ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1280/2012

Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă împotriva Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 335/A din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 135 din data de 29 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Călărași, a fost admisă cererea formulată de inculpatul G.V. privind judecarea cauzei în procedura recunoașterii vinovăției prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen. În baza art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 320 1 C. proc. pen. și Legea nr. 202/2010, s-a dispus condamnarea inculpatului G.V., la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II-a și b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei, a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 24 mai 2001 la 22 iunie 2011. În baza art. 86 1 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere, a pedepsei principale și accesorii, pe o perioadă de 5 ani calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, perioadă socotită termen de încercare. În baza art. 86 3 C. pen., condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte odată la trei luni la serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor din cadrul Tribunalului Călărași; - să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu.

I s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 86 4 C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. În baza art. 1 18 lit. c) C. pen., s-a dispus confiscarea specială în folosul statului a sumei de 100 RON de la inculpatul G.V. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Prin actul de sesizare a instanțe s-a reținut că la data de 20 mai 2011, denunțătorul I.M. - administrator al SC B.H. SRL Călărași - s-a prezentat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și a formulat un autodenunț în care învedera că, în ziua de 18 mai 2011, agentul de poliție G.V.

a efectuat un control la unul din magazinele sale din Bazarul B., iar a doua zi i-a pretins suma de 300 RON pentru a nu-i aplica o amendă, al cărei cuantum ar fi fost mult mai mare. Denunțătorul a mai susținut că, la insistențele agentului de poliție, i-a remis acestuia pe loc suma de 100 RON, spunându-i că îi va da și diferența când va face rost de bani. Agentul l-a căutat și a doua zi pe denunțătorul I.M. în acest scop și chiar în data de 20 mai 2011, când l-a întâlnit întâmplător pe acesta în apropierea parchetului, unde venise să sesizeze fapta. De asemenea, s-a mai reținut că, la data de 18 mai 2011, în intervalul orelor 10:00-12:00, Poliția Municipiului Călărași a organizat o acțiune pe linia combaterii evaziunii fiscale în Bazarul B., acțiune la care au participat mai multe echipe de control, formate din polițiști și jandarmi, sub coordonarea inspectorului principal T.L.

care trecea pe la fiecare echipă. Una din aceste echipe a fost constituită din agentul de poliție G.V. și din subofițerul de jandarmerie C.L. și în întreg intervalul de control cei doi au fost prezenți doar în magazinul SC B.H. SRL din incinta bazarului, unde se comercializează obiecte textile: pilote, pături metraj (administratorul deținând un magazin în incinta Bazarului B. și un altul, în exterior, pe strada D.). În timp ce agentul de jandarmerie stătea de o parte, neimplicându-se în verificări, inculpatul G.V. a solicitat martorului I.Ș. -vânzătorul magazinului - documentele de aprovizionare pentru marfa expusă spre vânzare, numărând între timp o parte din produse. Deși contabilul societății, D.I.

- chemat între timp la fața locului de către gestionar - i-a arătat inculpatului facturi fiscale pentru marfa din magazin, acesta susținea că este nevoie de documente provenind din anul 2011 și amenința cu ridicarea unor produse, la final părăsind magazinul fără a aplica vreo sancțiune și fără a întocmi vreun document. A doua zi, pe data de 19 mai 2011, inculpatul a mers la magazinul din strada D., unde l-a găsit pe denunțătorul I.M. (pe care îl cunoștea de mai mult timp și la care pretindea în mod periodic sume de bani pentru a-l proteja de controale), cerându-i suma de 300 RON, pentru a nu-l sancționa cu o amendă de 2.000 RON și pentru că nu-i ridicase niște pilote și nu dusese echipa de control și la celălalt magazin.

Martorul I.M. i-a spus inculpatului că nu are să-i dea decât 1.200 RON, însă acesta a insistat, replicând că „și 300 de RON este puțin" și cerându-i să procure diferența, pentru a-l proteja și în continuare, cum o făcuse până atunci. După remiterea sumei de 100 RON, denunțătorul s-a hotărât să se prezinte la parchet pentru a sesiza fapta, la data de 20 mai 2011 întâlnindu-se întâmplător, în apropierea parchetului, cu inculpatul care i-a cerut din nou banii pretinși, denunțătorul amânând momentul și promițându-i că îi va da mai mult dar că nu are să-i dea pe loc. În urma unei convorbiri telefonice din data de 23 mai 2011, cei doi au stabilit să se întâlnească a doua zi pentru ca denunțătorul să-i remită banii.

