ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1280/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1280/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului declarat de

Parchetul de pe lângă împotriva Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei penale nr. 335/A din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 135 din data de 29 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul

Călărași, a fost admisă cererea formulată de inculpatul G.V. privind judecarea cauzei

în procedura recunoașterii vinovăției prevăzută de art. 320

1

C.

proc. pen.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. rap.

la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 320

1

C.

proc. pen. și Legea nr. 202/2010, s-a dispus condamnarea inculpatului G.V., la pedeapsa

de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza

II-a și b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării

pedepsei, a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa

aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 24 mai 2001 la 22

iunie 2011.

În baza art. 86

1

C. pen. s-a

dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere, a

pedepsei principale și accesorii, pe o perioadă de 5 ani calculată de la data rămânerii

definitive a prezentei hotărâri, perioadă socotită termen de încercare.

În baza art. 86

3

C. pen., condamnatul

trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte odată la trei luni la

serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor din cadrul

Tribunalului Călărași;

- să anunțe, în prealabil, orice schimbare

de domiciliu.

I s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile

art. 86

4

C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei

sub supraveghere. În baza art. 1 18 lit. c) C. pen., s-a dispus confiscarea specială

în folosul statului a sumei de 100 RON de la inculpatul G.V.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Prin actul de sesizare a instanțe s-a reținut

că la data de 20 mai 2011, denunțătorul I.M. - administrator al SC B.H. SRL Călărași

- s-a prezentat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și a formulat un autodenunț

în care învedera că, în ziua de 18 mai 2011, agentul de poliție G.V. a efectuat

un control la unul din magazinele sale din Bazarul B., iar a doua zi i-a pretins

suma de 300 RON pentru a nu-i aplica o amendă, al cărei cuantum ar fi fost mult

mai mare.

Denunțătorul a mai susținut că, la insistențele

agentului de poliție, i-a remis acestuia pe loc suma de 100 RON, spunându-i că îi

va da și diferența când va face rost de bani. Agentul l-a căutat și a doua zi pe

denunțătorul I.M. în acest scop și chiar în data de 20 mai 2011, când l-a întâlnit

întâmplător pe acesta în apropierea parchetului, unde venise să sesizeze fapta.

De asemenea, s-a mai reținut că, la data

de 18 mai 2011, în intervalul orelor 10:00-12:00, Poliția Municipiului Călărași

a organizat o acțiune pe linia combaterii evaziunii fiscale în Bazarul B., acțiune

la care au participat mai multe echipe de control, formate din polițiști și jandarmi,

sub coordonarea inspectorului principal T.L. care trecea pe la fiecare echipă.

Una din aceste echipe a fost constituită

din agentul de poliție G.V. și din subofițerul de jandarmerie C.L. și în întreg

intervalul de control cei doi au fost prezenți doar în magazinul SC B.H. SRL din

incinta bazarului, unde se comercializează obiecte textile: pilote, pături metraj

(administratorul deținând un magazin în incinta Bazarului B. și un altul, în exterior,

pe strada D.).

În timp ce agentul de jandarmerie stătea

de o parte, neimplicându-se în verificări, inculpatul G.V. a solicitat martorului

I.Ș. -vânzătorul magazinului - documentele de aprovizionare pentru marfa expusă

spre vânzare, numărând între timp o parte din produse. Deși contabilul societății,

D.I. - chemat între timp la fața locului de către gestionar - i-a arătat inculpatului

facturi fiscale pentru marfa din magazin, acesta susținea că este nevoie de documente

provenind din anul 2011 și amenința cu ridicarea unor produse, la final părăsind

magazinul fără a aplica vreo sancțiune și fără a întocmi vreun document.

A doua zi, pe data de 19 mai 2011, inculpatul

a mers la magazinul din strada D., unde l-a găsit pe denunțătorul I.M. (pe care

îl cunoștea de mai mult timp și la care pretindea în mod periodic sume de bani pentru

a-l proteja de controale), cerându-i suma de 300 RON, pentru a nu-l sancționa cu

o amendă de 2.000 RON și pentru că nu-i ridicase niște pilote și nu dusese echipa

de control și la celălalt magazin.

