ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1798/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, reține

următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată formulată la data de 02 octombrie 2008 înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III- a civilă, reclamantul P.V. a solicitat

instanței ca în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor materiale

în sumă de 200.000 dolari SUA și 500.000 dolari SUA daune morale, la cursul B.N.R.

de la data executării.

Prin sentința

civilă nr. 1581 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III- a

civilă, a respins ca tardiv formulată acțiunea reclamantului P.V. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia

civilă nr. 60/ A din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX- a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectualăm, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantul Petrescu Victor împotriva sentinței

primei instanțe, pentru următoarele argumente:

Potrivit art.

506 alin. 3 din C. proc. pen. „acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni

de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată

sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504".

Termenul

prevăzut de acest articol este unul de prescripție, iar nu de decădere, așa

încât nu sunt aplicabile dispozițiile 102 și 103 C. proc. civ., invocate

de către apelant. În plus, termenul de 18 luni curge, potrivit art. 506 alin. (3)

C. proc. pen., de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, iar nu

de la data comunicării acesteia, așa încât nici dispozițiile art. 102 și 103

C. proc. civ. invocate nu sunt aplicabile în cauză.

Cum termenul de

18 luni prevăzut de art. 506 alin. (3) C. proc. pen. este unul de prescripție,

în cauză sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind

suspendarea și întreruperea cursului prescripției, precum și cele privind

repunerea în termen.

Curtea a mai

reținut că nu rezultă faptul că reclamantul a formulat în fața primei instanțe

o cerere de repunere în termen, cererea nefiind făcută în cadrul cererii de

chemare în judecată și nici separat, de asemenea, nu a rezultat nici formularea

unei cereri orale în acest sens după invocarea de către Ministerul Public a

excepției de tardivitate.

Împotriva

deciziei apelate a declarat recurs reclamantul P.V., criticând-o pentru

nelegalitate pentru considerentele ce urmează:

Decizia de

achitare s-a soluționat și pronunțat în lipsa părților. Drept urmare, termenul

de 18 luni curge de la data la care recurentul a luat cunoștință de conținutul

acesteia, respectiv de la 19 septembrie 2008, așa cum rezultă din declarația

notarială pe proprie răspundere.

Chiar dacă

potrivit art. 506 C. proc. civ. termenul în care putea fi primită acțiunea în

repararea pagubei, era de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

instanței de judecată, nu se poate reține că acesta a început să curgă de la

această dată deoarece recursul extraordinar a fost formulat de procurorul

general din oficiu.

Referitor la

cererea de repunere în termen, potrivit art. 102 - 104 C. proc. civ., se arată

că instanța, în baza rolului activ putea să întreprindă demersuri în vederea

stabilirii conduitei culpabile ori nu a recurentului în nerespectarea

termenului.

Cu privire la

termenul de 15 zile prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ. se învederează

că acesta nu a fost depășit față de conținutul declarației notariale.

Termenul de o

lună prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 nu a fost depășit întrucât

nu se poate da întâietate cererii de chemare în judecată prin care s-a arătat

că în august 2008 recurentul a aflat de conținutul deciziei de achitare, care a

fost o informație obținută telefonic de la un inculpat și nu declarației

notariale.

Acțiunea putea

fi totuși primită față de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția

României, coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. civ. și art. 998 C. civ. cu

referire la art. 61 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, așa cum s-a arătat și în cauza Vișan împotriva

României.

Analizând

decizia prin prisma greșitei rezolvări a excepției prescripției dreptului la

acțiune, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru

considerentele ce succed.

Rolul activ al

judecătorului, înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui prin

toate mijloacele de la stabilirea situației de fapt este limitat asupra celor

ce formează obiectul pricinii supuse judecății.

Instanța de

judecată nu poate iniția cereri pe seama părților în litigiu, în prezenta

cauză, cererea de repunerea în termenul prevăzut de art. 506 C. proc. pen.

Cum recurentul

nu a formulat cererea de repunere în termen, excepția dreptului la acțiune a

fost corect reținută.

Așa cum au

reținut ambele instanțe de fond, termenul de 18 luni înscris în art. 506 alin. (3)

C. proc. pen. este unul de prescripție, iar nu de decădere, așa încât

dispozițiile art. 102 și 103 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță.

Fiind vorba de

un termen de prescripție, în cauză sunt incidente prevederile Decretului nr.

167/1958 privind suspendarea și întreruperea cursului prescripției.

Discuțiile

purtate de recurent asupra termenului de o lună din art. 19 al Decretului nr.

167/1958 sunt lipsite de relevanță, atâta timp cât acesta, așa cum s-a arătat,

nu a formulat cererea de repunere în termen.

O altă apărare

a recurentului, ce se constituie în critica referitoare la începutul termenului

de prescripție, este aceea că data la care a luat cunoștință de conținutul

deciziei de achiziție nu este cea arătată în motivarea acțiunii și relevată în

cuprinsul motivelor de recurs care, după cum am spus a fost o informație

obținută telefonic de la un coinculpat ci data înscrisă în declarația sa

notarială din 5 martie 2009, dată în etapa procesuală a apelului, respectiv la

19 septembrie 2008.

Așa cum a reținut

și instanța de apel, data la care a luat cunoștință de hotărâre este irelevantă

întrucât termenul pentru formularea cererii de despăgubiri curge, potrivit art.

506 alin. (3) C. proc. pen. de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de

achitare.

Instituirea

unui termen de prescripție nu constituie o limitare a accesului la justiție

câtă vreme, în accepțiunea C.E.D.O., statele pot să stabilească, în mod

rezonabil, limitele dreptului pretins și termenul în care poate fi exercitat.

O altă critică

formulată se referă la posibilitatea pe care o avea instanța de a soluționa

cererea de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 998 și 999 C.

civ. și nu în temeiul dispozițiilor art. 504 - 506 C. proc. civ.

Critica nu

poate fi primită fiind făcută, omisso medio, direct în recurs, ea

neconstituindu-se și într-o critică a primei hotărâri de fond în calea

devolutivă de atac.

Osebit de

aceasta, de precizat că instanța, de regulă, nu este ținută de temeiul juridic

invocat de către părți, dar reclamantul a beneficiat de asistență juridică

calificată prin intermediul unui avocat care a stabilit limitele învestirii,

respectiv obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul de drept aplicabil

cauzei, art. 504 - 506 C. proc. pen. .

Înalta Curte,

pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul reclamantului P.V. declarat împotriva Deciziei nr. 60/ A din

17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 16 martie 2010.