La data de 24 mai 2011, inculpatul G.V. l-a căutat de două ori la telefon pe martorul I.M., solicitându-i să vină în incinta restauratului-cazinou SC C.G.I. SRL din vecinătatea Bazarului B., unde el se afla împreună cu martorul S.O. Inculpatul a ieșit cu denunțătorul în curtea interioară a restaurantului și după ce „l-a instruit" să nu mai vorbească la telefon despre bani, a primit de la acesta suma de 400 RON (două bancnote a 200 RON), promițându-i că „în continuare va avea grijă de el". Imediat ce a revenit la masa din restaurant, inculpatul a fost surprins de echipa operativă și, încercând să fugă pe ușa dinspre curtea interioară, a aruncat banii lângă ușă. Fiind ascultat la instanța de fond, inculpatul G.V.

a recunoscut în totalitate situația de fapt descrisă în rechizitoriu, și-a însușit fără obiecțiuni probele administrate în faza de urmărire penală și a solicitat judecarea cauzei în procedura recunoașterii vinovăției conform art. 320 1 C. proc. pen., cu referire la Legea nr. 202/2010. Inculpatul nu a solicitat administrarea de noi probatorii, decât în circumstanțiere, sens în care a depus copia deciziei medicale nr. M1. din 04 august 2011, pentru a dovedi că este pensionat pe caz de boală.

Situația de fapt și vinovăția inculpatului a fost reținută în faza de urmărire penală în baza următorului material probator: procesul verbal de constare a infracțiunii flagrante plus planșă fotografică; proces-verbal de capcanare a bancnotelor, procese-verbale de redare a convorbirilor între învinuit și denunțător, convorbiri înregistrate în temeiul autorizațiilor nr. AA și BB din 23 mai 2011 a Tribunalului Călărași, înregistrarea audio-video, declarațiile inculpatului, declarațiilor martorilor, declarațiile denunțătorului, înscrisuri și procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală. În drept, s-a stabilit că fapta săvârșită de inculpatul G.V. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare ce mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320 1 C. pen.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere circumstanțele reale în care fapta a fost comisă, dar și circumstanțele personale ale inculpatului date de vârsta acestuia, conduita inculpatului până la momentul comiterii faptei, poziția de recunoaștere a infracțiunii și starea sa de sănătate, circumstanțe față de care, instanță de fond a apreciat că în cauză pot fi aplicate dispozițiile art. 86 1 C. pen., referitoare la suspendare executării pedepsei sub supraveghere. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul G.V., care a solicitat suspendarea condiționată a executării pedepsei în baza art. 81 C. pen., susținând că este bolnav. Prin decizia penală nr. 334/A din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul G.V.

împotriva sentinței penale nr. 135 din 29 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Călărași. A fost desființată, în parte, sentința apelată și rejudecând, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 320 1 C. proc. pen. și aplicarea art. 74 lit. a), c) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.V. la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendare condiționată a executării pedepsei pe durata a 4 ani, reprezentând termen de încercare, conform art. 82 C. pen. S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Analizând apelul inculpatului în raport de solicitarea acestuia cât și din oficiu, instanța de apel a apreciat că acesta este întemeiat. S-a reținut că situația de fapt așa cum a fost reținută de către instanța de fond nu a fost contestată de către inculpat, acesta recunoscând comiterea faptelor și solicitând să fie judecat în procedura prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen. În ceea ce privește individualizarea pedepsei, instanța de prim control judiciar a apreciat că față de atitudinea inculpatului, față de circumstanțele sale personale, de valoarea prejudiciului, precum și de starea de boală dovedită cu acte medicale, se poate dispune reducerea pedepsei de la 3 ani închisoare, la 2 ani închisoare.

De asemenea, s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins prin suspendarea condiționată a executării acesteia, conform art. 81 C. pen., având în vedere că pe lângă sancțiunea penală, inculpatul în calitatea sa de polițist a fost sancționat și administrativ, neputând să mai aibă nicio funcție în poliție. Instanța de apel a reținut că fapta inculpatului este de natură să aducă atingere gravă instituției din care inculpatul a făcut parte, dar ținând seama că prima instanță i-a aplicat o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere, deci fără privare de libertate, se poate aprecia că reeducarea acestuia este posibilă și fără măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86 3 C. pen.