Martorul I.M. i-a spus inculpatului că

nu are să-i dea decât 1.200 RON, însă acesta a insistat, replicând că „și 300 de

RON este puțin" și cerându-i să procure diferența, pentru a-l proteja și în

continuare, cum o făcuse până atunci.

După remiterea sumei de 100 RON, denunțătorul

s-a hotărât să se prezinte la parchet pentru a sesiza fapta, la data de 20 mai 2011

întâlnindu-se întâmplător, în apropierea parchetului, cu inculpatul care i-a cerut

din nou banii pretinși, denunțătorul amânând momentul și promițându-i că îi va da

mai mult dar că nu are să-i dea pe loc. În urma unei convorbiri telefonice din data

de 23 mai 2011, cei doi au stabilit să se întâlnească a doua zi pentru ca denunțătorul

să-i remită banii.

La data de 24 mai 2011, inculpatul G.V.

l-a căutat de două ori la telefon pe martorul I.M., solicitându-i să vină în incinta

restauratului-cazinou SC C.G.I. SRL din vecinătatea Bazarului B., unde el se afla

împreună cu martorul S.O.

Inculpatul a ieșit cu denunțătorul în curtea

interioară a restaurantului și după ce „l-a instruit" să nu mai vorbească la

telefon despre bani, a primit de la acesta suma de 400 RON (două bancnote a 200

RON), promițându-i că „în continuare va avea grijă de el". Imediat ce a revenit

la masa din restaurant, inculpatul a fost surprins de echipa operativă și, încercând

să fugă pe ușa dinspre curtea interioară, a aruncat banii lângă ușă.

Fiind ascultat la instanța de fond, inculpatul

G.V. a recunoscut în totalitate situația de fapt descrisă în rechizitoriu, și-a

însușit fără obiecțiuni probele administrate în faza de urmărire penală și a solicitat

judecarea cauzei în procedura recunoașterii vinovăției conform art. 320

1

C. proc. pen., cu referire la Legea nr. 202/2010.

Inculpatul nu a solicitat administrarea

de noi probatorii, decât în circumstanțiere, sens în care a depus copia deciziei

medicale nr. M1. din 04 august 2011, pentru a dovedi că este pensionat pe caz de

boală.

Situația de fapt și vinovăția inculpatului

a fost reținută în faza de urmărire penală în baza următorului material probator:

procesul verbal de constare a infracțiunii flagrante plus planșă fotografică; proces-verbal

de capcanare a bancnotelor, procese-verbale de redare a convorbirilor între învinuit

și denunțător, convorbiri înregistrate în temeiul autorizațiilor nr. AA și BB

din 23 mai 2011 a Tribunalului Călărași, înregistrarea audio-video, declarațiile

inculpatului, declarațiilor martorilor, declarațiile denunțătorului, înscrisuri

și procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.

În drept, s-a stabilit că fapta săvârșită

de inculpatul G.V. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare

ce mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320

1

C. pen.

La individualizarea pedepsei au fost avute

în vedere circumstanțele reale în care fapta a fost comisă, dar și circumstanțele

personale ale inculpatului date de vârsta acestuia, conduita inculpatului până la

momentul comiterii faptei, poziția de recunoaștere a infracțiunii și starea sa de

sănătate, circumstanțe față de care, instanță de fond a apreciat că în cauză pot

fi aplicate dispozițiile art. 86

1

C. pen., referitoare la suspendare

executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

inculpatul G.V., care a solicitat suspendarea condiționată a executării pedepsei

în baza art. 81 C. pen., susținând că este bolnav.

Prin decizia penală nr. 334/A din 10

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost admis apelul

declarat de inculpatul G.V. împotriva sentinței penale nr. 135 din 29

septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Călărași.

A fost desființată, în parte, sentința

apelată și rejudecând, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 320

1

C. proc.

pen. și aplicarea art. 74 lit. a), c) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.V.

la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendare

condiționată a executării pedepsei pe durata a 4 ani, reprezentând termen de încercare,

conform art. 82 C. pen.

S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile

art. 83 C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței penale apelate.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

statului.

Analizând apelul inculpatului în raport

de solicitarea acestuia cât și din oficiu, instanța de apel a apreciat că acesta

este întemeiat.

S-a reținut că situația de fapt așa cum

a fost reținută de către instanța de fond nu a fost contestată de către inculpat,

acesta recunoscând comiterea faptelor și solicitând să fie judecat în procedura

prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei,

instanța de prim control judiciar a apreciat că față de atitudinea inculpatului,

față de circumstanțele sale personale, de valoarea prejudiciului, precum și de starea

de boală dovedită cu acte medicale, se poate dispune reducerea pedepsei de la 3

ani închisoare, la 2 ani închisoare.

De asemenea, s-a apreciat că scopul pedepsei

poate fi atins prin suspendarea condiționată a executării acesteia, conform

art. 81 C. pen., având în vedere că pe lângă sancțiunea penală, inculpatul în calitatea

sa de polițist a fost sancționat și administrativ, neputând să mai aibă nicio funcție

în poliție.

Instanța de apel a reținut că fapta inculpatului

este de natură să aducă atingere gravă instituției din care inculpatul a făcut parte,

dar ținând seama că prima instanță i-a aplicat o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere,

deci fără privare de libertate, se poate aprecia că reeducarea acestuia este posibilă

și fără măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86

3

C. pen.

La stabilirea modalității de executare

a pedepse instanța de apel a mai ținut seama și de împrejurarea că inculpatul este

bolnav, motiv pentru care s-a și pensionat, astfel că este plauzibilă susținerea

acestuia că este dificilă prezentarea sa la organele de supraveghere și oricum,

dacă acesta nu va înțelege necesitatea respectării dispozițiilor legale, există

posibilitatea ca pedeapsa ce îi este aplicată să fie revocată, urmând să fie executată

în regim de detenție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În recursul său, parchetul a criticat decizia

atacată în sensul că instanța de apel a aplicat inculpatului G.V. o pedeapsă nelegală

prin raportare la încadrarea juridică reținută prin rechizitoriu și ulterior prin

hotărârea pronunțată de instanța de fond.

S-a susținut că, pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 320

1

C. proc.

pen., art. 74 lit. a), c) și art. 76 C. pen., pedeapsa trebuia coborâtă sub 2 ani

închisoare, iar instanța de apel a aplicat inculpatului pentru această faptă pedeapsa

de 2 ani închisoare.

În motivarea recursului parchetul a mai

arătat că, practic, în urma aplicării art. 320

1

C. proc. pen., limitele

de pedeapsă sunt reduse cu o treime, iar reținerea art. 74 lit. a), c) și art. 76

C. pen. obligă instanța să coboare pedepsele sub limita minimă a acestora, așa cum

sunt stabilite după aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., respectiv sub

minimul de 2 ani. Or, instanța de apel deși a reținut în favoarea inculpatului circumstanțe

atenuante, nu a dat eficiență acestora, pronunțând o hotărâre nelegală.

S-a solicitat, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond.

Examinând recursul declarat de Parchetul

de pe lăngă Curtea de Apel București în raport de motivul invocat, care se încadrează

în cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., dar și

din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse

greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite

decât cele prevăzute de lege.

Din examinarea actelor dosarului de reține

că inculpatul G.V. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 313/P/2011 din

06 iulie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului

Călărași sub nr. 3180/117/2011.

În ședința publică din 29 septembrie 2011,

termen la care procedura de citare a fost legal îndeplinită cu toate părțile, inculpatul

G.V., în prezența apărătorului său, a precizat dorește judecarea cauzei potrivit

procedurii simplificate și pe cale de consecință, să beneficieze de dispozițiile

Legii nr. 202/2010, respectiv ale art. 320

1

C. proc. pen.

După aducerea la cunoștința inculpatului

a condițiilor în care poate formula o astfel de solicitare, instanța a procedat

la audierea acestuia, potrivit art. 320

1

alin. (3) C. proc. pen.

În declarațiile dată, inculpatul G.V. a

precizat că recunoaște săvârșirea faptei și situația de fapt, așa cum este expusă

în rechizitoriu, solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală, neavând obiecțiuni cu privire la modalitatea în care

acestea au fost administrate și că recunoaște în totalitate situația de fapt.

Astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătorești,

inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea

faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se

facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că

recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu

solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe

care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanța întreabă

pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate

în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea

acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți.

Conform art. 320

1

alin. (4)

C. proc. pen., instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele

administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune

și a fost săvârșită de inculpat.

Pe de altă parte, conform alin. (8) al

aceluiași articol, instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate

în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există,

constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, iar în acest caz instanța

continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

Din conținutul art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. rezultă că, în cazul aplicării acestei proceduri, instanța

va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime

a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea

cu o pătrime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Se reține că în mod just, în conformitate

cu dispozițiile art. 320

1

alin. (4) și art. 8 C. proc. pen., prima instanță,

a apreciat că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta

există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul G.V., astfel că

judecata în privința acestuia poate să aibă loc potrivit procedurii simplificate

prevăzută în art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen.

În baza propriului examen, Înalta

Curte constată că vinovăția inculpatului a fost corect stabilită, din coroborarea

materialului probator administrat în faza de urmărire penală și anume, denunțul

formulat de martorul I.M., procesul-verbal de sesizare din oficiu (dosarul de urmărire

penală), procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante (dosarul de urmărire

penală), planșele fotografice, procesul-verbal de capcanare a bancnotelor, declarațiile

inculpatului prin care recunoaște săvârșirea faptei, procesele-verbale de redarea

a convorbirilor telefonice purtate între inculpat și denunțătorul I.M., declarațiile

martorilor I.D., I.Ș., S.O., I.N.V., T.L. și C.L., rezultând că, la data de 19

mai 2011 inculpatul G.V. a pretins și a primit de la numitul I.M. suma de 100 RON,

pretinzându-i în continuare o sumă de bani și primind de la acesta la data de 24

mai 2011 suma de 400 RON pentru a nu-l sancționa în urma unui control la societatea

comercială administrată de denunțător, fapta întrunind elementele constitutive ale

infracțiunii de luare de mită, în forma agravata prevăzută de art. 254 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Sub aspectul individualizării judiciare

a pedepsei, Înalta Curte constată în acord cu critica formulată de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, că sancțiunea aplicată inculpatului G.V. de instanța

de apel, prin reținerea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. și

art. 74 lit. a) și c) și art. 76 C. pen. a fost stabilită în alte limite decât cele

prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 76 C. pen., constituie

circumstanțe atenuante împrejurări care atenuează răspunderea penală.

Circumstanțele atenuante judiciare sunt

prevăzute doar cu titlu de exemplu de art. 74 C. pen., acestea fiind caracterizate

prin faptul că instanța, în individualizarea pedepsei, poate reține unele circumstanțe

ca reprezentând circumstanțe atenuante, neavând, însă, o obligație în acest sens.

Circumstanțele prevăzute cu titlu de exemplu

de art. 74 C. pen. sunt următoarele:

a) conduita bună a inculpatului înainte

de săvârșirea faptei;

b) stăruința inculpatului de a înlătura

rezultatul infracțiunii sau de a repara prejudiciul produs prin săvârșirea faptei;

c) atitudinea inculpatului după săvârșirea

faptei, constând în prezentarea acestuia în fața autorității, în comportarea sinceră

pe parcursul procesului, în înlesnirea descoperirii sau arestării participanților.

Instanța are posibilitatea de a reține

în favoarea inculpatului una dintre circumstanțele atenuante judiciare prev. de

art. 74 alin. (1) C. pen., dar numai în măsura în care consideră că împrejurarea

ce ar putea constitui circumstanță atenuată rezultă din dosarul cauzei și relevă

pericolul social mai redus al faptei sau făptuitorului.

În sarcina inculpatul s-a reținut săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat

la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă pedepsită cu închisoarea de la

3 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Conform dispozițiilor art. 76 alin.

(1) lit. c) C. pen., când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau

mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni.

Astfel, deși instanța de apel, după ce

a aplicat inculpatului dispozițiile art. 320

1

alin. (7) C. proc.

pen. și a redus cu o treime limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator,

reținând în favoarea acestuia și circumstanțe atenuante conform de art. 74 lit.

a) și c) și art. 76 C. pen., pedeapsa trebuia orientată sub minimul special prevăzut

de lege, respectiv, sub 2 ani închisoare.

