptele reproșate condamnaților, în spitale psihiatrice sub diagnosticul de melancolie anxioasă interpretativă Și că a existat o legătură directă de cauzalitate între dreptul de proprietate al condamnaților și afecțiunea sa psihică, ceea ce justifică acordarea unei sume de o sumă mai mare ca urmare a prejudiciului moral. 13. Printr-o hotărâre definitivă din 24 noiembrie 2000, pronunțată la termen de o audiență publică la care au participat reclamantul și avocatul acestuia, Tribunalul Suprem de Justiție a confirmat temeinicia hotărârii judecătorești. Aceasta a considerat că instanța inferioară a făcut o individualizare corectă a pedepsei aplicate, interpretând cu acuratețe elementele de probă depuse la dosarul care demonstrau cinismul condamnaților și disprețul lor pentru dreptul victimei de a-și conduce propria viață sexuală în mod liber și fără constrângere. La 2 iunie 1999, reclamantul a depus o plângere împotriva ofițerului de poliție G. la Parchetul militar din Iași. Un dosar a fost deschis de Parchetul Militar în apropierea tribunalului teritorial din București. După mai multe acte de identitate, inclusiv confruntarea reclamantului cu partea acuzată și audierea mai multor martori, o decizie de nejudiciare a fost luată cu privire la ofițerul de poliție G. la 10 mai 2000. Plângerea reclamantului împotriva acestei decizii a fost respinsă la 24 aprilie 2003 ca nefondată. 15. La 29 mai 2001, Parchetul militar teritorial din București a declarat că reclamanta se plângea, la 7 septembrie 1999, împotriva colonelului B, susținând relele tratamente pe care acesta i le-ar fi făcut în perioada 1 - 7 iulie 1999. Un dosar a fost deschis la Parchetul militar din Iași 16. La 3 octombrie 2001, reclamantul, audiat de un procuror militar al Parchetului respectiv, își va reitera plângerea penală împotriva colonelului B., raporta acest lucru la 1 iulie 1999, în urma unei cereri de interviu cu colonelul B. B., comandantul centrului penitenciar din Iași, la care intenționa să se plângă de prelungirea succesive a detenției sale provizorii, reclamantul a fost primit de căpitanul D., care i-a indicat că din documentele depuse în dosarul penitenciarului reiese că reclamantul fusese informat în mod corespunzător cu privire la deciziile succesive de prelungire a duratei depunerii sale, decizii pe care i le-ar fi luat. Reclamantul a contestat faptul că a văzut și a semnat astfel de documente și că a fost lovit și insultat de patru gardieni din ordinul căpitanului D. O jumatate de ora mai tarziu, el a fost incatusat si adus la biroul colonelului B., la care el a recitat ca el nu a luat in considerare deciziile de prelungire a detentiei provizorii si i-a dat de inteles ca a cerut Parchetului Militar o investigatie si o expertiză grafologica a semnăturilor pe care le-ar fi aplicat pe documentele penitenciare. Potrivit reclamantului, comandantul B., uimit de curajul său, i-ar fi ordonat gardianului P. să ducă într-o celulă pentru prizonierii care s-au automutilat și să-i pună cătușele pe mâini și picioare. Timp de câteva zile, reclamantul ar fi fost lovit în mod regulat cu un ciocan de către gardieni, deși încătușat. El ar fi fost privat de apă, alimente și aer proaspăt. El nu ar fi fost condus la toaletă o dată pe zi și nu ar fi avut dreptul de a primi corespondența sa, în special un pachet din străinătate. La 7 iulie 1999, reclamantul a fost adus înapoi în celula sa. În ciuda stării sale de inconștiență, el nu ar fi fost examinat de către un medic. Colegii săi l-ar fi îngrijit și ajutat să se refacă. 17. La 4 octombrie 2001, dosarul a fost trimis Parchetului Militar Teritorial de la București, competent să se ocupe de caz, ținând cont de gradul de colonel al persoanei puse în discuție de reclamant. 18. și alți membri ai personalului penitenciarelor, precum și deținuții care au ocupat aceeași celulă ca și reclamantul la data faptelor denunțate în plângerea sa penală și în urma unei examinări a fișei medicale întocmite de medicii din închisoare și din registrele penitenciare, Parchetul Milliar a pronunțat la 13 decembrie 2001 o rezoluție de nejudiciare, considerând faptele denunțate de recurentul neconfirmat. 19. Reclamantul a fost eliberat la o dată nespecificată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 20. Dispozițiile și practica internă relevantă privind statutul procurorilor militari sunt descrise la § 40 din Hotărârea Barbu Angelescu România 46430/99, § 70, 5 octombrie 2004). 21. O lege nr. 293 din 28 iunie 2004, publicată Monitorului Oficial la 30 iunie 2004, reglementează reorganizarea Direcției Generale a Penitenciarelor, instituții care sunt acum demilitarizate și plasate sub controlul Ministerului Justiției. Personalul din cadrul mai multor penitenciare naționale are dreptul să acorde calitatea de funcționar public. Orice urmărire penală care intră în sfera de competență a Parchetului și a tribunalelor obișnuite. Reclamantul se plânge că a suferit abuzuri în timpul încarcerării sale în centrul penitenciarului din Iași și că nu a beneficiat de o anchetă efectivă în urma plângerii sale penale împotriva gardienilor închisorii, în afara articolului 3 din convenție, care nu poate fi supus nimănui torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Cu privire la admisibilitate Curtea constată că această cauză, care cuprinde două componente distincte, dar direct legate, nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 3 din Convenție. Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond Pe partea de procedură a articolului 3 23. Guvernul contestă această teză, indicând că o anchetă efectivă și aprofundată a fost efectuată, în speță, de Parchetul Milliar Teritorial, care a considerat că faptele denunțate de reclamant nu sunt confirmate. 24. Curtea amintește că, atunci când o persoană declară în mod legitim că a suferit, din partea poliției sau a altor servicii comparabile cu statul membru, tratamente contrare articolului 3 din convenție, această dispoziție, combinată cu obligația generală impusă la nivel de stat prin art. 1 de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite (...) [în] convenție, impune, prin culpă, să existe o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, pe lângă cea impusă de art. 2, trebuie să poată duce la identificarea și pedepsirea responsabililor (Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 131, CEDH 2000-IV, și Pantea c. România, 33343/96, § 199, 3 iunie 2003). 25. Curtea remarcă faptul că o anchetă a avut loc într-adevăr în prezenta cauză. : ca urmare a plângerii reclamantului care susține rele tratamente la ordinul colonelului B., cadru militar al centrului penitenciar din Iași, procurorii militari ai Parchetului din apropierea tribunalului de primă instanță din Iași și tribunalul teritorial din București au studiat plângerea sa, audierea reclamantului, a persoanelor puse în discuție de către el și deținuții săi și concluzionând la un refuz pe motiv că faptele reproșate nu au avut loc. 26. Dacă este adevărat că nimic dintre documentele furnizate de părți nu permite să se pună la îndoială temeinicia unei astfel de decizii, nu este mai puțin adevărat că, pentru ca o anchetă privind faptele de omucidere sau relele tratamente comise de agenții din statul membru să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele responsabile de anchetă și cele care efectuează investigația să fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotărârile Öleç c. Turcia din 27 iulie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, § 1998-IV, § 81-82 și Õur Turcia [GC] n 21954/93, CEDH 1999-III, §§ 91-92. Acest lucru presupune nu numai că nu există nicio legătură ierarhică sau instituțională, ci și o independență practică (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Erg Electrolux Turcia din 28 iulie 1998, Rec., 1998-IV, §§ 83-84, și Kelly și alții c. Regatul Unit, 30054/96, § 114, 4 mai 2001). 27. Sau independența procurorilor militari care au desfășurat investigația poate fi pusă la îndoială cu privire la reglementările naționale în vigoare la data faptelor. În cauza Barbu Anghelescu c. România, Curtea a considerat deja că a existat o încălcare a componentei procedurale a articolului 3 Din cauza lipsei de independență a procurorilor militari care au fost invitați să desfășoare ancheta în urma unei plângeri penale a șefului relelor tratamente îndreptate împotriva ofițerilor de poliție (Barbu Anghelescu România, nr 46430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Comisia a constatat că, la momentul respectiv, aceștia din urmă erau cadre militare active, în același mod ca și procurorii militari, cu grade militare, care se bucură de toate privilegiile în acest domeniu, fiind responsabili pentru încălcarea normelor de disciplină militară și fac parte din structura militară, fondată pe principiul subordonării ierarhice ( Barbu Anghelescu menționat anterior §§ 40-43. Curtea își reiterează constatarea anterioară și nu deține nici un motiv pentru a se îndepărta de această specie. 28. Curtea constată, de asemenea, că statutul cadrelor care fac parte din administrația în cauză a fost recent reformat prin Legea 293 din 28 iunie 2004: personalul penitenciar are acum calitatea de funcționar public: (punctul 21 de mai sus). Având în vedere legislația națională în vigoare la momentul faptelor, Curtea consideră că, în speță, ancheta efectuată de autorități în legătură cu acuzațiile de maltratare aduse de reclamant în fața autorităților naționale a fost ë ecientă din cauza lipsei de independență instituțională a celor însărcinați cu acest lucru în raport cu cadrele militare ale administrației în cauză. 30. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 sub aspectul său procedural. Pe partea materială a articolului 3 31. Reclamantul se plânge de rele tratamente pe care gardienii de la centrul penitenciarului din Iași i le-ar fi aplicat între 1 și 7 iulie 1999. În special, el pretinde că a fost lovit de gardieni la ordinul colonelului. B., fiind încătușat și legat de pat și lipsit de hrană, de apă și de aer proaspăt, timp de câteva zile. El susține că, în urma violenței exercitate de gardieni, el nu a primit nici tratament medical, nici nu a fost examinat de medicul închisorii. 