La stabilirea modalității de executare a pedepse instanța de apel a mai ținut seama și de împrejurarea că inculpatul este bolnav, motiv pentru care s-a și pensionat, astfel că este plauzibilă susținerea acestuia că este dificilă prezentarea sa la organele de supraveghere și oricum, dacă acesta nu va înțelege necesitatea respectării dispozițiilor legale, există posibilitatea ca pedeapsa ce îi este aplicată să fie revocată, urmând să fie executată în regim de detenție. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În recursul său, parchetul a criticat decizia atacată în sensul că instanța de apel a aplicat inculpatului G.V. o pedeapsă nelegală prin raportare la încadrarea juridică reținută prin rechizitoriu și ulterior prin hotărârea pronunțată de instanța de fond.

S-a susținut că, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 320 1 C. proc. pen., art. 74 lit. a), c) și art. 76 C. pen., pedeapsa trebuia coborâtă sub 2 ani închisoare, iar instanța de apel a aplicat inculpatului pentru această faptă pedeapsa de 2 ani închisoare. În motivarea recursului parchetul a mai arătat că, practic, în urma aplicării art. 320 1 C. proc. pen., limitele de pedeapsă sunt reduse cu o treime, iar reținerea art. 74 lit. a), c) și art. 76 C. pen. obligă instanța să coboare pedepsele sub limita minimă a acestora, așa cum sunt stabilite după aplicarea art. 320 1 C. proc.

pen., respectiv sub minimul de 2 ani. Or, instanța de apel deși a reținut în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, nu a dat eficiență acestora, pronunțând o hotărâre nelegală. S-a solicitat, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond. Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lăngă Curtea de Apel București în raport de motivul invocat, care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Din examinarea actelor dosarului de reține că inculpatul G.V. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 313/P/2011 din 06 iulie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. 3180/117/2011. În ședința publică din 29 septembrie 2011, termen la care procedura de citare a fost legal îndeplinită cu toate părțile, inculpatul G.V., în prezența apărătorului său, a precizat dorește judecarea cauzei potrivit procedurii simplificate și pe cale de consecință, să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 202/2010, respectiv ale art. 320 1 C. proc.

pen. După aducerea la cunoștința inculpatului a condițiilor în care poate formula o astfel de solicitare, instanța a procedat la audierea acestuia, potrivit art. 320 1 alin. (3) C. proc. pen. În declarațiile dată, inculpatul G.V. a precizat că recunoaște săvârșirea faptei și situația de fapt, așa cum este expusă în rechizitoriu, solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, neavând obiecțiuni cu privire la modalitatea în care acestea au fost administrate și că recunoaște în totalitate situația de fapt. Astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți. Conform art. 320 1 alin. (4) C. proc. pen., instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Pe de altă parte, conform alin. (8) al aceluiași articol, instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, iar în acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. Din conținutul art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. rezultă că, în cazul aplicării acestei proceduri, instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Se reține că în mod just, în conformitate cu dispozițiile art. 320 1 alin. (4) și art. 8 C. proc. pen., prima instanță, a apreciat că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpatul G.V., astfel că judecata în privința acestuia poate să aibă loc potrivit procedurii simplificate prevăzută în art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen.

În baza propriului examen, Înalta Curte constată că vinovăția inculpatului a fost corect stabilită, din coroborarea materialului probator administrat în faza de urmărire penală și anume, denunțul formulat de martorul I.M., procesul-verbal de sesizare din oficiu (dosarul de urmărire penală), procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante (dosarul de urmărire penală), planșele fotografice, procesul-verbal de capcanare a bancnotelor, declarațiile inculpatului prin care recunoaște săvârșirea faptei, procesele-verbale de redarea a convorbirilor telefonice purtate între inculpat și denunțătorul I.M., declarațiile martorilor I.D., I.Ș., S.O., I.N.V., T.L. și C.L., rezultând că, la data de 19 mai 2011 inculpatul G.V.

a pretins și a primit de la numitul I.M. suma de 100 RON, pretinzându-i în continuare o sumă de bani și primind de la acesta la data de 24 mai 2011 suma de 400 RON pentru a nu-l sancționa în urma unui control la societatea comercială administrată de denunțător, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, în forma agravata prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, Înalta Curte constată în acord cu critica formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, că sancțiunea aplicată inculpatului G.V. de instanța de apel, prin reținerea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. și art. 74 lit. a) și c) și art. 76 C. pen. a fost stabilită în alte limite decât cele prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 76 C. pen., constituie circumstanțe atenuante împrejurări care atenuează răspunderea penală. Circumstanțele atenuante judiciare sunt prevăzute doar cu titlu de exemplu de art. 74 C. pen., acestea fiind caracterizate prin faptul că instanța, în individualizarea pedepsei, poate reține unele circumstanțe ca reprezentând circumstanțe atenuante, neavând, însă, o obligație în acest sens. Circumstanțele prevăzute cu titlu de exemplu de art. 74 C. pen.

sunt următoarele: a) conduita bună a inculpatului înainte de săvârșirea faptei; b) stăruința inculpatului de a înlătura rezultatul infracțiunii sau de a repara prejudiciul produs prin săvârșirea faptei; c) atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei, constând în prezentarea acestuia în fața autorității, în comportarea sinceră pe parcursul procesului, în înlesnirea descoperirii sau arestării participanților. Instanța are posibilitatea de a reține în favoarea inculpatului una dintre circumstanțele atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) C. pen., dar numai în măsura în care consideră că împrejurarea ce ar putea constitui circumstanță atenuată rezultă din dosarul cauzei și relevă pericolul social mai redus al faptei sau făptuitorului.

În sarcina inculpatul s-a reținut săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Conform dispozițiilor art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni. Astfel, deși instanța de apel, după ce a aplicat inculpatului dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. și a redus cu o treime limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator, reținând în favoarea acestuia și circumstanțe atenuante conform de art. 74 lit. a) și c) și art. 76 C. pen., pedeapsa trebuia orientată sub minimul special prevăzut de lege, respectiv, sub 2 ani închisoare.

Pe de altă parte, raportând cauzei aceste considerații teoretice, se constată că instanța de apel a reținut în mod nejustificat în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, conform art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen., având în vedere conduita bună a acestuia înainte de comiterea faptei, lipsa antecedentelor penale și atitudinea lui după săvârșirea faptei, constând în prezentarea acestuia în fața autorității, în comportarea sinceră pe parcursul procesului penal. Operațiunea de individualizarea judiciară a sancțiunii penale trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului.

În această manieră se realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială. Cu atât mai mult, în cazul infracțiunilor de corupție trebuie avute în vedere în egală măsură persoana infractorului, respectiv, reintegrarea și reeducarea sa socială, cât și dimensiunea fenomenului infracțional și așteptările societății față de mecanismul justiției penale pentru a realiza o proporționalitate reală între cele două aspecte, pentru că nu idea aplicării unor pedepse exemplare cu efect intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât și pentru societate. Analiza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

este obligatorie și trebuie realizată cumulativ, având în vedere faptul că primele două criterii - dispozițiile părții generale ale C. pen. și limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia - vizează legalitatea operațiunilor de individualizare judiciară - astfel încât trebuie insistat deopotrivă și asupra celorlalte criterii și anume, gravitatea faptei săvârșite, persoana făptuitorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Gradul de pericol social al faptei săvârșite nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte criterii de individualizare, iar simpla constatare a gradului de pericol social generic crescut al infracțiunilor de corupție nu trebuie să reprezinte o motivare a mecanismului de individualizare judiciară a pedepsei ce urmează să fie aplicată, ci impune obligația analizării gradului de pericol social concret alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Conform art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ceea ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acestuia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale.

Înalta Curte apreciază că în raport de gravitatea deosebită a faptei, de calitatea inculpatului de agent de poliție, de funcționar public, care conform fișei postului (dosar de urmărire penală) avea printre atribuții de serviciu și executarea controalelor în piețe, târguri, talciocuri și luarea măsurilor de sancționare corespunzătoare, iar la data comiterii faptei, respectiv 18 mai 2011, a făcut parte din efectivele care au participat la o acțiune pe linia combaterii evaziunii fiscale în Bazarul B., dar nu a aplicat nicio sancțiune și nu a încheiat nicun act de constatare a vreunei contravenții sau infracțiuni (potrivit adresei din 24 mai 201 lemisă de Poliția Municipiului Călărași dosar de urmărire penal), a pretins suma de 300 RON și a primit suma de 100 RON de la martorul denunțător I.M.

pentru a-l proteja de controale, în scopul neîndeplinirii îndatoririlor sale de serviciu, în favoarea acestuia nu pot fi reținute circumstanțe atenuante judiciare. Pericolul social concret al faptelor comise de inculpatul G.V. este deosebit de mare, decurgând din faptul ca acesta în calitate de agent de poliție, investit să vegheze la apărarea valorilor sociale ocrotite de lege și să aplice legea în limitele competenței sale, a săvârșit el însuși fapte de natură penală, a căror ecou determină nașterea unui profund sentiment de neîncredere în rândul opiniei publice cu privire la eficiența reprezentaților autorităților publice de a menține ordinea de drept.

Datorită semnificației deosebite și a impactului public pe care săvârșirea unor astfel de infracțiuni le are în societate, Înalta Curte apreciază că nu poate valorifica în favoarea inculpatului, ca și circumstanțe atenuante, circumstanțele sale personale, întrucât aceasta a lezat profund autoritatea și credibilitatea instituției chemate să răspundă la încălcarea legii, iar ca urmare a atitudinii profesionale a inculpatului societățile comerciale suspectate de evaziune fiscală funcționează în continuare, aducând prejudicii bugetului de stat. Or, cinstea, corectitudinea și moralitatea funcționarului în exercitarea atribuțiilor de serviciu sunt condiții sine qua non nu numai pentru prestigiul și autoritatea acestuia sau a instituției în care acționează, ci pentru însăși existența, echilibrul și forța societății.

Este inadmisibil comportamentul inculpatului care a încălcat grav și dispozițiile 43 lit. a) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, prin care îi era interzis să primească, să solicite, să accepte, direct sau indirect, ori sa facă să i se promită, pentru sine sau pentru alții, în considerarea calității sale oficiale, daruri sau alte avantaje, iar lipsa antecedentelor penale nu este relevantă din moment ce, în calitate de polițist, ar fi fost imposibil să ocupe această funcție în situația de antecedență penală. Așa fiind, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cerute de prevederile art. 74 C. pen., pentru a se reține în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante judiciare, atitudinea sa sinceră în fața instanței fiind deja valorificată în procedura prevăzută de art. 320 1 C. proc.

pen. Înalta Curte, având în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv dispozițiile părții generale ale aceluiași cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială - infracțiunea de luare de mită prevăzută de atr.

254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 cuprinzând pedepse cu închisoarea cuprinse între 3 ani și 12 ani, - gradul ridicat de pericol social al faptei, modalitatea și împrejurările comiterii ei, -inculpatul a pretins suma de 300 RON și a primit suma de 100 RON pentru a nu își îndeplini atribuțiile de serviciu, atitudinea sa insistentă în a primi o parte din suma pretinsă-, scopul pretinderii banilor și respectiv acceptul inculpatului a promisiunii banilor este fără îndoială, așa cum se conturează din materialul probator administrat, acela al neîndeplinirii de către acesta a îndatoririlor de serviciu, banii pretinși și promiși fiind un contraechivalent al conduitei pe care s-a angajat să o aibă, adică acela de a nu întocmi vreun act constatator al faptelor martorului denunțător, fie că ele ar fi îmbrăcat forma unei contravenții, fie că ar fi fost vorba despre o infracțiune dar și datele ce caracterizează persoana infractorului.

Astfel, inculpatul G.V. a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, a recunoscut fapta așa cum este descrisă în rechizitoriu, regretând-o, din fișa de cazier judiciar (dosarul de urmărire penală), rezultă că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, actele medicale atașate la dosar atestă că are o stare de sănătate precară (dosarul de urmărire penală și dosarul instanței de fond), iar în prezent este pensionat pe caz de boală. Înalta Curte apreciază că prin reținerea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., aplicarea unei pedepse de 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, (este pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi), se încadrează în limitele legale prevăzute de textul incriminator și respectă principiul proporționalității, care asigură o reflectare justă între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și personalitatea inculpatului, fiind de natură să asigure realizarea corespunzătoare a funcțiilor pedepsei, astfel cum sunt prevăzute în art. 52 C. pen., neexistând motive nici pentru agravarea, dar nici pentru ușurarea tratamentului sancționator aplicat inculpatului de către instanța de apel. În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța de recurs va acea în vedere dispozițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

potrivit cărora, „condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii, atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) - c) C. pen. din momentul în care hotărârea a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei", precum și decizia nr. LXXIV din 05 noiembrie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii, de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, „interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.". Totodată, la aplicarea pedepsei accesorii se va ține seama și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, conform căreia, interzicerea drepturilor prev. de art. 64 C. pen.

trebuie să se facă disociat, în raport cu natura infracțiunilor, cu împrejurările și modalitatea comiterii acestora, astfel încât să nu se aducă atingeri nejustificate ale drepturilor și libertăților recunoscute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens hotărârile date în cauza Hirst contra Marii Britanii și cauza Sabou și Pârcălab contra României).

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte consideră că interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., apare ca fiind justă și proporțională cu situația ce a generat necesitatea instituirii acestei interdicții, întrucât, pe de o parte, interzicerea drepturilor anterior menționate este îndreptățită nu doar de natura și gravitatea relativ sporită a infracțiunilor săvârșite de inculpatul G.V., dar și de desconsiderarea cu mare ușurință de către acesta a unei importante valori sociale ocrotite de legea penală pe care, în virtutea calității sale de funcționar ai statului investit cu exercițiul autorității publice, avea obligația esențială să o respecte și să o protejeze, iar pe de altă parte, răspunde necesității de a-l împiedica să mai exercite activitatea de care s-a folosit în săvârșirea faptei și să decidă în legătură cu treburile societății, ale cărei reguli normale de conviețuire a înțeles să le încalce.

Pe de altă parte, conform art. 65 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aceasta pedeapsă este necesară. Conform alin. (2) al aceluiași art., aplicarea pedepsei complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Acestea sunt prevăzute de lege, aplicate de instanța judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală. Ca sancțiune penală și pedepsele complementare îndeplinesc alături de pedepsele principale funcții de constrângere, de reeducare și de exemplaritate.

Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni ca scop al pedepsei se realizează și prin aplicarea pedepselor complementare. Pedepsele complementare sunt restrictive de drepturi, acestea constând în interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată. Cum, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 65 C. pen., raportat la cuantumul pedepsei ce urmează să fie aplicat inculpatului și la faptul că infracțiunea de luare de mită prevede expres obligativitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, instanța de recurs apreciază că se impune aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice.

Totodată, Înalta Curte, în baza propriului examen, în acord cu instanța de prim control judiciar, constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 C. pen. care reglementează instituția juridică a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei și anume: pedeapsa aplicată nu depășește 3 ani închisoare, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior și se apreciază că scopul pedepsei - reeducarea inculpatului, prevenirea de noi infracțiuni și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială, raportat la persoane inculpatului - poate fi atins și fără executarea efectivă, astfel încât urmează să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale 335/A din 10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, este fondat și în temeiul art. 385 9 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează ca acesta să fie admis. Va casa în parte decizia, numai cu privire la individualizarea pedepsei, și rejudecând: În baza art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea la art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., va condamna pe inculpatul G.V. la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și b) C. pen. În baza art. 71 C. pen.

va interzice inculpatului pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și b) C. pen. În baza art. 81 C. pen. va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe un termen de încercare de 4 ani. Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării executării pedepsei închisorii va suspenda și executarea pedepselor accesorii. Se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei. Se va constata că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 24 mai 2011 la 22 iunie 2011. În conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu de 200 RON se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale 335/A/10 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează în parte decizia, numai cu privire la individualizarea pedepsei, și rejudecând: În baza art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. la art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. condamnă pe inculpatul G.V. la 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și b) C. pen. În baza art. 71 C. pen. interzice inculpatului pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II și b) C. pen. în baza art. 81 C. pen.

În baza art. 81 C. pen. dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 4 ani. Conform art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor accesorii. Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Constată că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 24 mai 2011 la 22 iunie 2011. Cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu de 200 RON se plătește din fondurile Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 aprilie 2012.