Pe de altă parte, raportând cauzei aceste

considerații teoretice, se constată că instanța de apel a reținut în mod nejustificat

în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, conform art. 74 alin. (1) lit.

a) și c) C. pen., având în vedere conduita bună a acestuia înainte de comiterea

faptei, lipsa antecedentelor penale și atitudinea lui după săvârșirea faptei, constând

în prezentarea acestuia în fața autorității, în comportarea sinceră pe parcursul

procesului penal.

Operațiunea de individualizarea judiciară

a sancțiunii penale trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse

juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și

prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului. În această manieră

se realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială.

Cu atât mai mult, în cazul infracțiunilor

de corupție trebuie avute în vedere în egală măsură persoana infractorului, respectiv,

reintegrarea și reeducarea sa socială, cât și dimensiunea fenomenului infracțional

și așteptările societății față de mecanismul justiției penale pentru a realiza o

proporționalitate reală între cele două aspecte, pentru că nu idea aplicării unor

pedepse exemplare cu efect intimidant este cea care dă valoare procesului în sine,

ci aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât și pentru societate.

Analiza criteriilor de individualizare

prevăzute de art. 72 C. pen. este obligatorie și trebuie realizată cumulativ, având

în vedere faptul că primele două criterii - dispozițiile părții generale ale C.

pen. și limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia - vizează legalitatea

operațiunilor de individualizare judiciară - astfel încât trebuie insistat deopotrivă

și asupra celorlalte criterii și anume, gravitatea faptei săvârșite, persoana făptuitorului

și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Gradul de pericol social al faptei săvârșite

nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar simpla

constatare a gradului de pericol social generic crescut al infracțiunilor de corupție

nu trebuie să reprezinte o motivare a mecanismului de individualizare judiciară

a pedepsei ce urmează să fie aplicată, ci impune obligația analizării gradului de

pericol social concret alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea

și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui

cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social

al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează

sau agravează răspunderea penală.

Conform art. 52 C. pen., pedeapsa este

o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei

fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are,

pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea

legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în

ceea ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare

a acestuia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă

de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale.

Înalta Curte apreciază că în raport de

gravitatea deosebită a faptei, de calitatea inculpatului de agent de poliție, de

funcționar public, care conform fișei postului (dosar de urmărire penală) avea printre

atribuții de serviciu și executarea controalelor în piețe, târguri, talciocuri și

luarea măsurilor de sancționare corespunzătoare, iar la data comiterii faptei, respectiv

18 mai 2011, a făcut parte din efectivele care au participat la o acțiune pe linia

combaterii evaziunii fiscale în Bazarul B., dar nu a aplicat nicio sancțiune și

nu a încheiat nicun act de constatare a vreunei contravenții sau infracțiuni (potrivit

adresei din 24 mai 201 lemisă de Poliția Municipiului Călărași dosar de urmărire

penal), a pretins suma de 300 RON și a primit suma de 100 RON de la martorul denunțător

I.M. pentru a-l proteja de controale, în scopul neîndeplinirii îndatoririlor sale

de serviciu, în favoarea acestuia nu pot fi reținute circumstanțe atenuante judiciare.

Pericolul social concret al faptelor comise

de inculpatul G.V. este deosebit de mare, decurgând din faptul ca acesta în calitate

de agent de poliție, investit să vegheze la apărarea valorilor sociale ocrotite

de lege și să aplice legea în limitele competenței sale, a săvârșit el însuși fapte

de natură penală, a căror ecou determină nașterea unui profund sentiment de neîncredere

în rândul opiniei publice cu privire la eficiența reprezentaților autorităților

publice de a menține ordinea de drept.

Datorită semnificației deosebite și a impactului

public pe care săvârșirea unor astfel de infracțiuni le are în societate,

Înalta Curte apreciază că nu poate valorifica în favoarea inculpatului, ca și circumstanțe

atenuante, circumstanțele sale personale, întrucât aceasta a lezat profund autoritatea

și credibilitatea instituției chemate să răspundă la încălcarea legii, iar ca urmare

a atitudinii profesionale a inculpatului societățile comerciale suspectate de evaziune

fiscală funcționează în continuare, aducând prejudicii bugetului de stat.

Or, cinstea, corectitudinea și moralitatea

funcționarului în exercitarea atribuțiilor de serviciu sunt condiții sine qua non

nu numai pentru prestigiul și autoritatea acestuia sau a instituției în care acționează,

ci pentru însăși existența, echilibrul și forța societății. Este inadmisibil comportamentul

inculpatului care a încălcat grav și dispozițiile 43 lit. a) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, prin care îi era interzis să primească, să solicite,

să accepte, direct sau indirect, ori sa facă să i se promită, pentru sine sau pentru

alții, în considerarea calității sale oficiale, daruri sau alte avantaje, iar lipsa

antecedentelor penale nu este relevantă din moment ce, în calitate de polițist,

ar fi fost imposibil să ocupe această funcție în situația de antecedență penală.

Așa fiind, se constată că în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile cerute de prevederile art. 74 C. pen., pentru a se reține

în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante judiciare, atitudinea sa sinceră

în fața instanței fiind deja valorificată în procedura prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen.

Înalta Curte, având în vedere criteriile

generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv dispozițiile

părții generale ale aceluiași cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială

- infracțiunea de luare de mită prevăzută de atr. 254 alin. (1) C. pen., raportat

la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cuprinzând pedepse cu închisoarea cuprinse între

3 ani și 12 ani, - gradul ridicat de pericol social al faptei, modalitatea și împrejurările

comiterii ei, -inculpatul a pretins suma de 300 RON și a primit suma de 100 RON

pentru a nu își îndeplini atribuțiile de serviciu, atitudinea sa insistentă în a

primi o parte din suma pretinsă-, scopul pretinderii banilor și respectiv acceptul

inculpatului a promisiunii banilor este fără îndoială, așa cum se conturează din

materialul probator administrat, acela al neîndeplinirii de către acesta a îndatoririlor

de serviciu, banii pretinși și promiși fiind un contraechivalent al conduitei pe

care s-a angajat să o aibă, adică acela de a nu întocmi vreun act constatator al

faptelor martorului denunțător, fie că ele ar fi îmbrăcat forma unei contravenții,

fie că ar fi fost vorba despre o infracțiune dar și datele ce caracterizează persoana

infractorului.

Astfel, inculpatul G.V. a avut o atitudine

sinceră pe parcursul procesului penal, a recunoscut fapta așa cum este descrisă

în rechizitoriu, regretând-o, din fișa de cazier judiciar (dosarul de urmărire penală),

rezultă că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, actele medicale atașate

la dosar atestă că are o stare de sănătate precară (dosarul de urmărire penală și

dosarul instanței de fond), iar în prezent este pensionat pe caz de boală.

Înalta Curte apreciază că prin reținerea

dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., aplicarea unei pedepse

de 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254

alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, (este pedepsită cu

închisoarea de la 3 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi), se încadrează

în limitele legale prevăzute de textul incriminator și respectă principiul proporționalității,

care asigură o reflectare justă între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral

și personalitatea inculpatului, fiind de natură să asigure realizarea corespunzătoare

a funcțiilor pedepsei, astfel cum sunt prevăzute în art. 52 C. pen., neexistând

motive nici pentru agravarea, dar nici pentru ușurarea tratamentului sancționator

aplicat inculpatului de către instanța de apel.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie,

instanța de recurs va acea în vedere dispozițiile art. 71 alin. (2) C. pen. potrivit

cărora, „condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii, atrage de

drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) - c) C. pen. din momentul

în care hotărârea a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei",

precum și decizia nr. LXXIV din 05 noiembrie 2007 pronunțată în recurs în interesul

legii, de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit

că dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează

în sensul că, „interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) -

c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii

instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.".

Totodată, la aplicarea pedepsei accesorii

se va ține seama și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

în această materie, conform căreia, interzicerea drepturilor prev. de art. 64

C. pen. trebuie să se facă disociat, în raport cu natura infracțiunilor, cu împrejurările

și modalitatea comiterii acestora, astfel încât să nu se aducă atingeri nejustificate

ale drepturilor și libertăților recunoscute și garantate de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens hotărârile date în cauza Hirst contra

Marii Britanii și cauza Sabou și Pârcălab contra României).

În raport cu aceste aspecte, Înalta

Curte consideră că interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prevăzute în

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., apare ca fiind justă și proporțională

cu situația ce a generat necesitatea instituirii acestei interdicții, întrucât,

pe de o parte, interzicerea drepturilor anterior menționate este îndreptățită nu

doar de natura și gravitatea relativ sporită a infracțiunilor săvârșite de inculpatul

G.V., dar și de desconsiderarea cu mare ușurință de către acesta a unei importante

valori sociale ocrotite de legea penală pe care, în virtutea calității sale de funcționar

ai statului investit cu exercițiul autorității publice, avea obligația esențială

să o respecte și să o protejeze, iar pe de altă parte, răspunde necesității de a-l

împiedica să mai exercite activitatea de care s-a folosit în săvârșirea faptei și

să decidă în legătură cu treburile societății, ale cărei reguli normale de conviețuire

a înțeles să le încalce.

Pe de altă parte, conform art. 65

alin. (1) C. pen., pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi poate fi

aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani

și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările

cauzei și persoana infractorului, aceasta pedeapsă este necesară.

Conform alin. (2) al aceluiași art., aplicarea

pedepsei complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.

Pedepsele complementare sunt menite să

completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Acestea sunt prevăzute

de lege, aplicate de instanța judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală.

Ca sancțiune penală și pedepsele complementare îndeplinesc alături de pedepsele

principale funcții de constrângere, de reeducare și de exemplaritate.

Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni

ca scop al pedepsei se realizează și prin aplicarea pedepselor complementare. Pedepsele

complementare sunt restrictive de drepturi, acestea constând în interzicerea unor

drepturi pe o perioadă determinată.

Cum, în cauză, sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 65 C. pen., raportat la cuantumul pedepsei ce urmează să fie aplicat

inculpatului și la faptul că infracțiunea de luare de mită prevede expres obligativitatea

aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, instanța

de recurs apreciază că se impune aplicarea pedepsei complementare a interzicerii

drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a și b) C. pen.,

respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice.

Totodată, Înalta Curte, în baza propriului

examen, în acord cu instanța de prim control judiciar, constată că în cauză sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 C. pen. care reglementează instituția

juridică a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei și anume: pedeapsa

aplicată nu depășește 3 ani închisoare, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior

și se apreciază că scopul pedepsei - reeducarea inculpatului, prevenirea de noi

infracțiuni și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și regulile

de conviețuire socială, raportat la persoane inculpatului - poate fi atins și fără

executarea efectivă, astfel încât urmează să se dispună suspendarea condiționată

a executării pedepsei.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva deciziei penale 335/A din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, este fondat și în temeiul art. 385

9

pct. 2

lit. d) C. proc. pen. urmează ca acesta să fie admis.

Va casa în parte decizia, numai cu privire

la individualizarea pedepsei, și rejudecând:

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. rap.

la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea la art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., va condamna pe inculpatul G.V. la 2 ani închisoare și 2

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. va interzice inculpatului

pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) teza II și b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. va dispune suspendarea

condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe un termen de încercare

de 4 ani.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata

suspendării executării pedepsei închisorii va suspenda și executarea pedepselor

accesorii.

Se va atrage atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 83 C. pen.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Se va constata că inculpatul a fost reținut

și arestat preventiv de la 24 mai 2011 la 22 iunie 2011.

În

conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului, iar onorariul

apărătorului din oficiu de 200 RON se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale 335/A/10 noiembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează în parte decizia, numai cu privire

la individualizarea pedepsei, și rejudecând:

În

baza art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, cu aplic. la art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. condamnă

pe inculpatul G.V. la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza II și b) C. pen.

În

baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului pe durata executării

pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și b) C.

pen. în baza art. 81 C. pen.

În

baza art. 81 C. pen. dispune suspendarea condiționată a executării

pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata

suspendării executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor

accesorii.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor

art. 83 C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Constată că inculpatul a fost reținut și

arestat preventiv de la 24 mai 2011 la 22 iunie 2011.

Cheltuielile judiciare în recurs rămân

în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu de 200 RON se plătește

din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 24 aprilie 2012.