32. Guvernul contestă aceste afirmații pe baza fișelor medicale întocmite de medici care l-au consultat pe solicitant în mod regulat și care nu au menționat nici o încălcare a integrității sale corporale care rezultă dintr-un eventual atac în condițiile descrise de solicitant. De asemenea, se referă la declarațiile făcute de colegii de celulă ai reclamantului care nu fac nici o referire la vreo agresiune pe care ar fi suferit-o de la gardienii închisorii. 33. Curtea amintește că, atunci când un individ este privat de libertatea sa, utilizarea forței fizice în raport cu acesta nu este considerată necesară prin comportamentul său aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat prin art. 3 (Tekin c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998-IV, p. 1517-1518, §§ 52 și 53) și Labita § 120. 34. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că acuzațiile de rele tratamente trebuie susținute în fața Curții prin elemente de probă corespunzătoare (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Klaas c. Germania din 22 septembrie 1993, seria A n 269, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor invocate, Curtea utilizează criteriul probei dincolo de orice dubiu rezonabil ;cu toate acestea, o astfel de dovadă poate rezulta dintr-o fâșie de d oi sau din prezumții care nu au fost respinse, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda Regatul Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, p. 65, § 161 in fin, Aydin Turcia, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Rec., 1997 VI, p. 1889, § 73, și Selmuni c. Franța [GC], n 25803/94, § 88, CEDH 1999-V). 35. Or, Curtea nu menționează nimic printre elementele furnizate de părți care ar putea să dea un motiv întemeiat pe art. 3 și să demonstreze realitatea relelor tratamente menționate: În special, nu a furnizat niciun certificat medical care să indice că ar fi suferit răni sau că nu i s-ar fi administrat îngrijiri medicale adecvate în închisoare. 36. Prin urmare, nu poate fi detectată nicio încălcare a articolului 3 din acest șef. II. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE 37. Citând articolele 5, 6 și 8 din convenție, reclamantul se plânge că nu a luat cunoștință de motivele care au determinat autoritățile să prelungească perioada de detenție provizorie de la 1 ianuarie la 1 ianuarie. iulie 1999, să nu fi putut introduce o cale de atac împotriva deciziilor prin care a fost prelungită reținerea sa provizorie, asupra modului în care instanțele naționale au interpretat și aplicat dovezile în temeiul cărora au fost considerate vinovate de viol, precum și asupra dreptului său la respectarea corespondenței din cauza refuzului autorităților penitenciare de a-i preda un pachet. 38. Guvernul în litigiu că a existat o necunoaștere a drepturilor garantate de articolele invocate de reclamant. El susține că reclamantul a omis să epuizeze căile de atac interne în ceea ce privește obiecțiunile din unghiul articolului 5 și nu și-a adus în discuție afirmațiile din perspectiva celorlalte articole citate. 39. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. III. PRIVIND LEGĂTURA DE LA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 40. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 41. Reclamantul 9 500 EUR (EUR) pentru daunele materiale care corespund leziunilor pe care le-ar fi suferit în centrul penitenciarului din Iași. De asemenea, solicită 15 000 EUR ca daune morale pentru repararea relelor tratamente pe care i le-ar fi cauzat agenții din statul membru; în cele din urmă, acesta solicită 500 EUR cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată, pentru a acoperi, în special, cheltuielile de telefon, fax și poștă generate de procedură în fața Curții; acesta nu furnizează nicio justificare, în pofida cererilor exprese ale grefei în acest sens. 42. Guvernul solicită respingerea cererii de satisfacție echitabilă a reclamantului, în ceea ce privește pretențiile care nu au o legătură de cauzalitate cu obiecțiile reclamantului și care nu sunt dovedite. 43. Curtea arată că: Comisia consideră că constatarea încălcării de către Curte a aspectului procedural al articolului 3 constituie o despăgubire suficientă pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit în ceea ce privește lipsa de independență a persoanelor cărora li s-a adresat plângerea sa penală. În cele din urmă, aceasta nu acordă nici o sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în ceea ce privește pretențiile care nu au fost defalcate și însoțite de documentele necesare. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN L A spus că nu a încălcat art. 3 din Convenția privind componenta materială; A declarat că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat de reclamant respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 noiembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte